Au avut dreptate și aceia care au susținut că Rusia vrea mai ales negocieri, dar s-au înșelat când au exclus războiul din jocul premergător noilor înțelegeri. Acum, în plin război, Rusia nu mai poate negocia cu SUA, dar, iată, cheamă Ucraina la masa verde. O cheamă și pune condiții extrem de dure: neutralitatea strategică a ucrainenilor și federalizarea țării lor. Astfel de condiții vor conduce și la eșecul discuțiilor bilaterale. Naționalismul imperial al rușilor nu poate înțelege naționalismul etnic al ucrainenilor, cum nici imperialii de la Viena nu puteau înțelege naționalismul radical al sârbilor, dar reușeau să tolereze naționalismul moderat al ardelenilor. Acolo, în Ucraina, mentalitatea populară este reprezentativă pentru epoca istorică a constituirii națiunilor chiar dacă elitele politice vor integrarea țării într-o structură postnațională (UE). Patriotismul constituțional (civic) nu are deocamdată baze solide în Ucraina. Lasʼ că, de o vreme, chiar UE joacă pentru un fel de patriotism federal în contra celui constituțional.
În Ucraina avem un nod istoric în care se împletesc și naționalismul de secol XIX, și imperialismul fostului „lagăr” țarist, mai vechi decât acest secol, și civismul postnațional al UE. Această împletire nu poate fi armonioasă.
Dorința Ucrainei de a se integra în NATO pune dinamită unei eventuale armonizări (oricum, doar ipotetice), pentru că patriotismul imperial al Rusiei nu poate tolera decât cel mult neutralitatea Ucrainei. Chiar și neutra Finlanda a fost amenințată cu războiul dacă ar vrea integrarea în NATO.
Pentru a se asigura că Ucraina are a rămâne neutră, Rusia a forțat precedente de separatism care să conducă la federalizarea țării. Dacă nu vrea să piardă Dombasul, Kievul are a garanta acelei zone cea mai largă autonomie, una cu drept de veto în treburile externe.
Din războiul actual, Kievul nu mai poate ieși decât acceptând federalizarea și neutralitatea, ori – în caz contrar – suportând o ocupație pe o durată nedeterminată. E puțin probabil ca la Kiev să mai poată exista, fără ocupație, o guvernare prorusă (antioccidentală) care să nu trezească furia naționaliștilor. Ce ar fi făcut acești naționaliști în fostul viitor ipotetic în care ar fi constatat cum își pierd suveranitatea în cadrul UE?
Care e obiectivul militar al acestui război? Întrebarea aceasta nu a căpătat un răspuns clar tocmai pentru că pare a fi vorba de un obiectiv politic. Așadar, obiectivul acțiunilor militare poate fi chiar încetarea lor în clipa stabilirii unui armistițiu prin care conducerea politică a Ucrainei să parafeze renunțarea la dorința de a se integra în NATO și acceptarea federalizării țării.
Războiul nu a fost planificat pentru o cucerire rapidă a Ucrainei (ceea ce ar presupune mult mai multe victime decât vedem în prezent), ci pentru o răsturnare a guvernului prooccidental și înlocuirea lui cu unul prorus. Dacă acest nou guvern ar fi instalat de o armată de ocupație, n-ar avea legitimitate și nici recunoaștere internațională.
Surpriza pentru planificatorii războiului este non-manifestarea curentului prorus în societatea ucraineană. Ceea ce are manifestare masivă este curentul proucrainean din societatea rusă. Planificarea militară nu a greșit. Cea politică a fost însă plină de wishfull thinking.
Cum au exclus razboiul ca probabilitate ? Nu a anuntat Biden de atatea ori ca Rusia va ataca Ucraina. N-a fost Macron si altii in Rusia s-al induplece pe Putin sa nu atace? Deci unii stiau foarte bine ca Rusia va ataca si nu au facut nici un compromis ca sa evite macelul.