Mâna albă (66). În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz– Cei o sută, Ecce Homo. Acesta este cel de-al patrulea volum, din cele 11 ale ciclului CEI O SUTĂ, și a apărut la Editura ALLFA, în 2000.
În anul 754, Papa Ștefan al II-lea i-a cerut ajutor lui Pepin cel Scurt împotriva longobarzilor. Aistulf, penultimul conducător al acestora, a cunoscut îndeaproape toate fețele victoriei și ale înfrângerii. într-un moment de glorie, după ce a cucerit cele mai importante enclave imperiale, a asediat fără succes Roma. Eșecul este atribuit de către istorie amestecului franc, întrucât, după victoria de la Pavia, Pepin „donează” exarhatul Ravennei și ducatul Romagniei papei, iar Aistulf însuși se recunoaște vasal franc. Un an mai târziu, Aistulf, Aristulf sau Astoff cade de pe cal și moare.
Infandus, pentru a le mai dovedi o dată „invizibililor” că necropola nu poate fi cucerită, îi ademenește din nou pe longobarzi s-o atace. (La următorul asediu, cel al lui Desiderius, longobarzii vor cere voie să treacă „pe căile pietruite din cimitir”!) Al Patruzeci și optulea le mai dovedește o dată alor săi că niciodată cimitirul de lângă Roma nu va putea fi stăpânit de altcineva, pentru că acela este un spațiu cu mai multe dimensiuni, pe care doar localnicii le cunosc. Este vremea când urmașul lui Chlorus are nostalgia metropolei de sub metropolă, a Constantinopolului de sub Constantinopol și vorbește despre un cimitir de sub cimitir. Se pare că el ar fi vrut să și realizeze această himeră a Mâinii Albe, himeră a lumilor suprapuse și a puterilor subterane concrete. însă, fie că nu i-a mai rămas timp să-și ducă planul prea departe, fie că și-a dat seama că forța galeriilor subpământene constă în substanța lor incontrolabilă, scribul n-a mai găsit – cu peste o mie două sute de ani mai târziu – decât un foarte scurt coridor subteran în „Rai” și câteva catacombe „paleocreștine” în „Cimitirul onorabil”, nici acestea din urmă foarte extinse. Admițând că ambele lucrări ar fi fost de-acum realizate în secolul al VIII-lea (deși scribul nu știe dacă lucrurile stau chiar așa, întrucât nu are nici o dovadă că ar fi vorba într-adevăr de catacombe paleocreștine), Infandus putea să facă aluzie la ele când pomenea despre concretețea necropolelor suprapuse.
Dar victoria Mâinii Albe asupra longobarzilor lui Aistulf a dovedit lumii întregi nu numai că bârlogul prezumtiv al confreriei1 este inexpugnabil, ci și că aceasta, confreria, este capabilă de mult mai mult decât de niște lovituri întâmplătoare (după principiul tâlharilor „dai și fugi”), precum și că este aptă de a înfrunta chiar și o armată regulată. Din clipa aceea, solii trimiși la curțile regale și la ceilalți conducători importanți ai timpului au primit statut de ambasadori ce trebuiau luați în seamă ca atare. Faptul că un mesaj trimis lui Constantin al V-lea a rămas fără răspuns a dus la numeroase represalii în mai multe puncte ale Imperiului, iar când o căpetenie barbară din nordul îndepărtat s-a făcut purtătoarea unei solii a confreriei și a fost ucisă, Mâna Albă a lovit chiar în inima Bizanțului, dând foc și omorând, ducând teroarea până în incinta Palatului Sacru. Analiștii povestesc cum s-a supărat Dumnezeu pe Constantin în anul 759, cum i s-au îmbolnăvit copiii, cum i s-au unit dușmanii la fruntarii și cum un șir de cutremure și incendii au bântuit capitala ce-i purta numele. în mijlocul focului, chiar în Marele Palat, a izbucnit un izvor ce a aruncat timp de șase zile și șase nopți mâl și sânge la înălțimea unui stat de om. Ef, călare pe bidiviul lui cu șase picioare, fusese și el zărit: monstrul străbătea în goană străzile Constantinopolului, lăsând în urmă miros de pucioasă și de carne arsă. Mii de oameni și-au pierdut mințile și alții – care l-au văzut – au orbit.2 Întrucât, ori de câte ori lovea, cea care impunea regulile era Mâna Albă, contemporanilor le-a fost frică să-și și amintească: ni se povestește cum în anul 759 o epidemie cumplită a lovit Imperiul, lumea fiind cuprinsă de o amnezie atât de puternică, încât tații nu-și mai aminteau de fiii lor, iar frații nu-și mai recunoșteau frații. Era o pedeapsă divină aceasta, se comenta, fiindcă altfel nu se putea explica faptul că, timp de cinci zile, capitala a fost paralizată, oamenii umblau buimaci dintr-un loc într-altul, pentru ca, brusc, într-a șasea zi, care s-a nimerit să fie o duminică, să se trezească toți în timpul unei slujbe solemne și să-și reia viața de acolo de unde au în- trerupt-o. Dacă în acea perioadă Constantinopolul ar fi fost atacat, pretind criptic scriitorii contemporani evenimentelor, însă mai ales cei ce au preluat legenda cu câteva generații mai târziu, n-ar fi existat o pradă mai ușoară pentru orice agresor, oricât de anemic și de laș.
Desigur, acea amnezie colectivă trebuie însușită ca o metaforă, nimeni neavând curajul să-și amintească evenimentele petrecute în acele cinci zile, cât Mâna Albă a lovit chiar în reședința împăratului. Infandus s-a arătat mulțumit și cu această soluție: Constantin Copronimul „a mai mâncat căcat” o dată, el era cel ce trebuia să recepționeze avertismentul ca atare, fără a fi necesar să fie umilit mai mult. în 760, Constantin este acuzat că ar fi semnat pactul cu diavolul: Mâna Albă putea opera în tot Imperiul fără a mai fi descurajată.
Încă înainte de a pleca în „călătoria de inițiere”, adică la vârsta de optsprezece ani, Infandus a devenit tată. El nu și-a cunoscut fiul decât atunci când „a revenit” între ai săi. între timp, băiatul a crescut, iar apoi a mai avut două surori mai mici cu unsprezece și respectiv treisprezece ani. La moartea Levantinului, Al Patruzeci și nouălea era un bărbat de douăzeci și cinci de ani, fiind și el tatăl a doi copii. Fiul lui Infandus a devenit marele favorit al bunicului și cei doi au petrecut singuri multe zile și multe nopți. Nimeni nu l-a auzit pe Levantin vorbind nici măcar cu nepotul său preferat, însă se spunea că în intimitate l-ar fi învățat taine pe care nu i le-a dezvăluit nici lui Infandus. Dar despre toate astea scribul și-a propus să scrie în capitolul respectiv.
În 759, și băiatul Celui de Al Patruzeci și optulea a ajuns de mult tată. El a fost reținut de bunic până la moartea acestuia, întâmplată cu nouă ani înainte, și și-a început „inițierea” abia când Levantinul s-a stins. (Le) Pamati împlinise un sfert de veac, avea o fată și un băiat, când a dispărut și el pentru o vreme, fără a mai fi văzut de nimeni. însă absența lui a fost mai scurtă și conținutul ei a diferit de absența lui Infandus. Totuși, băiatul a urmat tradiția familiei, căsătorindu-se foarte devreme și având, la rândul său, doi copii: o fată și un băiat3. Cum s-au desfășurat aceste căsătorii într-un spațiu atât de închis reprezintă o altă poveste a Mâinii Albe: Infandus a reușit să adune în necropolă un contingent însemnat de gropari și de administratori pentru cele patru cimitire, care au devenit niște sucursale aproape de sine stătătoare, deși pentru orice înmormântare trebuia să tratezi la început cu Levantinul și apoi cu fiul acestuia. Groparii și funcționarii au fost aleși cu grijă de confrerie și, treptat, au făcut cu toții parte din ea, locuind în cimitir împreună cu familiile lor. Astfel, acolo s-a stabilit o întreagă comunitate, iar perechile se constituiau în mod firesc și în acel perimetru limitat. Intrușii s-au pomenit eliminați fără milă și o încercare de a se forma un schit și chiar o mănăstire în „Groapă” a fost la început oprită, dar mai târziu acceptată drept o fațadă utilă: eremiții – și, după aceea, călugării – au fost și ei selectați într-un ordin exclusiv, dovedindu-se repede că socoteala a fost foarte bună: pe de o parte, din clipa aceea, și preoții care oficiau la înmormântări făceau parte din confrerie, iar, pe de altă parte, necropola primea un aer de deplină onorabilitate, multe dintre legendele damnate fiind, dacă nu înlăturate, cel puțin estompate. Oamenii, care de mai mulți ani evitaseră până și să-și mai viziteze mormintele, lăsându-le în paragină, au început să revină în cimitir, ca peste tot în lume. Spaima n-a dispărut cu totul, însă a devenit mai complexă, ea câștigând în solemnitatea cuvenită locului, iar aspectul malefic a fost despărțit de cotidianul evenimentelor tradiționale. Cimitirul, chiar dacă nu unul ca toate cimitirele, a devenit, din nou, aproape ceea ce a fost. în spiritul vremii, nu trebuie să ne mire prea tare viața trepidantă din acel spațiu îndeobște considerat, azi, al „liniștii”. Vita in morte sumus – a spus Notter, cu o sută de ani înainte de a se naște Cel de Al Patruzeci și optulea. Și, dacă „în viață fiind, suntem morți”, unde, dacă nu în necropolă, ne este locul? Pentru contemporanii lui Infandus, tumultul din cimitirul de lângă Roma făcea parte din viață.
Totuși, un orar sever interzicea vizitatorilor să pătrundă în incintă după căderea întunericului și lumea s-a obișnuit cu ideea că forțele malefice au fost obligate să bântuie printre monumentele funerare doar noaptea4. Ziua, ceremoniile funebre au câștigat cu atât mai mult în solemnitate. Acest timp al revigorării cultului morților nu face decât să confirme că viii se simțeau tot mai solidari cu cei ce au decedat și că apropierea avea loc și pentru că fiecare om se simțea deja cu un picior în cimitir, iar, dacă pentru alții se parcurgea întregul ritual, de aceeași cinstire va avea parte și cel (încă) în viață. Prestigiul misterului din timpul nopții conferea și ceremoniilor diurne taină și solemnitate. Multe ritualuri funebre s-au născut acolo și atunci, chiar dacă unele dintre ele s-au stins în scurtă vreme. Soarele și luna, prezente în poveste, nu trebuiau să zărească ziua un spectacol mult diferit de cel al nopții. (Originalitatea unor ritualuri poate părea îndoielnică. Dar despre ceremoniile fabuloase de lângă Roma anului 750 va mai fi vorba în mâzgălelile scribului.)
Iar după apusul soarelui, când aveau loc cu adevărat evenimente importante în necropolă, deseori, de afară, se vedeau lumini ciudate străbătând aleile, procesiuni misterioase care nășteau alte legende și le confirmau pe cele vechi. în ultimii zece ani ai vieții lui Infandus, aici se petreceau, se pare, întâlniri ale trimișilor stăpânilor lumii, oameni necunoscuți de marea masă a cetățenilor, însă învestiți cu puteri extraordinare. Și pe vremea scribului, ca întotdeauna, atunci când lucrurile mergeau rău, se invocau – drept scuză – forțe malefice obscure, culpabilizate pentru mersul descendent al vieții. în Italia, câtă vreme întâmplările s-au derulat în funcție de capriciile unui dictator sau împărat sau dictator-împărat, această conjurație internațională a rămas exclusă. Dar în clipa când Roma însăși a devenit un teritoriu vulnerabil, oricând expus la a fi cucerit de te miri cine, alianța forțelor străine ostile a revenit în actualitate. De aceea, pentru scrib, dimensiunea formidabilă a Mâinii Albe are o valoare relativă. Consemnările contemporanilor ei (toate, desigur, negative), precum și exagerările preluate și perpetuate de urmași ne descriu o confrerie ajunsă în 759 la apogeu, capabilă să modeleze geografia lumii și să controleze ascensiunea și decăderea oricărui suveran și ale oricărui teritoriu dintre Atlantic și Gange și dintre Nil și Marea Boreală. Adevărul trebuie să fi fost undeva la mijloc și evenimentele din 768 au venit să confirme această ipoteză. Dacă este plauzibil ca soli ai bazileului, dar și intriganți de curte să-și fi făcut noaptea de lucru prin cimitir, nu trebuie să excludem nici căpeteniile altor seminții (sau trimișii acestora) încercând să-și rezolve problemele în același loc. Multe dintre numele pomenite nu ne mai spun astăzi mare lucru și este sigur că, în afara celor cu adevărat puternici, numeroși refulați și destui ambițioși mărunți își clădeau speranțele pe aceleași alei șerpuind printre morminte.
Din scrierea secretă, încă nedescifrată, nu putem afla (deocamdată) nimic, însă din mărturiile (subiective) ale analiștilor putem deduce că în necropolă funcționa – opera lui Infandus – o extraordinară birocrație, mai subtilă ca oricare de dinaintea și de după ea.5 Asta fiindcă în nici o clipă legile conspirativității nu erau abandonate cu adevărat și nici un vizitator nu era în măsură să aprecieze cât de important era personajul cu care a reușit să stea de vorbă. Solicitantul venea, trecea prin diferite situații rituale (pe care nu le pricepea), aștepta o noapte, două, trei. Ca să ajungă până la această postură trebuia să realizeze relații complicate, să mituiască (fără să știe exact pe cine), să aibă încredere în tot felul de interpuși, care puteau foarte bine să fie niște șarlatani6. Deci, doar ca să ajungă în această postură de așteptare, trebuia să aibă suficientă răbdare, fiind necesare eforturi și relații solide. Apoi urmau discuțiile propriu-zise, multe aparent inutile, cu întrebări și răspunsuri ce se ghidau după un ceremonial absurd. Dialogul rămânea vag, interlocutorul își păstra fața acoperită, comunicarea se derula astfel încât străinul să nu știe cu cine s-a întâlnit: fie că se afla în mijlocul unei cripte (unde a fost introdus legat și cu ochii ascunși sub o basma neagră), în jur arzând făclii, iar conlocutorii aflându-se pe lângă pereți, învăluiți în întuneric, fie că se pomenea singur într-un Ioc necunoscut, adus acolo în aceleași condiții de mister, iar cel (cei) cu care stătea de vorbă se afla(u) în alte încăperi, comunicând cu străinul doar printr-o mică deschizătură prevăzută cu un voal negru. însă, în ciuda acestei regii complicate, cu personaje multe și stranii, cu o scenografie sumbră (care mai era și inclusă în perimetrul unui cimitir), cel ce se adresa Mâinii Albe nu era amânat mai mult decât o cerea ritualul. Așa cum s-a menționat, dacă în orice „birocrație clasică”, tărăgăneala face parte din scenariu, aici, cel ce a izbutit să penetreze până la mecanismele confreriei primea în câteva zile (mai bine spus, nopți) un răspuns, întotdeauna definitiv: la Mâna Albă nu exista cale de apel. După ce se exprima, ea redevenea mută.
1 Totuși, oricât ar fi încercat să convingă și să se autoconvingă că necropola este locul cel mai sigur pentru „statul lui major”, mai multe tentative menite a dovedi că acesta s-ar fi mutat în alte zări, chiar și pe alte meridiane, cât mai îndepărtate, aveau rolul de a deruta adversarii, de a crea impresia de ubicuitate, de a dovedi oamenilor că Mâna Albă este peste tot și că tentaculele ei pot lovi oricând și oriunde.
2 Un roman S.F. narează cum o rachetă a aterizat în Bizanț în perioada lui Constantin al V-lea și cum a provocat un „cataclism nuclear restrâns”.
3 Cei O Sută au fost fertili pentru că au iubit și au fost iubiți, s-a lăudat unul dintre ei. Altfel, femeile lor nici n-ar fi putut rămâne gravide. Aetios din Armida, medicul lui Iustinian, a formulat ideea că o femeie nu rămâne grea în urma unui viol, ci doar dacă l-a iubit cu adevărat pe partenerul ei. (Ceea ce a dus la agravarea atât de severă a vinii femeii adultere care a născut în afara căsătoriei. „Dacă nu i-ar fi plăcut, nu ar fi ajuns să nască”.)
4 Și nu s-a găsit suflet suficient de recalcitrant sau de curios care să îndrăznească să calce această interdicție.
5 Cu o remarcă esențială: de obicei, birocrația tradițională își găsește sensul peiorativ în tărăgănarea inutilă și nedefinită a rezolvării problemelor. în cimitirul de lângă Roma, hotărârile veneau relativ repede: după încă o noapte, după încă două, după încă cinci. Mâna Albă oferea o percepție simbolică în orice amănunt: asta cerea timp pentru ritual, dar ea lovea rapid, judeca rapid și decidea rapid.
6 Într-adevăr, numărul acestora a crescut într-o asemenea măsură încât cazurile de impostură au devenit, pentru o vreme, ținta preferată a tribunalelor Mâinii Albe, iar sentințele au fost, de fiecare dată, exemplare și executate imediat. După nici doi ani, n-au mai existat falși intermediari ai confreriei și nici solicitantul nu mai putea să aprecieze cât de important era cel cu care tocmai vorbea.
Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.