La Belgrad, viitorul se scrie la timpul trecut

Întâmplarea, fericită aș spune, a făcut ca la finalul vacanței din acest an să fiu nevoit să mă întorc în țară trecând dinspre Italia, prin Slovenia, Croația și Serbia.

Lucrul acesta m-a bucurat pentru că în ultima perioadă am tot scris despre Serbia. În plus, am avut ocazia să văd măcar o parte din locurile din care provin, dacă mă gândesc la moșii mei.

Parafrazând titlul unui film, aveam să trec prin cenușa unui imperiu mai mititel, așa, numit Iugoslavia, țară care, de fapt, n-a fost niciodată expansionistă și care a dispărut, în opinia mea, din două cauze:

În primul rând, locuitorii fostelor republici iugoslave n-au înțeles că acceptând toleranța puteau fi mult mai puternici împreună, iar apoi, pentru că nici Germania și nici, în special, Austria (ajutate și de Statele Unite dar și de noi, românii, urmându-ne propriile interese), nu au dorit existența unui stat atât de puternic în apropierea lor, mai ales dacă ne gândim la ce a însemnat Iugoslavia pe vremea lui Iosip Broz Tito și la potențialul ei. În fine.

E drept, în Slovenia mai fusesem o dată, dar am stat atât de puțin încât nu m-am ales decât cu o cafea, o gogoașă și cu ce știam dinainte. Acum, având mai mult timp la dispoziție, am putut să văd și să înțeleg mai multe. Și am văzut o țară care de multe ori m-a făcut să mă gândesc la Austria, într-atât de bine rânduite sunt lucrurile acolo și într-atât de gospodari sunt slovenii. În fond, o parte din Stiria se află și în această țară, nu doar la vecinii austrieci.

Pentru a înțelege cât mai multe am mizat pe un obicei mai vechi de-al meu, încă din tinerețe, de când mergeam prin turnee, fiind atent la curțile oamenilor, la felul în care erau aranjate acareturile, la cât de ordonate le erau gospodăriile, pentru că de aici pornesc multe: Dacă ograda îți va fi bine rânduită și țara va fi la fel.

Numai și dacă mă gândesc că multe dintre case nu aveau gard, lucrul acesta spune foarte multe despre slovenii care se detașează net de restul fraților din fosta Iugoslavie, parte, hărniciei lor, parte, grație a ce au învățat de la austriecii și italienii care i-au ocupat în istorie.

Ljubliana, deși fără să fie spectaculoasă și fără să se poată lăuda cu mari obiective, te surprinde totuși plăcut, prin curățenia orașului și prin aerul net occidental dar reținut, al locuitorilor săi.

Trecerea în Croația a însemnat și apropierea de metehnele Balcanilor: Multe terenuri lăsate pârloagă, șosele necurățate pe margini (bine că au măcar autostrăzi, nu ca noi, dar cam paradite și cam zdruncinătoare!), gospodării în neorânduială, sate mai degrabă murdare și un nivel de dezvoltare serios sub cel din Slovenia.

Când am intrat în Zagreb, dezamăgirea a fost aproape totală. La margine, blocuri ca niște arătări, făcându-mă să mă întreb dacă croații au auzit de programele europene de reabilitare a clădirilor, fie că e vorba despre locuințe, fie de programul ”Valul renovării”, pentru care se acordă foarte multe fonduri. Așadar, n-am văzut nici măcar un bloc reabilitat, din acest punct de vedere orașele românești stând mult mai bine.

Cât despre zona centrală, mizeria e la ea acasă. Majoritatea clădirilor oficiale sunt înnegrite de vremuri, cu tencuiala căzută, nefiind nici măcar marcate ca zone periculoase sau având trotuarele aferente delimitate, pentru ca pietonii să nu fie accidentați.

La urâțenia orașului contribuie din plin locuitorii care te privesc pieziș, îmbrăcați în culori aidoma clădirilor, adică negru sau gri, măcar că astea sunt nuanțe, imaginea generală fiind aceea a unui loc șters, care te îndeamnă să nu zăbovești ci să mergi mai departe. Până la urmă, mi-a prins bine trecerea prin această parte de țară, pentru că de acum încolo nu voi mai judeca Croația doar pe baza fotografiilor de pe rivieră, care te îmbie să o vizitezi ca turist.

Și, uite-așa, după încă o zi de stat în Zagrebul în care fusesem avertizați să nu cumva să stăm la ore înaintate în zona centrală, aceea cu cafenele, pentru că de multe ori se poate întâmpla ca localnicii beți să se ia la bătaie (nu degeaba acolo este o stradă care se numește ”Podul sângeriu”, din cauza sângelui care curge pe caldarâm din rănile bătăușilor), am pornit spre Serbia, locul pe care voiam să îl văd cel mai mult.

Să știți că Serbia stă mai bine decât Croația, dacă ne gândim la rânduială, la terenuri cultivate, la curățenie. Dar, dintre cele trei țări, Serbia mi s-a părut a fi cea mai tristă. Intrat în Belgrad dinspre vest, urâțenia blocurilor din orașul nou, cum îl numesc localnicii, te șochează. Uneori, ai impresia că treci pe lângă monstruozitățile de blocuri de la Ruse, așa de urâte sunt cele din Belgrad.

Oamenii par mai gri, mai prost îmbrăcați și mai triști decât mulți alții pe care i-am văzut în ultimii ani, indiferent de țările vizitate. Pe fața bărbaților poți citi o oarecare atitudine de golăneală care te duce cu gândul la șmenarii Bucureștiului de dinainte de 1989.

Lucrul ăsta nu mă miră, dacă îmi amintesc că și pe vremea Iugoslaviei, sârbii erau maeștrii de necontestat ai traficului transfrontalier, ai schimburilor valutare clandestine din față de la ”Conti”, în Timișoara, sau ai altor încălcări de legi.

Tristețea de pe fețele sârbilor parcă trădează conștiința ratării, a pierderii tuturor rosturilor, odată cu pierderea statutului de lider între comunitățile din zonă, fie ele ortodoxe, catolice sau musulmane, pierdere determinată finalmente de înfrângerea din războiul anului 1999.

Nu are cum să fie altfel, atâta vreme cât ruinele bombardate ale fostului Minister al Apărării și lăsate aidoma întru memorie, îți aduc aminte în fiecare zi, în fiecare ceas, că ai pierdut un război. Nu are cum să fie altfel, cred eu, de vreme ce am aflat de la un localnic, la o cină ceva mai lungă, că în acea țară nu se mai produce nimic.

Fabrica de avioane care funcționa în tandem cu cea din România, de la Craiova, a fost închisă, uzinele FIAT sunt închise, industria de conductori electrici e și ea închisă, turismul e aproape inexistent, cu hoteluri care nu funcționează decât pe jumătate, agricultura scârțâie și singurul lucru la care s-ar mai gândi sârbii când îi întrebi ce se mai produce în țara aia, e mineritul de cărbuni sau de cupru.

Să nu uit. În lipsă de altceva, s-ar mai putea mândri cu ”investiții imobiliare ale arabilor”. Dar dacă ”investiții” înseamnă ridicarea a două blocuri de birouri și a unor blocuri de locuit pe trei străzi din Belgradul nou, pe o suprafață cam cât un Carrefour, să am pardon!

Trist, dar, cred eu, și-au cam făcut-o și cu mâna lor, de vreme ce în anii ’90 au ținut morțiș să-și conserve poziția de forță sau, acum, să se izoleze de comunitatea europeană occidentală, stând cu ochii spre Rusia pe care, numai ei știu de ce, o susțin în proporție de 85 %, când doar 10 % din investiții vin de acolo, așa cum scriam într-un articol precendent.

L-am întrebat pe interlocutorul meu care spunea că după 1999 Serbia nu a reușit să își revină, dacă nu cumva și această politică izolaționistă față de Uniunea Europeană, dar pro-rusă, contribuie la rămânerea în urmă a țării, nu doar pierderea războiului. Mi-a răspuns pe ocolite:

”Oficialii spun că salariul mediu în Serbia e echivalent cu 800 de euro, dar toată lumea știe că e mult mai mic. La fel cum toată lumea râde când îl aude pe Vucici afirmând că Serbia e noul trigru al Europei și că se dezvoltă în ritm accelerat, pentru a-și masca politica și nepriceperea, citând statistici numai de el crezute, pentru că ne vezi cum trăim”.

Trist. Foarte trist. Mai trist este că nu sunt perspective, viitorul acestei țări scriindu-se doar la timpul trecut: Am avut aia, am făcut aia, am dezvoltat ailaltă. Nimic cu vom face, vom dezvolta, vom începe.

Dar și mai trist este că populația băltește în zeama asta într-un mod absolut malahist-balcanic, cum ar spune un prieten de-al meu, actor, privind cu o speranță nejustificată spre fetida Moscovă. Lucrul acesta e palpabil pe străzile Belgradului, de vreme ce poți cumpăra de la tarabe magneți cu Putin, poți purta tricouri cu ”Великая Россия” (Măreața Rusie) sau poți întâlni numeroase graffiti cu ”Слава России”.

Cât despre vitejia sârbilor? Poate doar când se îmbată înaintea unui meci de fotbal.