Pactul sinucigaș al muzicii clasice (I)

Cedând în fața acuzațiilor de rasism, care n-au decât o aparență de adevăr, orchestrele Americii, companiile de operă și dirijorii abandonează tradiția culturală occidentală.

Partea 1

Muzica clasică e supusă unui adevărat asediu rasial. Orchestre și companii de operă sunt acuzate că adoptă o atitudine discriminatorie față de muzicienii și compozitorii afro-americani. Se afirmă sus și tare că repertoriul tradițional – produsul unei evoluții de secole a expresiei muzicale – ar fi, chipurile, un instrument de promovare a supremației albe.

Nici un lider din domeniu nu a luat apărarea artei muzicale occidentale împotriva unor astfel de acuzații. Tăcerea lor este emblematică. Alți presupuși protectori ai civilizației occidentale, cum ar fi directorii de muzee, profesorii de discipline umaniste sau oamenii de știință s-au dat dispăruți în fața unor pretenții similare ca nu cumva să nu fie ei înșiși acuzați de rasism.

Campania împotriva muzicii clasice merită să fie examinată mai amănunțit, întrucât ea dezvăluie logica folosită în ultimul an pentru a distruge și discredita aproape fiecare aspect al culturii occidentale. Cruciada a început la câteva zile după moartea lui George Floyd de la sfârșitul lunii mai 2020. George Floyd a decedat în timpul arestării sale la Minneapolis; imaginile video înregistrate cu un telefon celular l-au surprins pe Derek Chauvin (un ofițer de poliție alb condamnat ulterior pentru omor de gradul II, ca și pentru omor din culpă) ținându-și genunchiul pe gâtul și spatele lui Floyd timp de cca 8 minute, în vreme ce Floyd repeta “Nu pot respira”. Pretutindeni în Statele Unite au izbucnit revolte împotriva brutalității poliției; instituție după instituție au promis în mod solemn să lupte împotriva rasismului structural pe care se presupune că l-a reprezentat moartea lui Floyd.

Reprezentanții profesiunilor din domeniul muzicii clasice s-au considerat și ei implicați în moartea lui Floyd. Așadar, pe 1 iunie 2020, Liga Orchestrelor Americane a emis o declarație mărturisind că de zeci de ani, “a tolerat și perpetuat discriminarea sistemică împotriva afro-americanilor, discriminare reflectată în practicile orchestrelor de pretutindeni în țară”. Liga s-a „angajat să-și anihileze rolul său în perpetuarea sistemelor inechitabile care continuă să asuprească persoanele de culoare” și se așteaptă ca orchestrele membre ale Ligii să procedeze în mod similar.

Răspunsul a fost imediat. Orchestra Simfonică din Hartford și-a cerut scuze pentru „istoria lipsei sale de acțiune în a se confrunta cu sistemele și structurile rasiste care au oprimat și marginalizat multă vreme muzicieni, compozitori și comunitățile de culoare”. Opera din Seattle a anunțat că va „continua să acorde prioritate” luptei împotriva rasismului, să-și „ceară iertare și să se revanșeze” pentru prejudiciile aduse. Opera din Omaha a trimis și ea un mesaj „comunității negre”: „Știm că sunteți la capătul puterilor și recunoaștem că nu vom înțelege niciodată profunzimea suferinței voastre. Știm că o parte din starea voastră de epuizare își are izvorul în tăcerea, lipsa noastră de acțiune și jumătățile de măsură adoptate în trecut”. Fiecare comunicare transmisă acum de Operă se încheie cu formularea concludentă: „Vom asculta mai mult decât vom vorbi, dar nu vom păstra tăcerea în fața nedreptății”.

Muzicieni de culoare au făcut declarații publice prin care au acuzat tratamentul necorespunzător la care au fost supuși de către administratori și dirijori albi. Weston Sprott¹, un instrumentist la trombon din orchestra Operei Metropolitan din New York, împreună cu trei muzicieni din alte trei ansambluri orchestrale, a declarat în New York Times că motivul pentru care nu există „mai mulți artiști negri în orchestre” este „rasismul”. La invitația Operei din Los Angeles, șase cântăreți de operă afro-americani au încărcat un videoclip pe YouTube relatând despre rasismul în operă. Președintele Operei din L.A., Christopher Koelsch, a deschis discuția. „Mă prezint azi în fața voastră, în calitate de conducător alb, de sex masculin, al acestei instituții”, a spus el, privind – cu un aer uluit – spre cameră. Opera din L.A. s-a angajat „din nou să-și facă o auto-analiză și. . . să-și aducă partea de contribuție la vindecarea unor răni vechi de sute de ani”. Cea mai mare parte a discuției s-au axat pe moartea lui Floyd, dar tenorul Russell Thomas² a menționat și că a fost mustrat pentru că întârzia de obicei și că vorbea la telefonul său mobil în timpul repetițiilor la o operă pe care nu a numit-o. „M-au pus la punct”, a spus Thomas, deși comportamentul său a fost determinat de moartea unui unchi într-un accident de mașină – a mai spus Thomas. Numai unui cântăreț negru i s-ar putea refuza „un nivel adecvat de respect și considerație”.

În mod asemănător, unele dezamăgiri profesionale au fost puse pe seama rasismului. Soprana Lauren Michelle³ a susținut că motivul pentru care nu a avut o carieră mai marcantă în Statele Unite a fost acela că era de culoare. „Adevărul este că sunt o cântăreață de operă premiată la nivel internațional, care a fost angajată doar o dată la una din cele mai bune instituții de operă din Statele Unite”, a scris soprana pe blogul ei. Michelle nu a lămurit de ce contemporanii ei, cum ar fi Angel Blue⁴, Pretty Yende⁵, Eric Owens⁶, și Lawrence Brownlee⁷, au cântat în asemenea teatre de operă prestigioase.

Conservatoarele de muzică și-au recunoscut caracterul retrograd din punct de vedere rasial. Președintele Școlii Juilliard, Damian Woetzel, și directorul pe probleme de echitate, diversitate, incluziune și apartenență au promis că școala va deveni o „comunitate care nu numai că respinge rasismul, dar este activ anti-rasistă, militând pentru distrugerea rasismului sistemic și a eliminarea nedreptății”. Ca parte a acestor „eforturi”, școala a creat un „spațiu pentru vindecare” pe aplicația Zoom, dedicat exclusiv studenților de culoare. Șeful departamentului de teorie a muzicii de la Julliard a scris colegilor săi că „a sosit timpul ca poziția dominantă a rasei albe în teoria muzicii să fie examinată, criticată și remediată”.

Presa consacrată muzicii clasice și care prezidează asupra unei forme de manifestare artistică cu o relevanță în continuă scădere de la an la an, a produs deja un șuvoi de comentarii prin care li se explică insistent cititorilor de ce aceștia ar trebui să vadă în muzica clasică un produs condamnabil al albilor. În septembrie 2020, criticul Alex Ross și-a cerut scuze – în gazeta New Yorker – pentru că este un „american alb”, care scrie despre o lume „orbitor de albă, atât în ​​istoria sa cât și în prezentul acesteia”. Ross a sugerat că pasiunea pentru muzica clasică manifestată de patroni și artiști americani din secolul al XIX-lea a reprezentat o perdea de fum pentru supremația albă. În plus față de ceea ce s-a spus deja, el a invocat un exemplu standard – dintr-o colecție de lucrări ale studenților – pentru a-și susține teza referitoare la rasismul inerent muzicii clasice: portretizarea făcută de Mozart paznicului Monostatos, un maur ciudat, brutal şi rău, din Flautul fermecat.

Principalul cronicar muzical de la New York Times, Anthony Tommasini, a cerut ca audițiile pentru angajarea unor instrumentiști să nu mai aibă loc în spatele unui ecran, pentru a evita „teribilul dezechilibru rasial” din rândurile membrilor orchestrelor. În prezent, identitatea muzicienilor este mascată de un ecran la majoritatea, dacă nu la toate etapele unei audiții orchestrale pentru a preveni favoritismul sau părtinirea (un proces cunoscut ca o „audiție în orb”). Iată însă că, mai nou, orbirea coloristică este considerată discriminatorie, deoarece favorizează meritul deasupra rasei.

Joshua Barone, cronicarul muzical de la Times, a solicitat reformarea ”culturii muzicii de operă” prin plasarea “în prim plan a combaterii rasismului“. Un critic muzical de la Washington Post a pretins că rasismul sistemic „se răspândește ca o infecție prin structurile lumii muzicii clasice”. Vox a declarat că simfonia a cincea a lui Beethoven reprezintă un simbol al „superiorității și importanței” bărbatului alb. Editorialistul de la BBC Magazine Tom Service a pretins chiar că se impune demolarea presupusei măreții a repertoriului tradițional: „Legătura dintre puterea patriarhală în Occident și faptul că tradiția muzicii clasice se întemeiază pe imaginea Marilor Personalități ale istoriei umane⁸ este mai mult decât o coincidență”. Publicația online Slate s-a plâns că referirea la compozitorii celebri folosind doar numele lor de familie accentuează practicile exclusiviste ale muzicii clasice. Orchestra Louisville, de exemplu, a anunțat un concert în care au fost programate o simfonie de Beethoven (Eroica) și prima audiție a unei lucrări muzicale („Vigil”) de comemorare a Breonnei Taylor⁹, compuse de „Davóne Tie” în colaborare cu „Igee Dieudonné”. Faptul că Davóne Tines și Igee Dieudonné trebuie să fie citați cu nume și prenume, în timp ce Beethoven nu, este o consecință a unor “secole de prejudecăți, excluziune, sexism și rasism” din muzica clasică, potrivit Slate. (Notă pentru cititori: Dacă n-ați auzit de Tines și Dieudonné, nu sunteți singurii).

Prezentatorii și directorii executivi ai posturilor de radio dedicate muzicii clasice și-au instruit audiența să plece urechea la inechitatea care se revarsă în cascada de sentimente umane difuzate prin difuzoarele lor. În iunie 2020, Garrett McQueen, fost prezentator la American Public Media¹⁰, a declarat la o masă rotundă organizată de un Forum al Compozitorilor: „Sunteți vinovați de complicitate la rasism de fiecare dată când ascultați Mesia lui Händel. (Händel a investit în the Royal African Company, care se ocupa de comerțul cu sclavi)

Mediul universitar, sursa obsesiilor actuale asupra rasei, și-a expus părerea cu mare entuziam. Asociația Bibliotecilor Muzicale și-a condamnat complicitatea față de „marginalizarea și uciderea extrajudiciară a oamenilor de culoare, în special a indivizilor negri și indigeni”. Un profesor de teorie muzicală de la Colegiul Hunter, Philip Ewell, a primit o largă aprobare entuziastă pentru acuzațiile sale referitoare la rasismul muzicii clasice.

Philip Adrian Ewell, profesor de teorie muzicală de la Colegiul Hunter

Ewell are o fixație asupra conceptului rasist al „albului”. În timpul revoltelor iscate de asasinarea lui Floyd, Ewell a întocmit un glosar de eufemisme legate de muzică referitoare la conceptul rasist al „albului”: „autentic, canonic, civilizat, clasic(e), convențional, esențial (cerința esențială), european, funcție (tonalitate „funcțională”), fundamental, geniu, germană (cerința limbii „germane”), monumental (lucrări „monumentale”), maestru, opera („capodopera”), piano (dexteritate „pianistică”, abilități), seminal, sofisticat, titan(ic), dominant, tradițional și occidental”. Deoarece totul este despre rasă, potrivit lui Ewell, oricând nu pare că vorbești despre rasă – referindu-vă, să spunem, la abilitățile de pianist ale cuiva, – vorbiți de fapt despre rasă tocmai prin ignorarea subiectului. (Cunoscătorii în materie de deconstrucție vor recunoaște aici tehnica retorică de a transforma o „absență” într-o presupusă „prezență”).

„Potrivit lui Ewell, ori de câte ori aparent nu vorbești despre rasă, vorbești de fapt despre rasă prin însuși faptul că o ignori”.

Ewell s-a implicat, de asemenea, în inevitabila tentativă de demolare a lui Beethoven. Așa se face că Ewell a scris pe blogul său că singurul motiv pentru care considerăm Simfonia a IX-a o capodoperă este că Beethoven a fost bărbat și a fost alb. Simfonia a IX-a a lui Beethoven „nu este o capodoperă într-o măsură mai mare decât cele 12 Farmece¹¹ ale Esperanzei Spalding”, a insistat Ewell. Spalding este o muziciană de jazz; Douăsprezece farmece reprezintă un album de jazz experimental, cuprinzând piese inspirate de aproximativ 16 părți și funcții ale corpului¹². Texte precum: „Găvanele ochilor noștri sunt goale, dar mai păstrează încă forma / în jurul unei umpluturi cleioase) nu pot fi echivalate ca valoare cu „Oda bucuriei” lui Schiller. A plasa compozițiile minore ale Esperanzei Spalding la același nivel de complexitate, forță emoțională și semnificație istorică la care se ridică Simfonia a IX-a este – în mod obiectiv – grotesc.

Ewell și-a susținut relativismul său estetic cu o încercare de respingere din punct de vedere logic a măreției lui Beethoven: “Pentru a putea afirma că Beethoven a fost mai mult decât, să spunem, un compozitor peste medie înseamnă să fi cunoscut întreaga muzică scrisă pe planeta Pământ acum 200 de ani când Beethoven era un compozitor în plină activitate, ceea ce nimeni nu face”. Și totuși, aprecierile referitoare la măreție nu implică o astfel de cunoaștere enciclopedică. Am putea considera un fel de mâncare servit la un restaurant ca fiind excelent, de exemplu, fără a fi nevoie să facem proba că am gustat toate preparatele alimentare disponibile pe planetă în momentul respectiv.

Potrivit militanților anti-rasiști, muzica lui Beethoven este un simbol al opresiunii albe.

(GRANGER)

Obsesia lui Ewell legată de privilegiile rasei albe este de acum o trăsătură standard în departamentele de muzică. Ceea ce l-a lansat puternic la statutul emblematic de azi au fost atacurile sale puternice la adresa lui Heinrich Schenker, un teoretician muzical austriac de la începutul secolului al XX-lea. Schenker a dezvoltat un sistem influent de analiză care identifică cele mai importante elemente ale unei fraze muzicale pentru a explica impactul emoțional al acesteia și rolul său în dezvoltarea tematică a unei lucrării. Într-un discurs introductiv prezentat la o conferință de teorie a muzicii în noiembrie 2019, Ewell a susținut că ierarhizarea notelor și a armoniilor într-o compoziție muzicală nu este altceva decât o reprezentare a ierarhizării specifice extremismului rasist al albilor. „Cadrul rasial alb” al analizei lui Schenker nu a permis negrilor să devină teoreticieni muzicali, a susținut Ewell.

Discursul lui Ewell a fost primit cu entuziasm. Articolul lui Alex Ross din septembrie 2020 despre rasism și muzica clasică a amplificat teza „cadrului rasial al dominației albilor” lansată de Ewell. Și când câțiva teoreticieni muzicali și-au exprimat dezacordul față de această teză, Ewell a devenit un simbol al atitudinii opresive a albilor din domeniu, așa cum se va vedea în continuare.

Cu o astfel de quasi-unanimitate în aprecierea păcatelor rasiale ale muzicii clasice, nu e de mirare că pretențiile referitoare la compensarea pentru daunele produse de aceste metehne vechi s-au ridicat la un nivel de ambiție care îți taie respirația. Cele provenite de la influenta organizația SPHINX au fost tipice. SPHINX a pledat pentru conștiința de rasă în muzica clasică încă din 1997. Organizează concursuri separate pentru tinerii muzicieni negri și hispanici, sprijină ansamblurile exclusiviste ale celor din rândurile minorităților și asigură instruirea (cu folosirea notației în culori pentru sunete) și asistența financiară. De la izbucnirea revoltelor provocate de asasinarea lui Floyd, au apărut o serie de cereri – întemeiate pe necesitate asigurării diversității – mai largi decât toate cele propuse anterior.

Primul său set de cereri s-a deschis cu un apel adresat orchestrelor, companiilor de operă și conservatoarelor de a „examina logica disciminatorie, favorabilă rasei albe, încorporată în arta tradițională occidentală și în muzică, respectiv repertoriu”. După ce a contestat tradiția muzicii occidentale, Sfinx a stabilit apoi cote rasiale pentru această presupusă activitate bazată pe supremația albă: cel puțin 20% din soliștii programați în fiecare sezon de concerte ar trebui să fie afro-americani și de origine ori descendență latino-americană; 40% dintre candidații pentru audiții și locuri de muncă administrative ar trebui să fie afro-americani și de origine ori descendență latino-americană; iar 20% din repertoriul programat în fiecare sezon ar trebui să „reflecte [sic] ponderea compozitorilor afro-americani și a celor de origine ori descendență latino-americană”. Cel puțin 10% din bugetul fiecărei instituții cu profil muzical ar trebui să fie cheltuit pentru compensarea inechităților rasiale anterioare produse prin programarea concertelor / spectacolelor (nu s-a explicat ce ar putea însemna o astfel de compensare).

În septembrie 2020, The New York Times a anunțat următorul set de cerințe ale SPHINX. Procentele înscrise s-au schimbat, sugerând caracterul oarecum arbitrar al modului de calcul folosit. Președintele SPHINX, Afa Dworkin, împreună cu Anthony McGill, clarinetist principal al Filarmonicii din New York, au insistat acum că 15% din bugetul unei organizații de muzică (în creștere față de 10% din solicitarea anterioară) ar trebui să meargă spre „abordarea rasismului sistemic” (ce înseamnă asta nu s-a lămurit nici acum). Această realocare de 15% ar trebui să continue în deceniul care urmează. Componenta diversității în fiecare audiție a coborât de la 40 la 25 la sută, dar dacă o orchestră sau un conservator nu-și va fi îndeplinit coeficientul de diversitate cerut, instituția nu putea selecta un candidat câștigător, oricât de calificat ar fi fost finalistul.

În ianuarie 2021, SPHINX a emis mai multe principii directoare privind audițiile. În mod tradițional, dacă un muzician a dobândit un calibru profesional înalt, cunoscut ca atare, deoarece, să spunem, a făcut parte dintr-o altă orchestră prestigioasă, el poate sări peste stadiile inițiale ale unei audiții și poate fi înscris direct la semifinale sau finale (care se pot totuși organiza în orb). Sfinx a propus acum ca aceste avansări automate să includă o creștere cu 25% sau mai mult a categoriei muzicienilor de culoare „neagră” și a celor „bruni”. Acest lucru este imposibil din punct de vedere strict matematic, ceea ce Sphinx ar trebui să știe, de vreme ce în ultimele două decenii a scăzut numărul de reprezentanți ai minorităților în orchestre. Negrii reprezintă 1,8% din toți muzicienii orchestrelor, între care sunt incluse și ansambluri comunitare necompetitive. Cu cât mai mare și mai competitivă este orchestra, cu atât are mai puțini instrumentiști de culoare. Completarea a cel puțin 25% din toate loturile de muzicieni propuse pentru avansare automată cu instrumentiști din orchestrele de top aparținând minorităților nu este fezabilă, presupunând chiar că ar exista atât de multe avansări automate în fiecare audiție pentru a se putea rezerva 25% dintre aceste poziții pentru orice tip de cotă.

Ghidul organizației SPHINX din ianuarie referitor la audiții a sugerat selectarea muzicienilor pe baze nemuzicale, așa cum recomandase Anthony Tommasini. Orchestrele ar trebui să angajeze consultanți de diversitate pentru a dezvolta criterii de „evaluare extra-muzicală” pentru poziții orchestrale, cum ar fi îndeplinirea misiunilor de purtător de cuvânt instituțional.

Membrii consiliilor s-au aflat, de asemenea, în bătaia focului ca fiind prea albi, la care se mai adaugă și infracțiunea de a fi prea bogați. În timpul unei discuții la Institutul de Peabody din februarie 2021, Simon Woods, șeful Ligii Orchestrelor Americane, și-a cerut scuze pentru că e de rasă caucaziană (albă) după care a deplâns faptul că tocmai membrilor consiliilor care nu corespund din punct de vedere al diversității li s-a dat puterea de a ajuta la definirea „viziunii” orchestrelor. Toți cei implicați azi într-un fel sau altul în industria muzicii clasice ar trebui să stea în genunchi în semn de recunoștință că mai există donatori bogați care doresc să contribuie la „viziunea” orchestrelor. În vreme ce, practic, sprijinirea organizațiilor de justiție socială și rasială conferă de o mie de ori mai mult prestigiu, așa cum o demonstrează forfota creată de afluența celor mai bogați oameni din New York la galele Fundației Robin Hood, organizația de caritate dedicată luptei în favoarea combaterii sărăciei. În prezent, se exercită presiuni enorme pentru a se găsi membri ai consiliilor care să corespundă din punct de vedere al „diversității”, indiferent de legătura lor cu muzica, de capacitatea sau dorința lor de a ajuta la finanțarea ansamblurilor care se confruntă cu dificultăți. Totuși, puține culturi au îmbrățișat atât de puternic filantropia precum a făcut-o cea anglo-americană.

Chiar și în cele mai bune circumstanțe financiare, cerințele rasiale ar fi fost dramatice în domeniul lor de aplicare. Cu atât mai mult într-un moment în care fiecare buget al unei instituții de muzică clasică a fost spulberat de perioadele de carantină impuse de coronavirus, o astfel de ambiție are nevoie de o încredere considerabilă în puterea cuiva de negociere. Pariul a fost plătit. Orchestrele și companiile de operă s-au grăbit să adopte criterii rasiale de angajare și să preia asupra lor noua birocrație costisitoare a diversității.

Cu mult înainte de 2020, Opera Metropolitană din New York s-a confruntat cu dificultăți financiare. Restricțiile impuse de pandemia de coronavirus au pus-o în mare dificultate financiară, reducând veniturile cu 150 milioane de dolari. În decembrie 2020, directorul general al Operei Metropolitane, Peter Gelb, le spunea angajaților instituției că reducerile financiare reprezentau o chestiune de viață și de moarte: „Ceea ce încercăm să facem este să menținem Opera Met în viață și singura modalitate de a realiza acest lucru constă în reducerea cheltuielilor”. Într-o scrisoare către sindicatul lucrătorilor care se ocupă de recuzită şi decoruri, Gelb scria: „Criza din domeniul sănătății a agravat fragilitatea financiară anterioară a Met, amenințându-ne însăși existența”.

În februarie 2021, muzicienii Met nu fuseseră plătiți de aproape un an, iar sindicatul personalului de scenă nu avea acces în instituție până la acceptarea termenilor și condițiilor cerute de conducere. Și totuși, chiar în luna respectivă și-a început activitatea primul director executiv al Operei Metropolitane pe problemele diversității. Noua poziție a fost necesară pentru a garanta că Met este o „organizație care se opune ferm rasismului”, așa cum a anunțat, printr-un email, un purtător de cuvânt al operei. În caz contrar, ar fi putut să apară unele suspiciuni că opera Met, având un personal care deține un istoric imaculat de adeziune la ideologia progresistă în cel mai liberal dintre marile centre urbane din țară, ar putea favoriza rasismul.

Noul manager executiv pe probleme de diversitate de la Met, Marcia Sells¹³, fusese anterior decan pe probleme studențești la una din școlile de drept cu angajamentele cele mai bine plătite din America, Universitatea Harvard. Salariul ei, fără îndoială de sute de mii de dolari anual, trebuie să fi fost mărit corespunzător pentru a acoperi costurile relocării la New York. Probabil că Marcia Sells a beneficiat și de o promisiune de a-și aduce propriul ei personal. Sells nu are pregătire muzicală și cu atât mai puțin una în domeniul operei. Și cu toate acestea, potrivit unui comunicat de presă, ei i s-a încredințat acum misiunea de a crea „căi artistice” la Met pentru „oamenii de culoare”.

S-ar putea presupune că Met ar fi efectuat o analiză realistă, solidă înainte de a se fi angajat la acest nou efort financiar, având în vedere sacrificiile pe care le solicită angajaților săi actuali. A eșuat oare Met, în anii din urmă, să angajeze muzicianul cel mai calificat din cauza culorii pielii sau a refuzat în vreun fel să ofere oportunități de angajare pentru minorități? L-am întrebat pe purtătorul de cuvânt. Nu am primit nici un răspuns.

În martie 2020, muzicienii orchestrei din Philadelphia au acceptat o diminuare cu 20% a salariilor în speranța de a reduce un deficit estimat la 15 milioane USD până la sfârșitul anului. Această proiecție a bugetului instituției s-a făcut înainte ca cineva să-și imagineze că la Centrul Kimmel din Philadelphia se va lăsa întunericul pentru următoarele 12 luni. Cu toate acestea, în octombrie 2020, orchestra a creat o nouă poziție de vicepreședinte pentru incluziune, diversitate, echitate și stategii de acces. „Diversitatea înseamnă excelență”, a explicat Președintele și Directorul Executiv General, Matías Tarnopolsky, cu ocazia anuțării noului titlu. Vicepreședintele Orchestrei din Philadelphia care răspunde de incluziune, diversitate, echitate și strategii de acces, Doris Parent¹⁴, nu are, de asemenea, pregătire de bază în domeniul muzicii. Ea a obținut două diplome de licență în psihologie și studii de familie și are o diplomă de masterat în administrarea afacerilor de la Universitatea din Phoenix. Cu toate acestea, ea va „modela” viitorul orchestrei, potrivit lui Tarnopolsky.

Orchestra Simfonică din Cincinnati a anunțat că a creat, pentru prima dată, o poziție de manager executiv pe probleme de diversitate și incluziune, dar nu a angajat încă pe nimeni pe acest post. Instituția își trimite muzicienii, membrii Consiliului Director și personalul la cursuri de pregătire pe probleme de diversitate. La modul ideal, orchestra ar trebui să “oglindească compoziția rasială a orașului Cincinnati“ – 40 la sută din populație fiind de culoare – spunea directorul executiv Jonathan Martin. Deocamdată, până la îndeplinirea acelui ideal, orchestra programează în fiecare sezon câte un compozitor afro-american la fiecare concert transmis live pe internet.

Școala Juilliard a anunțat recent o creștere a taxelor de studii motivată de pandemie, ceea ce a determinat apariția unor proteste din partea studenților. Poate că instituția de învățământ ar fi trebuit mai curând să prevină amplificarea birocrației din domeniul asigurării diversității. În schimb, școala a angajat un nou manager pe probleme de echitate, diversitate, incluziune și apartenență (EDIA), pe lângă directorul existent pentru inițiativele EDIA. Noii săi adjuncți pe probleme de discriminare sunt implicați în „practici informate referitoare la traume”, astfel încât ei pot înțelege modul în care “se manifestă” discriminarea sistemică a școlii Juilliard și cum să o atenueze. Corpul profesoral e în proces de instruire pentru a fi în măsură să-și recunoască prejudecățile rasiale. Toate aspectele școlii vor fi acum examinate „din punctul de vedere al incluziunii”, a anunțat administratorul principal pentru studiile academice al școlii Juilliard în septembrie 2020.

În lumina unor astfel de schimbări, dovezile care să evidențieze discriminarea curentă în domeniul muzicii clasice ar trebui să fie copleșitoare. De fapt, ele nu există.

Primul și cel mai invocat argument menit să probeze discriminarea sistemică constă în prezența foarte redusă a muzicienilor de culoare în efectivele orchestrelor. Instrumentiștii de culoare reprezintă acum 1,8 la sută din totalul membrilor orchestrelor americane, în creștere ușoară față de cca. 1,6 la sută cât erau în 1991. Între timp, proporția instrumentiștilor de origine asiatică a crescut aproape de trei ori de la începutul anilor 1990 până în 2014, de la 3,4 la sută la peste 9 la sută (și mai mult în unele orchestre de top), deși nici asiaticii nu sunt albi și se afirmă, iată, într-un domeniu care se presupune că este terorizat, nu-i așa, de supremația albă. În a doua jumătate a secolului al XX-lea, când asiaticii au început să cucerească redutele muzicii clasice occidentale, existau încă mai puțini instrumentiști și compozitori din Asia care să constituie modele etnice de urmat, decât instrumentiști și compozitori negri care reprezentau modele pentru copii de culoare.

Explicația oficială pentru continua segregare a rasei negre prin sub-reprezentarea membrilor acestora în rândurile orchestrelor constă în rasism. A sugera că nu există suficienți instrumentiști de culoare calificați în mod competitiv pentru înscrierea la audiții reprezintă un subiect tabu. Anthony Tommasini s-a referit pe scurt la această explicație bazată pe situația ofertei în domeniul instrumentiștilor de culoare înainte de a solicita renunțarea la audițiile în orb. El însă a lăsat ultimul cuvânt pe seama președintei Sphinx, Dworkin, care a insistat, după cum arăta Tommasini, că „nu conducta de acces la audiții este problema și că muzicieni de culoare talentați există și sunt gata să participe”.

Dirijorii și membrii comisiilor de audiții nu sunt de acord. Leonard Slatkin a ocupat poziții de director muzical la Detroit, St. Louis, Washington D.C., New Orleans, Londra și Lyon, și a fost dirijor principal invitat la Pittsburgh, Los Angeles, Minneapolis și Cleveland. Respectarea cotelor propuse de SPHINX pentru audiții ar fi „imposibilă” în prezent, a scris el într-un mesaj email. „Nu sunt suficienți muzicieni negri și aparținând altor minorități care studiază la școli de muzică sau conservatoare, ca să nu mai vorbim de cei cuprinși deja în baza de date a potențialilor candidați pentru audiții„. După una din estimări, populația combinată de studenți negri și hispanici din conservatoare variază de la 5% la 8%, dar această estimare se referă la studenții cuprinși în toate programele de artă dintr-o școală, care poate include și secțiile de teatru și dans. La Juilliard, afro-americanii reprezintă 8% din numărul total de studenți la secțiile de muzică, teatru și dans. La divizia de teatru aproape 50% din studenți sunt de culoare. Asiaticii reprezintă 28% din numărul total al studenților. Școala nu a pus la dispoziție distribuția pe rase a diviziei de muzică.

La Orchestra Simfonică Națională din Washington rareori apar candidați de culoare înscriși pentru audiții deși nu există cerințe minimale de experiență, spunea cineva care supraveghează procesul. Chiar dacă s-a eliminat ecranul care ascunde identitatea reală a candidaților, între aceștia există foarte puțini muzicieni negri dintre care să se poată face o selecție pentru angajare. Adepții scenariilor rasismului nu explică niciodată de ce dirijorii, perfecționiști prin chiar natura lor profesională, ar refuza angajarea celui mai calificat muzician preferând o persoană cu mai multe șanse să maltrateze o piesă solo instrumentală, doar pentru că muzicianul mai puțin calificat ar fi alb.

După cum spunea un fost lider de festival muzical, dirijorii doresc de fapt să aibă la dispoziție „cel mai valoros instrumentist posibil pentru cel mai bun concert posibil pentru că altfel ei vor fi purta vina”. „Nu am cunștință să fi existat vreodată cineva care să nu primească slujba pentru că era negru”.

Zubin Mehta a dirijat orchestra filarmonicii din Los Angeles din 1962 până în 1978 după care a continuat, timp de încă 13 ani, să dirijeze Filarmonica din New York. Nu a existat niciodată o componentă rasială în organizarea și evaluarea rezultatelor audițiilor, a spus Mehta într-un interviu telefonic. Nici Consiliile de administrație din instituțiile muzicale nu au descurajat angajarea muzicienilor negri, așa cum se pretinde în prezent. „Nimeni nu mi-a spus vreodată că nu pot angaja pe cineva pentru culoarea neagră a pielii lui”, spunea Mehta. Dorothy Chandler, o donatoare remarcabilă de-a lungul a zeci de ani, patroana instituțiilor de arta spectacolului din Los Angeles, a salutat angajarea, de către Zubin Mehta, a lui Henry Lewis¹⁵ ca dirijor asistent în 1961.

Când a fost întrebat dacă fost martorul unor manifestări rasiste în domeniul său, pianistul Emanuel Ax a răspuns: „Bineînțeles că nu!” deși a adăugat că „nu avea nici o idee despre audiții”. Nici un pianist de culoare nu i-a cerut lui Ax să-i predea lecții de pian (căci așa își selectează Ax studenții), deși ar primi cu plăcere o astfel de solicitare.

Violonistul Joseph Striplin a cântat cu Orchestra Simfonică din Detroit, cu cea din Sf. Louis și cu orchestra de turnee a Operei Metropolitane din New York. Când dirijorul orchestrei simfonice din Grosse Pointe s-a îmbolnăvit, Striplin a fost rugat să-i țină locul. Acum dirijează orchestra respectivă. A existat discriminare în trecut, dar nu mai suntem în anii 1940, susține Striplin: „Orchestrele ar fi mai mult decât fericite să aibă în componență mai mulți instrumentiști negri”.

Ambii părinți ai lui John McLaughlin Williams erau pianiști care i-au transmis dragostea lor pentru muzica clasică. Speranțele tatălui său de a urma o carieră muzicală au fost spulberate de atitudinile rasiste de la jumătatea secolului trecut. Dar acum industria muzicii clasice „nu este, în nici un fel, rasistă”, susține Williams, un dirijor, violonist și pianist consacrat. Williams nu s-a confruntat niciodată cu o situație în care cineva nu să nu primească un loc de muncă din cauza culorii pielii sale. Dar, după sute de ani de discriminare, negrii bănuiesc – și, e de înțeles asta, spune Williams – că, dacă nu sunt aleși pentru un job sau nu sunt acceptați undeva, este din cauza rasei lor.

În iulie 2020, fagotista Monica Ellis a acuzat, în New York Times, breasla orchestrală că protejează un „mecanism structural alb construit în beneficiul oamenilor albi”. Dimpotrivă, domeniul a fost obsedat de tema diversității timp de decenii. De la începutul anilor 1970, au fost puse la dispoziția muzicienilor negri și hispanici programe de burse, inclusiv de la Filarmonica din New York, Orchestrele Simfonice din Houston, Chicago și Pittsburgh. În mod obișnuit, aceste programe permit beneficiarilor să cânte cu orchestra, să se pregătească pentru audiții și le asigură o prioritate la preselecții. În prezent, cel puțin o duzină de orchestre de top din țară oferă burse pentru instrumentiști negri, potrivit Pittsburgh Post-Gazette, în timp ce multe altele sprijină financiar muzicienii din rândurile minorităților să se pregătească pentru audiții. De asemenea, orchestrele și-au trimis muzicienii la școli publice în speranța de a pregăti mai mulți interpreți din rândul minorităților.

Multe școli de muzică au încurajat selecția candidaților de culoare, deși acum se plâng acum că au dat dovadă de o atitudine bazată pe excluziune. În 1986, Juilliard a înființat bursele Fundației Aaron Diamond pentru studenții proveniți din rândurile minorităților, burse cumulând milioane de dolari. Mai degrabă decât să solicite candidaților din rândurile minorităților să se deplaseze la New York pentru audițiile de admitere în școală, Juilliard a programat audiții regionale în întreaga țară. Numărul candidaților din rândul minorităților a crescut de cinci ori dar ponderea minoritarilor admiși a rămas în continuare scăzută, deoarece cei mai mulți dintre candidați nu erau calificați corespunzător. De aceea, fostul președinte al Juiliard, Joseph Polisi, îi spunea finanțatoarei Irene Diamond că școala trebuia să fie angajată mai devreme în acest proces. Drept pentru care conservatorul a adus în campusul din New York elevi de culoare și hispanici de la școala elementară locală, oferindu-le sesiuni de pregătire colectivă și îndrumare individuală. Școala a pus la dispoziția fiecărui elev un instrument pentru a exersa acasă și unul pentru lecțiile de la școală. Instituția s-a adresat părinților în speranța de a-i implica în educația muzicală a copilului lor. Astăzi, la Programul de Promovare a Muzicii participă aproximativ 100 de studenți pe an.

Studenții și muzicienii de culoare erau atât de prețuiți încât erau tratați cu multă atenție și menajamente. Violistul Earl Carlyss a fost membru al Cvartetului Juilliard timp de 20 de ani și profesor de încă și mai multă vreme. În anii 1960, Carlyss a colaborat la o acțiune de evaluare a numărului de studenți de la Institutul Peabody din Baltimore care își vor continua studiile în anul următor. Un violonist și-a interpretat partitura într-un mod atât de lamentabil, încât Carlyss s-a văzut nevoit să menționeze cazul în fața decanului. „Știm”, a venit răspunsul prompt, “dar nimeni nu a avut nervii atât de tari încât să se ia la harță cu el“. La Universitatea de Stat din Michigan, Carlyss a încercat să corecteze interpretarea neglijentă a unui student. Două săptămâni mai târziu, nimic nu se schimbase. “Ai exersat? “ A întrebat Carlyss. “Nu e nevoie“, răspunse studentul. „Voi avea întotdeauna un loc de muncă”.

Prejudecățile au limitat în mod tragic oportunitățile muzicale ale negrilor în prima jumătate a secolului al XX-lea. Dar chiar și în acea perioadă presărată cu obstacole, unii muzicieni negri au fost recunoscuți și promovați, complicând povestea monolitică a opresiunii albe pe care și-o impută acum profesioniștii muzicii clasice. Între acești muzicieni se aflau basistul Charles Burrell, violoncelistul Donald White și contrabasistul Henry Lewis – care a devenit – în 1968 – director muzical al Orchestrei Simfonice din New Jersey și, în cele din urmă, a dirijat aproape orice altă orchestră americană importantă, acompaniind-o, uneori, pe soția sa de atunci, mezosoprana Marilyn Horne. Mai recent, răposatul dirijor James Depreist l-a avut ca mentor pe Leonard Bernstein. Michael Morgan, dirijor al Orchestrei Simfonice din Oakland, a primit o bursă Tanglewood, fiind cel mai tânăr beneficiar al acesteia (avea 19 ani). După care, la vârsta de 23 de ani, Morgan a devenit asistentul lui Leonard Slatkin la Orchestra Simfonică din St. Louis. Începând din anul 1986, Morgan a lucrat timp de șapte ani ca dirijor asistent la Orchestra Simfonică din Chicago, sub îndrumarea lui Sir Georg Solti și a lui Daniel Barenboim.

Începând din anii 1970 și chiar mai devreme, instituțiile de spectacole au căutat lucrări noi ale unor compozitorii negri. Numeroasele comenzi pentru lucrări semnate de George Walker au provenit, printre altele, de la Filarmonica din New York, Orchestra din Cleveland, Centrul Kennedy pentru Artele Spectacolului și Orchestra Simfonică din New Jersey. Lucrarea lui Walker Flori de liliac pentru voce și orchestră comandată de Orchestra Simfonică din Boston, în onoarea unui tenor negru, a câștigat Premiul Pulitzer pentru muzică în 1996. Walker a beneficiat de burse din partea fundațiilor Fulbright, Whitney, Guggenheim, Rockefeller, Koussevitzky și MacDowell.

Și totuși suntem forțați să credem că ansamblurile muzicale care au comandat piese unor compozitori negri, s-au răzgândit apoi și s-au apucat să-i persecute pe aceiași compozitori din rațiuni de discriminare rasială. Dacă totuși un număr mic de lucrări contemporane, compuse de afro-americani, au intrat în repertoriul obișnuit, motivul este același cu cel care afectează lucrărilor noi ale compozitorilor albi: publicul continuă să respingă limbajele muzicale post tonale¹⁶ indiferent de cât de multe distincții și onoruri academice li se conferă practicanților acestora.

Astăzi, muzicienii negri sunt primiți cu brațele deschise. Un muzician dintr-o orchestră importantă se arăta la un moment dat uimit de postura negativistă, de respingere, adoptată de unii dintre colegii săi, cum ar fi clarinetistul Anthony McGill și fratele lui, flautistul Demarre McGill. „Industria muzicală le-a pus la dispoziție acestor oameni oportunitate după oportunitate. Pentru a se răzgândi apoi și a spune: <Este o industrie rasistă!>. Vreau să-i admonestăm sever. Ar trebui să fie ambasadori ai acestei industrii!” Un alt instrumentist important constată că alde McGill „nu sunt excepția; ei sunt regula. Oamenii se dau peste cap să facă ceva pentru studenții de culoare oferindu-le orice ocazie să-și ia avânt, să-și încerce puterile. Și eu am făcut-o. Din 1990, cel puțin, a fi de culoare a reprezentat un avantaj în muzica clasică”. Potrivit unui fost manager executiv de operă, cântărețe – precum Pretty Yende, Angel Blue și Julia Bullock, extrem de talentate – s-au bucurat de un impuls suplimentar pentru carierele lor generat de statutul lor de persoane de culoare.

Dacă înainte de 2020 era un avantaj să fii negru într-un domeniu aflat deja în agonie pe tema diversității, ulterior această calitate va asigura o forță propulsoare asemănătoare cu cea pusă la dispoziție de un motor cu reacție. Compozitorii de culoare beneficiază de un mare număr de comenzi pentru lucrări noi și multe orchestre introduc câte o astfel de compoziție cu autor afro-american în fiecare program. Să ne așteptăm așadar la o erupție de lucrări noi pe tema Black Lives Matter de genul “O elegie: un plânset din mormânt” de Carlos Simon, lucrare dedicată lui Trayvon Martin, Eric Garner, Michael Brown și altora “asasinați samavolnic de către o putere opresivă”, precum și “Nigra Sum Sed Formosa—Sunt neagră dar frumoasă (O fantezie pe tema microagresivității)“, un madrigal adresat micilor comentarii discriminatorii pe care se spune că le-au suportat cântăreții de culoare de genul “Pun pariu că tu cânți foarte bine negro-spirituals” sau “Când te-ai ridicat în picioare, am fost șocat, ar trebui să joci în NFL¹⁷”.

Muzicienii negri sunt foarte căutați pentru poziții de consultanță și pentru burse nou create. Ansamblurile muzicale mici care caută sprijin financiar de la organizațiile filantropice pentru a supraviețui pe durata pandemiei sunt acum interogate sever pe tema componenței lor rasiale. Dacă muzicienii, angajații sau consiliul director sunt „prea albi” pot deja să uite de finanțarea solicitată. Multe dintre aceste instituții vor dispărea.

Până și ansamblurile de muzică veche, care activează într-un domeniu restrâns și rarefiat al muzicii, simt dogoarea epocii post-Floyd. Organizația “The Continuo Foundation“ condiționează în prezent subvențiile acordate grupurilor de muzică veche de programarea lucrărilor aparținând “femeilor și oamenilor de culoare“ precum și de “diversitatea“ componenței interpreților și administratorilor lor. În realitate, nu au existat practic compozitori negri în Europa medievală și renascentistă, deoarece continentul era locuit în majoritate covârșitoare de albi (“caucazieni“). Compozitoarele au fost și ele extrem de puține (de aici și agitația veșnică asupra lui Hildegard von Bingen¹⁸). Cât despre interpreți, negrii au început relativ recent să pătrundă în domeniul muzicii vechi. Și nu sunt destui în prezent ca să se poată regăsi în fiecare grup de instrumente muzicale datând din – sau fabricate în modul specific al – unei perioade istorice mai vechi, tocmai cele care au nevoie disperată de sprijin financiar (de fapt toate aceste grupuri sunt în această situație).

Două surse esențiale pentru expunerea față de muzica clasică – mediul cultural ambiant și educația muzicală – au secat complet.

Conservatoarele creează programe separate pentru negrii. Școala de Muzică din Manhattan a anunțat în octombrie 2020 un nou program al inițiativei sale cu numele de Profesori Artiști (Artist Scholars) compusă exclusiv din „interpreți, educatori, militanți, directori, coregrafi și administratori” de culoare. În noiembrie, unul dintre Profesorii Artiști a transmis pe Zoom o prelegere incoerentă despre tradiția americană a menestrelilor¹⁹. Profesorul Artist s-a felicitat el însuși în mod repetat pentru “tehnica sa teatrală foarte Brechtiană“, și care consta în suprapunerea versurilor originale ale piesei “Ol’ Man River” pe interpretarea dramatică a cântecului lui Paul Robeson. Această intervenție a reprezentat o lovitură de teatru marcată de „ironie și disonanță în tradiția Brecht-Weill”, dacă ar fi să-l credem pe autor. Administratorul principal al școlii pentru studii academice a mulțumit apoi Profesorului Artist pentru „impresionantă sa prezentare”.

Dacă timp de decenii sprijinul instituțional și încurajarea muzicienilor negri nu pot fi negate, de ce procentul lor de reprezentare în orchestre abia s-a clintit? Deoarece, așa cum am mai spus, în ultimii 60 de ani, două dintre cele trei surse esențiale pentru expunerea unui copil față de muzica clasică – mediul cultural ambiant și educația muzicală – au secat complet. Violinistul Joseph Stringlin a avut o „mamă obișnuită, de la oraș”, spunea el, dar a mai avut și norocul să crească în anii 1940 și 1950, când „muzica era plină de viață în țară și la școală”. Temele muzicale clasice erau omniprezente la emisiunile de televiziune și în filme. Fiecare școală gimnazială și fiecare liceu din Detroit aveau propria sa orchestră; elevii erau duși la concertele pentru tineret ale Orchestrei Simfonice din Detroit care se țineau la templul masonic și la auditoriul Ford. “Am auzit și am văzut; în ochii mei de adolescent, orchestra era impunătoare”, mărturisea el. Striplin a urmat prestigiosul liceu tehnic CASS și a făcut parte din orchestră acestuia împreună cu elevi care luaseră lecții de instrument de când erau tineri. „Mi-a plăcut această muzică și am știut că trebuia să aflu cum să cânt și eu așa”, mai spunea Striplin.

De atunci, educația muzicală a fost decimată, iar muzica clasică a dispărut din sfera publică. Din 1962 până în 1989, procentul liceelor cu orchestre a scăzut de la 67% la 17%, potrivit Billboard. Șaptezeci și șapte la sută din școlile chestionate într-un studiu efectuat de Universitatea din Illinois au eliminat lecțiile de pian; 40% au renunțat la lecțiile de instrumente cu coarde. Dacă un copil nu intră în contact cu muzica clasică de acasă, probabil că nu va mai avea niciodată ocazia să o facă ulterior.

Astăzi, negrii nu sunt împinși în afara muzicii clasice ci nu sunt stimulați de familiile lor să pătrundă în acest domeniu, la nivelul necesar pentru a concura. „Dacă nu începi să studiezi vioara la vârsta de șapte ani, nu vei fi audiat pentru Filarmonica din New York când vei ajunge la 25”, spune Emanuel Ax. În vremea asta, familiile asiatice, în proporție covârșitoare, insistă asupra unei astfel de discipline timpurii, punând același accent pe stăpânirea unui instrument (sau două) așa cum se întâmpla odată în casele evreiești. Părinții se sacrifică pentru a finanța lecții private; în casă se păstrează liniștea când un copil exersează la instrument.

Fără contribuția familiei cea mai bună speranță pentru formarea unui număr mai mare de interpreți negri de muzică clasică ar putea consta în revenirea la o educație muzicală larg răspândită. De fapt, avocații antirasismului au puține de spus despre acest imperativ. Este mai ușor să extragi cote rasiale din organizațiile ascultătoare și disciplinate decât de a determina o schimbare atât de profundă cum este aceea de a expune elevii la o estetică muzicală pe cale de dispariție. A supune fiecare administrator de operă și orchestră la un program de pregătire pe teme de discriminare implicită nu va produce un singur muzician de culoare calificat la un nivel competitiv. La rândul lor, nici potențialii studenți nu vor fi înclinați să se apuce să învețe să cânte la vioară, de exemplu, după ce li s-a spus că repertoriul de bază pentru acest instrument aparține unei tradiții de supremație albă. Practica arată că se câștigă mai multă putere prin promovarea discursului explicativ întemeiat pe rasism decât prin urmărirea a renașterii – puțin probabilă – a formării muzicale prin sistemul școlilor publice. Deci, sistemul e setat pentru a găsi țapi ispășitori pentru păcate rasiste.

 -articol scris de Heather Mac Donald (Traducere și note de subsol de Vasile Bontaș)* *

Heather Mac Donald este deținătoarea unei burse de merit Thomas W. Smith pentru studiul avansat al unui subiect academic la Institutul Manhattan, colaboratoare a redacției revistei City Journal, precum și autoarea cărții de mare succes intitulate „Delirul diversității: cum determină promovarea imorală a teoriilor despre rasă și gen să corupă mediul universitar și să ne submineze cultura”.

sursa foto: FB