Mâna albă (45)

Mâna albă (45). În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz– Cei o sută, Ecce Homo. Acesta este cel de-al patrulea volum, din cele 11 ale ciclului CEI O SUTĂ, și a apărut la Editura ALLFA, în 2000.

Pe corabia cu care se îndreptau spre Sicilia, Husein și Țipor vor da încă o dată dovada extraordinarelor performanțe născute din colaborarea lor. Cei doi păreau cu totul dezinteresați de scopul militar al expediției, deși dispunem de destule dovezi că, ulterior, au fost și ei cu generozitate răsplătiți pentru fidelitate. Dar Husein și Țipor aveau alte treburi: evreul desena harta Bolții cerului și făcea calcule ale căror șir și semnificații scribul nu le poate urmări; Țipor stabilea distanțe și locuri în mod speculativ, pornind de la valoarea numerică a literelor numelor corpurilor cerești intuite, iar Husein desena, pe baza acestor date, harta lumii terestre. Demersul este cu atât mai remarcabil, mai neobișnuit și mai straniu cu cât o primă planșă de acest soi reprezintă un tărâm de ape cu orizonturi înșelătoare, și nu un fragment de pământ ferm, cu repere socotite fixe. Pentru Țipor, nu cerurile, cu planetele lor, cu soarele și luna, cu stelele și antiplanetele, reprezentau oglinda chipului Terrei, ci, dimpotrivă, Pământul reflecta, ca o piatră lucioasă și savant șlefuită, imensitatea lumilor ce-l înconjurau. Al Patruzeci și cincilea remarca influența eliaților și, în primul rând, a lui Parmenide, fiindcă Țipor era de acord că „ceva ce există nu poate apărea din ceva ce nu există sau este diferit de acesta” și, de aceea, totul nu este decât o iluzie a simțurilor. însă evreul refuza cu hotărâre respectiva influență: Parmenide, spunea el, n-a fost decât un sofist inconsecvent – dacă spui că iluzia nu reprezintă decât o realitate indivizibilă, etern statică, nemodificabilă, atunci cum poți să susții tot tu că „toate schimbările vizibile, evoluția și declinul sunt iluzii ale simțurilor”? Ce reflectare este aceasta într-o oglindă atât de strâmbă deja în ipoteză? Nu, evreul își revendica știința și convingerile din surse mult mai vechi decât Parmenide, dintr-o învățătură ce n-ar fi trebuit pusă niciodată pe hârtie, ce s-ar fi cuvenit a fi transmisă doar de la învățat la învățat, de Ia inițiat la inițiat. Atunci când termina un calcul și ajungea la o concluzie, Țipor verifica datele prin cântec, căutând în regulile armoniei, prin mărimea intervalelor și înălțimea sunetelor, veridicitatea datelor matematice. După un sunet poate urma un alt sunet, luat dintr-o mare varietate de posibilități, însă aceste variante nu sunt în nici un caz aleatorii, doar o parte dintre ele servind armonia. Faptul că Țipor accepta să-și realizeze planșele nu contrazicea pretenția ca învățătura pe care o slujea să rămână orală. Planșele evreului erau niște produse finite, modul cum au luat ele naștere era imposibil de reconstituit de pe urma lor. Secretul rămânea intact și atât de impenetrabil încât, refuzându-se decriptării cercetătorilor, aceștia au sfârșit prin a declara metoda un joc gratuit, o erezie sau o minciună nesusținută decât de imaginația bogată (bolnavă?) a autorului ei. Cu atât mai greu le-a venit acelorași cercetători să explice cum de „reflectările fantastice” ale „hărților ABRAXAS” descriau în amănunte încă neegalate până astăzi suprafețele fundului Mediteranei. Cu aproape un mileniu și jumătate mai târziu, pe vremea unor mijloace tehnice incomparabile cu cele din secolul al VlI-lea, scribul nu știe să existe vreo hartă generală și hărți de detaliu mai precise în privința unor suprafețe aflate sub oglinda apelor. Este limpede că Țipor și Husein nu s-au bazat pe aparatură și pe măsurători directe și că tot demersul lor era rodul unor metode diferite, rămase și astăzi în conspirativitate sau chiar dispărute. Neînțelegerea procedeelor de lucru după care s-au născut „hărțile ABRAXAS” provoacă o prăpastie de netrecut între interpretarea corectă a acelor desene și impresia mai degrabă de „operă de artă”, de rod al imaginației. Doar utilizabilitatea lor cât se poate de concretă răstoarnă cu totul această impresie, însă, chiar și așa, trebuie remarcată – ca în atâtea alte privințe – incapacitatea generală de a privi acele planșe drept unele și aceleași, atunci când erau folosite pe teren și atunci când erau admirate în bibliotecă. Nu este singurul exemplu de acest soi: mai tot timpul, privim cu ochi diferiți unele și aceleași obiecte ce ne înconjoară, văzând o dată un aspect și alteori uitându-l în favoarea evidentă a ceea ce n-am observat defel prima oară. (Ceea ce nu înseamnă că scena nu se poate repeta identic, acumulând noi prea puțin din experiența trecută.) Oricum, calcul sau intuiție, realizările sunt cu totul surprinzătoare prin exactitate și, acolo unde se nimerește să dăm de cod, nimic de pe desen nu pare în plus sau deplasat, iar identitatea cu subiectul ni se înfățișează cvasiperfectă. Și doar „bunul-simț”¹ și prejudecățile de tot felul ne împiedică să acceptăm ceea ce nu înțelegem deloc din hărți și să ni se pară ca ținând de „domeniul lui Munchhausen al Evului Mediu” desenele și descrierile anti- pământurilor foarte concret prezentate; la fel și cu ținuturile ce nu apar pe nici o hartă modernă sau cu „amănuntele inexistente” în interiorul câtorva detalii extrem de cunoscute de contemporanii noștri. Toate acestea au dus la încercarea de a descifra „hărțile ABRAXAS” în registru simbolic, iar rezultatul s-a redus la „citirea” lor cu adevărat absurdă, însă și la credința că ele ar ascunde și un alt cifru pentru inițiați, că le-ar spune acestora cu totul altceva decât oamenilor celor mulți, că s-ar adresa, deci, unei confrerii secrete. Printre altele, Mâinii Albe. Atât Husein, cât și Țipor erau persoane ce se potriveau imaginii misterioasei grupări oculte. Așa că nu trebuie să fim foarte mirați când, un secol mai târziu, aventurieri și disperați cumpărau plini de speranțe „hărți ABRAXAS” (de acum puternic corupte de numeroasele copieri alternative) în scopul descoperirii, cu ajutorul lor, a vestitelor comori îngropate pe mai tot Pământul. Ceea ce a îndemnat, din nou, la căutarea unui cod și a unui simbolism de tipul respectiv în desenele și copioasele legende (adevărate nuvele) de pe planșe. Istoria se repetă iar și iar: poate bunul cititor își mai amintește de o perioadă când escroci întreprinzători au valorificat hărți ciudate, vânzându-le pe bani grei unor aventurieri dezamăgiți de incubo și avizi să descopere fabuloasele comori îngropate de Mâna Albă. Preocuparea căutătorilor de comori a făcut și bine și rău memoriei autorilor hărților și textelor explicative: pe de o parte, nu i-a lăsat să treacă prea curând în uitare, dar, pe de altă parte, le-a modificat cu totul intențiile și opera însăși.

Perioada anilor 667-675 nu face decât să amintească de deceniul 655-665, când, la fel ca la Basra, Al Patruzeci și cincilea și-a strâns energia, a făcut planuri și și-a clarificat gândurile, înainte de a porni în noi călătorii. Era de parcă un atlet s-ar fi concentrat înaintea elanului unei sărituri îndrăznețe. Castelul Geographului oferea un loc ideal pentru un om de știință: el dispunea de vasta bibliotecă adunată din ceea ce s-a putut aduce din toate părțile lumii; aici lucrau copiști, desenatori, geometri, astrologi, propagandiști și tot felul de ucenici; printre palmieri era liniște și pace. Din reședința lui Husein plecau emisari în toate direcțiile, însoțitori de caravane și de oști, slujbași plătiți să culeagă datele cerute de Geograph. însă tot de aici plecau și expediții plănuite în camera de lucru a savantului, iar toți arabii fideli califului au fost îndrumați să-i transmită Celui de Al Patruzeci și cincilea informații din orice deplasare, indiferent de rangul ei. Expedițiile militare și comerciale mai mari erau însoțite, în mod obligatoriu, de către un specialist desemnat de demnitarul-savant. Stabilit în castelul său, Husein se bucura de dorință, de putere, de prestigiu și de planuri ce se îndeplineau. Un contemporan va scrie despre el că personifica ființa căreia Allah i-a oferit tot ceea ce poate primi un muritor. Husein va anticipa cu câteva veacuri atmosfera senină, plină de un farmec necunoscut în lumea sălbatică de aiurea, atmosferă parcă nepământeană, în care vor lucra „Frații sinceri”, autorii anonimi ai Enciclopediei de la Basra.

Între timp, arabii cucereau Persia, supuneau noi și noi teritorii, începând să atace, anual, chiar Constantinopolul. Ritmul acesta părea supraomenesc și confirma misiunea Profetului. Niciodată o putere atât de tânără n-a reușit să se extindă atât de repede și atât de departe. Din Basra, arabii păreau de nestăvilit. Husein trăia miracolul unei perspective extraordinare care făcea ca nici unul dintre itinerariile sale să nu riște să se împotmolească din pricina barierei vreunui ținut dușman. La Constantinopol, în schimb, lumea își vedea de ale ei, deși anualele atacuri maritime ale noilor năvălitori pretindeau eforturi suplimentare. Chiar și după mutarea reședinței bazileului la Siracuza, Constantinopolul a rămas egal cu sine însuși. Veșnicele pericole au ajuns să facă și ele parte din viața de zi cu zi. O viață dublă: între mereu inevitabilul sfârșit și plăcerile unor speculații seculare.

Dar să revenim, printre palmieri, la Basra, la reședința lui Husein, un personaj inițial fără nici o funcție publică, apoi numit Geographul oficial al Califului, titlu ce a dispărut, se pare, o dată cu primul său purtător. Mai mult ca sigur că persoana Celui de Al Patruzeci și cincilea se bucura de un prestigiu foarte mare, învățatul reprezentând și un fel de ciudățenie printre băștinași, diferit nu numai prin culoarea pielii („albă ca a unui pergament lăsat sub razele soarelui deșertului”²), prin modul de viață (fiul lui Apollonissimus neîncercând nici o clipă să pară altceva decât era în realitate, netrecând în mod ostentativ la islamism, rămânând un străin, însă un străin de nădejde), dar chiar și prin modul cum își organiza traiul privat și, nu în ultimul rând, prin harul lui de a povesti nesfârșite întâmplări din locuri fabuloase, introducând în narațiune ființe ciudate și fapte neașteptate, toate având girul provenienței din prima sursă. Credibilitatea a tot ce spunea el atât de plăcut și, de multe ori, atât de năucitor și de captivant venea și din hărțile desenate sub îndrumarea sa, hărți ce n-au înșelat niciodată pe nimeni, astfel încât, în cazul că totuși cineva s-ar fi rătăcit având o planșă ABRAXAS la îndemână, atunci acela se ferea să-și facă publică isprava, pentru a nu se pomeni de râsul cunoștințelor. Cu hărțile lui Husein nu te puteai rătăci niciunde pe Pământ și niciunde în Ceruri, persistând doar riscul să nu te pricepi să le citești, caz în care vina nu-ți aparținea decât ție.

În casa lui, care trebuie să fi fost unul dintre primele castele omeade, în grădină și printre copaci, în răgazurile de odihnă, la diferite zile dinainte cunoscute, Geographul obișnuia să deschidă porțile și oricine putea intra pentru a asculta o nouă poveste a unei călătorii. Demnitarul era darnic, oaspeții fiind bine tratați și cu siguranță că, și în felul acesta, Basra a devenit un centru cultural și monden, poate unic în Islamul timpuriu.

Autori ca Al-Farazdak, supraviețuindu-i în faimă lui Husein, au ucenicit neîndoielnic în preajma Geographului. Fiul lui Apollonissimus nu numai că nu deranja credința, dar îi dădea și strălucire, deși nimic nu era explicit în această privință. Mai târziu, peste ani, activitatea și opera Celui de Al Patruzeci și cincilea vor fi cercetate minuțios, fără a li se putea imputa vreo greșeală. Păzitorii Coranului puteau fi liniștiți.

În zilele acelea excepționale, o dată sau de două ori pe lună, lumea se aduna, sporovăia, se cunoștea cu noii veniți în oraș și cu cei aflați doar în trecere, consuma fructe din Palestina, alături de celebrele curmale autohtone, zarzavaturi dintre cele mai diverse, multe astăzi dispărute, măsline din Magreb, smochine din Ierusalim, mere din Siria, toate alături de fripturi din animale tăiate ritual. Husein nu accepta băutura cu alcool, nici măcar nabidh³, dar laptele de bivoliță și sucurile reci din plante aromate compensau din plin această privațiune. Spre seară, când soarele își mai potolea dogoarea, Geographul le povestea basmul unei călătorii dintre cele efectuate de el personal cu un an sau zece ani mai devreme. Cicero relatează că lui Heraclit îi plăcea să stea înconjurat de copii și să le povestească basme. Arabii au fost și sunt încântați de povești. Și cei ce veneau la Basra aveau nevoie de fantastic. Husein, Străinul, Dregătorul, omul cu pielea foarte albă, bărbatul de vreo patruzeci de ani, străbătuse locuri nebănuite de oaspeții săi, oameni de treabă, negustori bogați, meșteșugari sau soldați, care au călătorit și ei, însă niciodată în ținuturi atât de interesante, drumurile lor fiind mai degrabă obișnuite și întunecate de privațiuni. Și pentru aceștia, unele dintre numele orașelor și munților, râurilor și popoarelor amintite de Husein erau vag cunoscute și aceste repere reveneau din memoria uitată și dădeau credibilitate și mai mare întâmplărilor ce amestecau savant noțiuni din vocabularul lor pasiv cu unele cuvinte și situații cu totul inedite. Minunat mai era și faptul că Geographul nu rămânea doar în sfera imaginarului, el oferind și numeroase sfaturi și soluții cât se poate de utile în momente pe care oricare dintre ascultători ar fi putut să le întâlnească mai târziu. Serile din locuința lui Husein de la Basra erau pe cât de plăcute, pe atât de instructive, iar auditoriul era format din tineri ambițioși și bătrâni înțelepți, din întreprinzători pragmatici și credincioși habotnici. Geographul Califului avea darul deosebit de a uimi toți oaspeții prin narațiunea unică, compatibilă cu orice ambiție și orice nivel al credinței. Oamenii îi spuneau Povestitorul și termenul i se potrivea pe deplin. însă, la fel de bine, ar fi putut fi numit și Heraclit al arabilor, deși el nu avea nici performanțele științifice ale lui Heraclit și nici nu era arab…

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.