Mâna albă (23)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz– Cei o sută, Ecce Homo. Acesta este cel de-al patrulea volum, din cele 11 ale ciclului CEI O SUTĂ, și a apărut la Editura ALLFA, în 2000.

Acum, după o mie cinci sute de ani de la întâmplările povestite de scrib cu ocazia vieții Celui de Al Patruzeci și doilea, avem foarte puține temeiuri să-l bănuim și pe Felician amestecat în rețeaua confreriei Mâinii Albe. Dar, conform tradiției, el făcea parte din ea. Pe ce se bazează cei ce afirmă acest lucru? Pe trei argumente și pe tradiția mai generală de a nu exclude dintre carierele de excepție ale secolelor al Vl-lea și al VII-lea bănuiala apartenenței – de multe ori total nefondată – la o forță ocultă protectoare. Nu o dată analiștii se miră, așa cum nu s-a putut abține nici scribul s-o facă, de faptul că un tânăr sosit de niciunde, descendentul oficial al unei sclave, devine brusc fiul stăpânei, se bucură de toate onorurile, este exceptat de la legi și reglementări și nu are nici o problemă cu autoritățile rapace, gata de a incrimina pe oricine ar fi oferit cel mai mic subiect de invidie și posibilitatea de a i se confisca averea. (Bineînțeles, situația e exagerată, existând sute de cariere firești, zeci de magiștri eminenți la Universitate, profesori despre care știa toată lumea că se află în fața unei potențiale cariere administrative și nimeni nu s-a atins vreodată de majoritatea dintre ei.) Apoi, mai există și suportul psihologic al celor mulți, al ambițioșilor ratați, al leneșilor și al invidioșilor: aceștia trebuiau să se consoleze cumva în legătură cu propriile lor eșecuri, punând reușitele celor ce au izbutit pe seama unor factori externi, a unor noroace sau protecții apte de a diminua meritele învingătorilor.

Cele trei argumente concrete cu care s-a încercat apropierea lui Felician de Mâna Albă au fost:

1. Frecventarea de către acesta a Constantinopolului subteran.

2. Îngerul de pe mozaicurile înfățișând curcubeie.

3. Relațiile cu anumite personaje și ele bănuite a fi făcând parte din confrerie (bănuială ce pornea, printre altele, de la relațiile respectivilor cu Felician).

Este interesant că nici unul dintre acești autori (cei ce susțin că Al Patruzeci și doilea ar fi făcut parte sau că ar fi fost, cel puțin, protejat de Mâna Albă) nu realizează nici o legătură între savantul de la Universitatea din Constantinopol și Occelus, mozaicarul despre care nimeni nu se mai îndoiește astăzi că ar fi jucat un rol însemnat în confrerie. Cu atât mai multă șansă a avut scribul că a reușit să descopere această filiație azi uitată.

Să le luăm pe rând:

1. Constantinopolul de sub Constantinopol a fost o realitate, încă din secolul al V-lea s-au construit mai multe cisterne subterane pentru aprovizionarea metropolei cu apă. Aceasta a dat naștere la galerii cu sute de coloane împodobite cu capiteluri rafinate. Și azi se mai păstrează o parte dintre aceste lucrări, iar cisterna „o mie și una de coloane” are o suprafață de 3 500 m² și cupole susținute de 212 coloane suprapuse pe două nivele a câte 4 metri. Cineva a spus că Palatul Sacru avea o corespondență identică sub pământ. Ar fi fost mai corect, poate, să se afirme că întreg Constantinopolul își găsea oglindirea în construcțiile inițiate sub pretextul apeductelor. Sigur, ar însemna pentru scrib să dea apă la moară unor analiști superficiali care consideră că viața subterană a Constantinopolului n-a fost decât centrul nervos al Mâinii Albe, subsumând toate acele lucrări complicate acelui unic scop. Pe de altă parte, capitala subterană a Bizanțului a născut și nenumărate alte legende: de aici s-au inspirat „misterele Parisului” și, încă înaintea lor, cele ale Londrei. Nu trebuie să uităm că ne aflăm într-o perioadă a Apocalipsei întârziate: minuni și premoniții de tot soiul erau nu numai așteptate, ci și relatate ca recent întâmplate de către martori mai mult sau mai puțin credibili. Vorbind în stilul proorocilor evrei, Grigore cel Mare consemna spusele lui Benedikt, cum că Roma nu va mai

fi distrusă de oameni, ci se va prăbuși de la sine, în urma stihiilor dezlănțuite ale naturii. „Cronografia” lui Ioan Malalas refăcea istoria universală sub semnul lui „orice este posibil”; sutele de vieți ale sfinților abundau în mister, spectaculos și groază. Aceste „vieți” nu erau citite neapărat din cucernicie, ele deveniseră totodată și literatură de consum. Un univers paralel subteran venea în întâmpinarea orizontului de așteptare al contemporanilor. Și, de parcă n-ar fi fost suficient de nesigură viața în cartierele de la suprafață, se povesteau grozăvii și mai mari despre cele ce se întâmplau zilnic sub pământ. Copiii mici erau speriați că vor fi duși acolo și, abia ajunși la pubertate, cei mai mulți nu rezistau ispitei și mergeau și singuri. Unii, într-ade- văr, nu s-au mai întors, alții au văzut în galeriile subterane apariții ce niciodată n-au existat. Constantinopolul apeductelor era o realitate. Și spaima, de asemenea.

În aceste condiții, este foarte probabil ca labirintul de sub metropolă să fi fost bârlogul a numeroase bande de briganzi, tâlhari de drumul mare ce-și duceau, ca unele fiare, prada în vizuini. La fel de probabil era ca mulți indezirabili să-și caute sub pământ scăparea, deși, se spunea, și împăratul avea destui oameni mișunând prin galerii, ascunzându-se pe după coloane sau amestecându-se printre obișnuiții locului. Erau și oamenii Mâinii Albe acolo? Sigur că da, doar că nu erau singurii. Rămâne de aflat ce a căutat Felician, distinsul, elegantul și frumosul profesor, în mijlocul faunei aceleia atât de rău famate.

Legenda spune că sub apeducte se mai afla încă un Constantinopol, și mai cumplit, iar sub acela încă un altul. Al șaptelea strat trebuia să fie Constantinopolul demonilor, în opoziție cu Palatul Sacru, care sugera Constantinopolul Ceresc. Poveștile susțineau că trecerile din primul strat subpământean în al doilea erau mai dificile decât cele de la suprafață, în zona apeductelor. O mulțime de animale cumplite bântuiau pe acolo, iar făcliile nu puteau oferi niciodată suficientă lumină. Acela nu era un loc pentru Felician, tânărul tot mai miop. Dar în vecinătatea cisternelor existau localuri exclusive, librării cu manuscrise ce nu puteau fi procurate la suprafață, oratori ce-și făceau veacul acolo. Dacă se mulțumeau să rămână în pântecele pământului, Iustinian

Îi tolera. Monophysiți, iacobiți, tot felul de iluminați orientali își puteau afirma aici crezul: existau chiar și mănăstiri subpământene, chiar și sihaștri care n-au mai văzut soarele de zeci de ani. Era o lume în sine acolo și erau oameni născuți sub pământ și morți de bătrânețe fără a fi ieșit vreodată la suprafață. Și era și Mâna Albă acolo. Felician era curios să afle ce se întâmplă pe corpurile cerești pe care obișnuia să le admire nopțile. El citise tot ce găsise despre lumile extraterestre și scrisese o carte polemică la adresa acelor lucrări. Felician dorea experiențe nemijlocite, nu ipoteze năstrușnice. Constantinopolul subteran reprezenta și el un alt univers, și despre acel loc se colportau tot felul de miracole, însă era un univers ce – măcar teoretic – putea fi verificat. Scribul crede că aceasta este o explicație suficientă în legătură cu coborârile Celui de Al Patruzeci și doilea în subsolul capitalei. Bineînțeles, scribul nu exclude nici posibilitatea ca Felician să fi frecventat apeductele spre a se întâlni cu confreria. însă nici una dintre ipoteze nu pare mai argumentată decât cealaltă și, cu puțină imaginație, s-ar putea găsi încă și altele la fel de plauzibile.

2. Așa cum a arătat, scribul n-a reușit să stabilească amănunte biografice ale tuturor personajelor care reveneau obsesiv în mozaicurile lui Occelus, printre care patru personaje ce țineau marginile unui curcubeu. Unul dintre acestea ar fi fost Felician. Celelalte trei sunt numite de autori contemporani momentului respectiv și pomenite și de un analist anonim din secolul al VIII-lea, despre care s-a mai făcut referire în bibliografia Celor O Sută. însă celelalte trei nume, chiar dacă au fost – poate – descifrate corect, nu-i mai spun istoricului de azi nimic. Nu mai știm cine au fost respectivii, de unde proveneau, ce rol au jucat în momentul existenței lor. Scribul nici măcar n-a găsit vreo referire explicită cum că ar fi fost membrii unei confrerii, cu atât mai puțin oameni ai Mâinii Albe, deși – e drept – alegoriile sunt foarte tranșante.¹

Realizate în „tehnica burghiului”, există și basoreliefuri, nu numai mozaicuri cu scena curcubeului. Primele le completează pe celelalte: nenumăratele amănunte posibile în încrengăturile fine ale acestor basoreliefuri sunt desăvârșite prin fantezia culorilor și prin anamorfozele tipice artei mozaicurilor lui Occelus. Dacă și aceste personaje, în atâtea ipostaze, făceau parte din „cod” sau dacă erau pur decorative nu vom ști. Dacă acceptăm prima variantă, atunci da, atunci Felician era în legătură cu Mâna Albă. Dar ce ne obligă să acceptăm acest lucru?

3. Legăturile lui Felician cu unii membri marcanți ai Mâinii Albe: afirmații ambigue, de multe ori acei membri „marcanți” au primit respectivul statut fiindcă ar fi fost în relații cu‘ Al Patruzeci și doilea… Supoziția este, oricum, hazardată: dacă „membrii marcanți” ar fi fost cunoscuți de toată lumea, atunci confreria n-ar mai fi fost secretă. Pe de altă parte, forța Mâinii Albe consta și în aceea că nu știai niciodată dacă nu cumva și vecinul, cel mai bun prieten sau cel mai umil servitor nu juca un rol (și ce rol anume) în confrerie. Insinuările erau curente, de multe ori succesele indivizilor erau astfel justificate fără nici o bază reală. Și Theodora, se spunea, ar fi fost membră a Mâinii Albe, și Belizarie, și chiar și noul rege al perșilor. Fără o explicație „conspirativă”, cum ar fi putut fi acceptată, de pildă, cariera extraordinară a fondatorului dinastiei, Iustin I? Aceasta a fost forța Mâinii Albe: legenda o făcea să opereze și acolo unde ea nu era implicată și-i atribuia fapte peste tot.

Scribul a insistat asupra celor trei argumente ale analiștilor și recunoaște că nu Ie poate nici infirma, nici accepta fără rezerve. Cineva i-a reproșat că pentru atâta lucru scribul nu trebuia să-și piardă vremea cu Al Patruzeci și doilea. Dar tot scribul este cel ce protestează cu indignare la o asemenea acuză: simplul fapt că a reușit să-I scoată pe Felician din uitare, că a izbutit să-i găsească locul între Cei O Sută, că i-a descoperit o mare parte a biografiei – o biografie, după cum se va vedea, nu foarte lesne de urmărit – toate acestea reprezintă, totuși, ceva!

La o primă vedere, anii petrecuți de Al Patruzeci și doilea la Universitatea din Constantinopol, până la moartea Iui Iustinian, par ușor de descris, analistului nerămânându-i decât să întocmească o listă a lucrărilor scrise de tânărul magistru în perioada respectivă. Ceea ce scribul, în primă instanță, a și făcut. Pe urmă, însă, ajungând la fatidicul an 565, lucrurile nu s-au mai legat atât de ușor și, fiind obligat să caute cauzele celor ce au urmat, au ieșit la iveală și alte elemente ale acestei biografii.

În ceea ce privește opera lui Felician de până la moartea lui Iustinian, scribul este ajutat de un index al lui Georgius Florentius Gregorius, episcop de Tours, omul cel mai cult al neamului său, autorul unei istorii ample a francilor. Acest cărturar occidental a întocmit o listă a operelor celor mai importanți autori contemporani lui, listă inestimabilă astăzi, chiar dacă foarte multe titluri s-au pierdut, iar unele nume ne sunt cu desăvârșire necunoscute. Așadar, luându-ne după viitorul episcop de Tours, Felician ar fi scris în cei șase ani², cât a predat la Universitatea lui Iustinian din Constantinopol, un număr de patruzeci și șapte de lucrări, însumând un total de o sută șase cărți. între acestea ar fi fost lucrări de istorie (titlul cel mai incitant fiind „Originile Imperiului Roman de Răsărit”), biografii ale unor oameni celebri (și nu mică i-a fost surpriza scribului când a găsit în acest index și „viața” celui pe care scribul l-a numit Katoptronos și despre care Felician, desigur, habar n-avea că i-a fost strămoș direct³), biografii ale unor sfinți (unde delimitează trăirile acestora de învelișul lor de minuni, oferind doar fapte seci până la un punct – punctul când subiectul analizat se deosebea atât de mult de întâmplările banale de până atunci, încât acel moment îi conferea aura de sfânt celui descris), lucrări de fizică, de geometrie, de astronomie, de medicină. (Medicina părea să fi fost unul dintre domeniile preferate de Felician, el punând un accent deosebit pe factorii externi aducători ai bolii: „Dacă un om este bolnav și în jurul lui alți zece nu, înseamnă că suferința i-a fost cauzată de ceva ce pe alții nu i-a stânjenit.” Motivele maladiilor sunt căutate într-un tratat în zece cărți: unele referindu-se la influența astrelor, altele la ereditate, altele la psihicul predispus la o anumită boală, la influențele din exterior, la cele din interior, la schimbările meteorologice, la bolile pe care individul le poartă etc. Chiar dacă astăzi câteva dintre aceste cauze pot părea naive, este remarcabilă erudiția autorului, nenumăratele trimiteri la surse, bibliografie foarte largă.) Mai există, apoi, cărțile de morală și drept. „Etica” (în trei cărți) se pare că a fost opera care i-a adus cea mai mare faimă, dar și cele mai multe necazuri. Originalitatea „Eticii” lui Felician izbucnește încă din premise: Al Patruzeci și doilea pretinde că: „Nu-i deloc obligatoriu ca tot ceea ce este bine pentru mine să fie bine și pentru tine, fericirea mea nu trebuie să concorde cu fericirea ta, dar nici măcar tot ceea ce este drept pentru mine nu trebuie să fie drept și în privința ta.” Cele trei cărți cuprind: prima, o istorie concisă a domeniului, a doua – etica individuală și a treia – etica maselor. Diferențele sunt atât de mari între oameni, spune Felician, fiindcă fiecare individ nu este decât roca supusă intemperiilor: cum fiecare centimetru de stâncă a fost inegal expus în comparație cu altul, cum într-un loc este o gaură și în altul o protuberanță, totul nu reprezintă decât efectul influențelor suportate. Nu te poți feri de acele influențe, așa cum, forțând nota pentru exemplificare, nu te poți feri nici de moarte. Fiind atât de supuși hazardului cei ce „stau unii lângă alții”, cei „mai îndepărtați” au, de obicei, parte de alte influențe, fiind deci și mai deosebiți. „De obicei”, întrucât hazardul nu cunoaște legi accesibile minții umane. în concluzie, nimeni nu poate fi învinuit pentru faptele sale, fiecare ins fiind produsul întâmplător al unei alte calități și cantități de influențe. Aceste influențe îl determină și subiectul procedează într-un fel și nu în altul, ele reprezentând motivația lui și zestrea de experiență ce-i înlesnește contactul cu lumea.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.