Lupta UE și lipsa luptei României pentru a redobândi putere și încredere

Pentru a anunța „culoarea“ acestui articol din capul locului, aduc aici formidabilul strigăt al marelui poet spaniol Antonio Machado, dintr-un moment întunecat, când fascismul cuprindea Europa: „Hombres de Europa, ni el pasado ha muerto, ni esta el mañana – ni el ayer escrito“ – „Oameni ai Europei, nici trecutul nu a murit, nici ziua de mâine nu a sosit – nici ziua de ieri nu e scrisă“.

În aceste zile, după alegerile din Austria și Italia, suntem obligați să constatăm că Uniunea Europeană este mai puțin decât oricând un întreg. Eu continui să cred, ca și mulți alți români, că o Europă colectivă este unica alternativă la fărâmițarea și alunecarea spre nedemocrație a Europei. Însă niciun argument teoretic, nicio opinie rațională, oricât de puternice ar fi, nu pot învinge categoric resentimentul majorității europenilor față de îndepărtarea politicii, inclusiv a politicilor de la Bruxelles, de viața trăită de ei, de nesiguranța economică și personală, de suferințele provocate de austeritate și regulile modului „politically correct“, adică a unor recomandări transpuse în dogme. Să reamintesc că, prima formă a UE a fost Comunitatea Cărbunelui și Oțelului. Proiectul, lansat de Jean Monnet și Robert Schumann în celebra conferință de presă din 9 mai 1950, preciza obiectivul principal: „Organizația propusă se angajează pe o cale opusă cartelului (definit astăzi ca entitate economică multinațională monopolistică)… Obiectivul unui cartel este să susțină profituri înalte și stabile și să-și conserve pozițiile dobândite… Obiectivul organizației propuse este producția și creșterea productivității prin îmbunătățirea metodelor, lărgirii piețelor și raționalizarea producției“. Comunitatea franco-germană de atunci țintea spre competiția perfectă pe piață. Scopul era idealist, însă realitatea de azi din UE arată că piața comună poate fi adesea supusă la presiuni monopoliste în dauna economiilor naționale, îndeosebi în Europa Centrală și de Est. Piețele s-au lărgit în ambele sensuri, Vest spre Est și Est spre Vest, însă era evident că forța de pătrundere Vest spre Est era mult superioară celei în sens opus. Integrarea în UE trebuia să pună presiune în economiile foste socialiste pentru a le crește competitivitatea în ansamblul european. În tranziție, aceste economii în mare măsură necompetitive urmau să beneficieze de vaste fonduri pentru dezvoltarea infrastructurilor (transporturi, apă, canalizare) și protecția mediului, precum și pentru susținerea agriculturii. Cu o condiție absolută: privatizarea cât mai extinsă a economiei. Apărarea numeroaselor elemente viabile din economia românească, care într-adevăr necesita un uriaș efort de retehnologizare și modernizare, revenea guvernelor României, iar nu Comisiei Europene.

Am măcar un exemplu de reușită în acest sens? mă întreabă un partizan necondiționat al ignorării identității României și înlăturării oricăror reguli în calea „piețelor libere“. Am, și s-a petrecut chiar la începutul post comunismului, când, în calitate de prim-ministru, am decis reluarea și finalizarea lucrărilor de construcție a Unității nr. 1 a Centralei Nuclearo-Electrice de la Cernavodă prin resursele bugetare proprii ale României. Și eram într-un moment bugetar extrem de dificil! Industriile românești angajate în realizarea diferitelor componente de înaltă tehnologie și fiabilitate ale unității nucleare, împreună cu proiectul canadian și unele componente din import, au construit cu succes centrala la un cost final cam la jumătate din cât a costat ulterior Unitatea nr.2, construită mult mai târziu de companii străine.

Procesul de privatizare, așa cum a fost gândit inițial și reglementat prin legea 58/1991, exprima rolul strategic al statului în ce privește unele sectoare cu puternic impact social. Nu eram atunci și nici acum nu sunt un susținător al economiei gestionată de stat. Singurul tratament pentru înlăturarea sărăciei este crearea abundenței, creșterea avuției naționale, privată și publică. Dar cum să creezi abundență când numeroase întreprinderi românești ale căror produse aveau piețe stabile, au fost lichidate? Cum să susții mecanisme de creditare active și rezonabile când cea mai importantă bancă românească (Bancorex), cu un excelent renume bancar internațional, a fost prăbușită și devalizată de două miliarde de dolari spre a fi în final lichidată?

Citeam acum câteva zile, în New York Times, ceea ce cu 27 de ani în urmă era un subiect prioritar în discuțiile cu marea companie de audit și restructurare economică McKinsey, că în toate țările occidentale dezvoltate operațiunile de privatizare de mare importanță (ca mărime și valoare tehnologică) sunt examinate obligatoriu din punctul de vedere al amenințării la adresa siguranței naționale. Și doar nu sunt țări comuniste! Cred că definiția lui Fernand Braudel din 1976 rămâne valabilă:

„O economie națională este un spațiu politic transformat de stat – în virtutea necesităților și inovațiilor vieții materiale – într-un spațiu economic unificat și coerent, ale cărui activități pot fi realizate împreună în aceiași direcție“. Marea criză din 2007-2009 urmată de aplicarea modelului de austeritate a condus la stagnare și suferință deși se puteau reduce ca timp și amploare dacă nu s-ar fi impus excesiv politicile de tăiere a cheltuielilor publice, îndeosebi cele în investiții pentru infrastructură. Am trăit o perioadă paradoxală a modelului de piețe fără economie. Într-un târziu, chiar Fondul Monetar Internațional a tras concluzia că modelul aplicat pentru a reduce efectele crizei a lovit puternic, dar și nejustificat, în oamenii obișnuiți, în timp ce marile entități bancare au realizat uriașe profituri chiar în perioada de resorbție a crizei.

Astăzi, lupta Uniunii Europene pentru a rămâne ea însăși e mai dificilă decât oricând în trecut și nu mai apare ca imposibilă dezintegrarea ei. Nu ne mai aflăm în fața unor încercări singulare și periferice de contestare a UE. Ne confruntăm cu o masivă prezență parlamentară a unor partide anti-UE, cu un discurs extrem de demagogic, numit acum populist, anti-imigrație dar și xenofob, cu care izbândesc lideri politici mai vechi sau mai noi, care găsesc vinovați pentru nemulțumirile și dezamăgirile oamenilor în primul rând în „străini“.

Bruxello-fobia e la mare modă iar alternativa care câștigă continuu adepți este fluturarea stindardului naționalist. Mesajul e simplu: „America First“, „La France avant tout“, „Britain for the British“, „Alternativa e pentru Germania“ și variantele lor din Polonia, Ungaria, Austria și cel mai recent Italia. Este un fenomen politic masiv. Cândva euro-filă, Italia de azi a trecut la euro-scepticism, iar votul recent i-a arătat pe italieni euro-amărâți. Transferul de putere (exagerat și arogant) înspre Comisia Europeană și birocrația ei, nu mai poate fi soluția, ci dimpotrivă, în primul rând pentru că acest transfer este o mișcare pur tehnocratică, respinsă de o certă majoritate a cetățenilor din UE. Construirea UE a însemnat crearea unui puternic eșafodaj de reguli, mecanisme și instituții. Este rezultatul unui uriaș efort de a face lucrurile bine în toate domeniile. Era un efort fundamental pozitiv. Regulile UE au fost gândite în favoarea cetățenilor și în apărarea lor și ar fi trebuit să țină sub control grupurile de interese supranaționale al căror unic obiectiv era profitul iar nu rațiunea socială promovată împreună cu profitul.

Aspectul negativ acumulat masiv după criza declanșată în 2008, a fost în esență ignorat. Pierderea de timp, irosirea banilor și frustrarea provocată de neputința cetățenilor „naționali“ au îndepărtat milioane de europeni de la adevărul obiectiv, discursul rațional și expertiza științifică. Nu pentru că le-ar fi abandonat ci pentru că realitatea „politicilor corecte“ voia cu orice preț să fie prezentată ca rațională, obiectivă, științifică pe când ea era tot mai ruptă de cea trăită de oameni. Partidele tradițional democratice nu au reușit adaptarea și au pierdut pozițiile de frunte. Un exemplu recent e edificator. Tânăra speranță a politicii italiene, Matteo Renzi, ajuns prim-ministru cu un curajos „Italia nu e o țară telecomandatăv, a eșuat lamentabil în fața unor partide anti-sistem și extremiste în recentele alegeri și și-a dat demisia din fruntea partidului său. Partidul de extremă dreapta „Alternativa pentru Germania“ a devenit principalul partid de opoziție din Bundestag, guvernarea nemaiputând să fie asigurată decât de o coaliție dreapta-stânga a partidelor tradiționale. În timp ce Comisia Europeană se străduie să gestioneze Brexit-ul, mișcările centrifuge par să se adune spre o formulă de unificare ideologică. Inspiratorul politicilor principale promovate de președintele Donald Trump (desfacerea sistemelor sociale din sănătate, protecționismul comercial, exaltarea „Americii albe” și respingerea științei, cel puțin în ce privește schimbarea climaticii) Steve Bannon, este invitatul preferat în Franța, Italia, Ungaria la întrunirile partidelor anti-UE.

Nu numai Rusia are ca obiectiv destrămarea UE ci, iată, și administrația americană de azi pare să nu mai considere UE marele aliat al SUA. Este un tablou îngrijorător. Soluția veritabilă nu poate fi alta decât revirimentul economic și social, lansat de o UE mai curajoasă și totodată mai conștientă de imperfecțiunile care o fac vulnerabilă. O economie europeană făcută din teamă și suferințe nu are nicio rațiune de a fi. Dar o economie fragmentată de puseul anti-UE dus până la ruptură nu poate fi decât un coșmar. Filozoful englez Alfred Whitehead avertiza (în 1926): „Gândim în generalități însă trăim în detaliu“.

Dovada, în opinia mea, a lipsei de viziune, dar și a lipsei de gândire coerentă cu amenințările la adresa UE, este „Europa cu două viteze“. Oare nu e evident că din două viteze, sub loviturile populismului, se ajunge la mai multe viteze și apoi la nicio viteză? De ce nu se fac calcule, dealtminteri nu complicate, spre a vedea cât ne-ar costa un mai mare efort (nebirocratic) de stimulare a economiilor europene comparativ cu degradarea, acum lentă, a dinamicii coezive a economiei europene? Că guvernul României de azi nu are competență și nici capacitatea să-și asume răspunderea pentru ce înseamnă dezvoltarea României e un fapt periculos. Cel puțin la fel de periculos este însă faptul că procesul de unificare europeană pare să se epuizeze din lipsă de orizont și de atractivitate.