Dragoş Ştefan Enache a privit ani în şir de la peluză. A privit doar cu dorinţa de a fi într-o zi şi el acolo, în teren. A spart seminţe, a înjurat şi şi-a jurat că va ajunge şi el în lumina reflectoarelor şi la buletinele de ştiri.
Ani în şir şi-a dorit, dar nu a învăţat jocul. Nu a vrut sau nu a putut. Când, în sfârşit, a intrat în teren, a jucat aşa cum ştia el. Numai cum ştia el. A făcut ceea ce îi dicta natura lui, lovind scurt, mişeleşte, pe la spate, pe cineva care nu se aştepta la asta.
Intrând pe gazon, golanul-spectator a devenit, doar în mintea lui tulbure, jucător. Golan-jucător. Abia acum, graţie abominabilului gest al derbedeului de la Ploieşti, am putut înţelege sensul adevărat, profund şi dramatic pentru România al sintagmei preşedinte-jucător.
