O carte despre limbajul secret al florilor

O carte intitulată Limbagiul florilor, publicată la București în 1872,  propunea doamnelor și domnișoarelor (cărora le era dedicată) să învețe graiul florilor: „acest grațios mijloc de corespondință  (…), mai puternic decât scrierea și vorbirea”, pentru a transmite mesaje celor dragi. Dedicația venea „din partea unei sincere și devotate amice a lor”, care semnează doar „o Română”. Grație reeditărilor ulterioare, știm că autoarea acestui mic tratat de floriografie, menit să inițieze firile romantice în limbajul secret al florilor, este Veturia M. Florențiu (1846-1876) scriitoare, mamă și învățătoare, iubitoare de flori și poezie.

 

Autoarea arată că prin „limbagiul florilor” înțelege:  „o vorbă simbolică în care florile, fie isolate sau unite în oarecare mod, servă a exprima o cugetare, un sentiment secret; de exemplu: Rosa albă exprimă tăcere; Crinul, majestate; Viorica, modestia etc.”. Transmiterea de mesaje de dragoste sau conspirative prin intermediul florilor s-a folosit din cele mai vechi timpuri în societățile dominate de restricții și cenzură. Născut în Orient, limbajul floral a fost preluat și de europeni, fiind adaptat florei locale și îmbogățit cu noi semnificații. Acest rafinat mijloc de comunicare era  înfățișat acum pentru prima dată publicului român, dar el fusese tratat pe larg în cărți de specialitate publicate în Franța, în prima jumătate a secolului al XIX-lea. Printre primele lucrări de acest gen se numără „Le langage des fleurs” elaborată de scriitorul Louis-Aimé Martin (1782-1847) și tipărită la Paris în 1819, sub pseudonimul „Madame Charlotte de la Tour”, citată de Veturia Florențiu în cartea sa.

Veturia Florențiu nu a scris lucrarea pentru a încuraja flirtul sau conspirațiile, ci pentru ca  femeile să-și exprime prin mijlocirea florilor „cele mai nobile și mai călduroase sentimente, spre a întări și mai mult amoarea (!) și devotamentul de rudenie și amiciție”. În prima parte a lucrării autoarea schițează „portretul” a 15 dintre cele mai cunoscute plante autohtone, flori de grădină sau flori „de pădure”. Sunt scurte povestiri în care vorbește despre simbolul atribuit fiecărei flori de autori antici sau moderni, cu trimiteri la opere istorice sau literare în care unele sunt menționate. Autoarea personifică florile, acestea dialoghează între ele și cu cititorii, oferindu-le învățăminte morale. Partea a doua cuprinde două „vocabulare”, primul organizat după denumirea florilor, secundul, după semnificația lor.

Prin intermediul corespondenței „vegetale” se puteau trimite urări de zile  onomastice, încurajări pentru o „amică” suferindă, felicitări cu ocazia aducerii pe lume a unui copil și chiar o invitație la prânz. Deși autoarea evită subiectul, se subînțelege că limbajul floral putea fi folosit și pentru mesajele de amor. Acolo unde un necunoscător vedea doar un buchețel de micșunele, cel inițiat citea: „mă gândesc la tine!”. Florile de vanilie spuneau: „te iubesc mai mult decât pe mine însumi”, albăstrelele (myozotis): „nu mă uita !”, în timp ce floarea de ochiul boului transmitea: „îți împărtășesc sentimentele”.

Din cauza mijloacelor financiare modeste ale familiei Florențiu, cărticica, în care se vorbește atât de mult despre flori și culori, a apărut fără ilustrații, iar hârtia pe care s-a tipărit este de proastă calitate. Dorința autoarei de a o publica repede, pentru a o oferi în dar de „anul nou 1872”, a făcut ca textul (116 pagini) să fie elaborat în grabă. Se scuză că a lucrat doar trei luni la scrierea lui, dar promite ample completări la următoarea ediție. Graba Veturiei era justificată, pentru că starea ei de sănătate se înrăutățea. La 9 martie 1876,  la numai 29 de ani, s-a stins din viață în urma unei „maladii răutăcioase”, după cum se arată în nota biografică de la cea de-a doua ediție apărută în 1877. Noua ediție a Limbagiului florilor, însoțită și de portretul Veturiei, a fost publicată de soțul său, profesorul Marin C. Florențiu. Ea  a fost „revăzută și adăugită de Parascheva C. Florențiu”, a doua  „consoartă” (soție) a lui Marin C. Florențiu. O a treia ediție a apărut sub îngrijirea acestuia în 1888.

În notița biografică se arată că Veturia M. Florențiu: „a dus o viață modestă și candidă, tocmai ca o viorică”. Născută la Câmpulung Muscel la 27 decembrie 1846 Veturia Manolescu, cum se numea înainte de căsătorie, a învățat să citească și să scrie de la frații ei, apoi din 1858, până în 1860 și-a continuat studiile în particular cu Marin C. Florențiu, pe atunci revizor școlar al județului Muscel. S-a căsătorit cu acesta la 24 aprilie 1860 iar din octombrie 1860, până în 1869 a fost învățătoare și directoare la școlile publice de fete din Alexandria și Ploiești. Din cauza problemelor de sănătate,  în 1869 a demisionat din învățământ și împreună cu familia s-a stabilit la București, unde soțul său și-a continuat cariera didactică, elaborând mai multe manuale școlare.

Pe lângă profesie și creșterea celor trei copii, Veturia a dedicat timp și activității literare. A scris poezii, a publicat articole și traduceri din franceză în presa vremii. Poeziile sale dedicate florilor au atras atenția istoricilor literari, care au remarcat „un anume rafinament, sufletesc dacă nu literar, în sugerarea tainelor, a simbolurilor pe care le închide fiecare floare” (Dicționarul literaturii române de la origini, până la 1900, București, 1970, p. 359).

 

articol scris de Daniela Lupu/Biblioteca MMB

Sursă ilustrații: Biblioteca MMB