Para-literatura română

Avem o para-literatură despre elite aproape mai puternică decât literatura intelectuală, devreme ce personajele noastre cele mai vii sunt, la noi, chiar scriitorii. George Călinescu a înțeles… paranghelia și a redactat…evanghelia acestor autori în Istoria… sa. Dimitrie Cantemir, Ion Heliade Rădulescu, Bălcescu, Bogdan Petriceicu Hașdeu, Maiorescu, Mateiu Caragiale, Tudor Arghezi, Camil Petrescu, Octavian Goga, Mircea Eliade, Eugen Barbu…
Biografii bine gândite și bine scrise ale acestor autori (și ale altora) ar putea arăta fața mincinos-intelectuală a unui neam care, în materie de personaje puternice, n-a trecut dincolo de Ion și Moromete.

Paradoxul face ca în para-literatura monografiilor biografice (încă lipsă), să putem arăta lumii o față cu adevărat vie, care poate da seama despre dramatismul emancipării noastre, nedusă până la capăt nici în prezent. Din păcate rămânem în virtualitate. Căci școala noastră de filologie s-a declasat chiar printr-o falsă emancipare. Mai degrabă vei găsi zece doctorate pe an despre „științele” comunicării decât un doctorat la zece ani despre biografia unui scriitor. Și chiar de îl vei găsi, vei da, acolo, peste o metodă de lucru care nu mai consideră degetul parte din mână, mâna – parte din braț, brațul – parte din corp și corpul – parte dintr-un spirit.
În aceste condiții, de unde să mai apară specialiștii care să reconstituie pofta de securism a lui Eugen Barbu, ori joaca de-a oportunismul care l-a caracterizat pe Tudor Arghezi? Avem o singură biografie exemplară (în sensul semi-ficțional al cuvântului) pe șirul de autori pomeniți: cartea lui Ion Iovian despre viața lui Mateiu Caragiale. Vom fi pierdut , deocamdată, înțelegerea căderii lui Hașdeu în fascinația spiritismului și ne va lipsi, o vreme, esența experimentului care, în secolul al XIX-lea, a cucerit și alte minți la fel de puternice precât aceea a lui Hașdeu. Vom înțelege (prea târziu poate) bovarismul filosofic al lui Camil Petrescu, care a încercat o ieșire din provincialism afundându-se, haiducește, în … stufărișul unei delte conceptuale de fals prestigiu. Vom rata, cu siguranță, câteva decenii, să urmărim diferențele de anvergură intelectuală dintre Eliade cel de acasă și Eliade cel din străinătate.

Ne afundăm și noi (ca și Camil Petrescu) în bovarisme la modă, provincializând și mai mult ceea ce era deja provincializat. Literatura de ficțiune nu este, azi, capabilă să dea personaje de vitalitatea utopizantă a lui Ion Heliade Rădulescu. Realitatea, nici atât. Băltim. Iar bălțile Brăilei în care haiducim seacă pe zi ce trece.
Ne-am cantonat preocupările înspre înțelegerea comunismului, dar cum? N-am vrut să vedem că degetul comunist românesc era parte a unei mâini, care era parte a unui braț, care era parte a unui corp, care era expresia unui spirit. Tot ce e spiritual ne scapă, ori e prins de mințile noastre doar în caricatura sa strict ideologică.
Deși marxismul însuși avertizase că grilele ideologice sunt mincinoase, ne-am aruncat cu toții în puțul minciunilor de acest fel, spre a-l deconstrui în numele altuia, de aceeași putere falsificantă.

Nu ne-a preocupat deloc ideea de dezvoltare din dictatura socialistă, măcar spre a înțelege (cum au încercat chinezii) ce ar trebui să păstrăm și ce ar fi cazul să… deconstruim. Nici – cu atât mai puțin – n-am fost interesați de istoria conflictului mai mult decât bicentenar dintre liberté și egalité (în absența reflecției serioase despre fraternité).
Lumea de azi nu cunoaște mai multe capodopere literare românești decât cunoștea ieri, pe vremea comuniștilor, necum să fi făcut cunoștință cu personaje românești memorabile din teatrul vieții trăite sub steagul străin al ideii comuniste. Continuăm să dăm personajele cele mai interesante în chip paraliterar, prin autorii de literatură. Noul inchizitor, de pildă, se profilează clar sub scriitura înșelător-moralistă a lui Gabriel Liiceanu, un maniheist de clasă, care ratează cu consecvență tot ce poate fi dostoievskian în viață.