Planul B pentru strategia României

Niciun om de stat responsabil din acest colț periculos al lumii nu poate ignora cele două noi evoluții fundamentale în securitatea regională care au loc în timpurile noastre și care necesită un răspuns realist.

Prima este intenția neechivocă a Americii de a pune capăt rolului său istoric de garant al securității Europei, exprimată răspicat de la vârful Administrației Trump. Poate că nu este încă complet clar cât timp va dura până când SUA se va retrage în mod substanțial de pe acest continent și va preda responsabilitatea principală pentru apărare europenilor înșiși; dar direcția de mers este clară.

Consecințele acestei noi politici americane de dezangajare din Europa sunt colosale. Piatra de temelie a capacității NATO de descurajare (deterrence) și a arhitecturii de securitate europeană va fi treptat înlăturată. În timp, Alianța se va goli de substanță pe măsură ce Articolul 5 își va pierde credibilitatea în absența sprijinului deplin al SUA. Realitatea este că cei trei piloni ai justificării date de lordul Ismay pentru crearea NATO după cel de-al Doilea Război Mondial – „să-i țină pe germani la pământ, pe americani în Europa, și pe ruși în afară” – se prăbușesc: Germania se reînarmează, SUA se retrage, iar Rusia a revenit deja cu trupe și război în perimetrul european.

Este o fantezie să crezi că „europenii” – incluzând Marea Britanie – vor putea umple golul lăsat de SUA. Nu există suficienți bani, unitate politică sau sprijin public consistent pentru o „apărare europeană” comună adecvată sau pentru serviciu militar obligatoriu, în ciuda discuțiilor nesfârșite despre toate acestea.

În locul unei puteri militare europene veritabile care să înlocuiască puterea americană, cel mai probabil vom vedea o fragmentare a securității europene în acorduri subregionale. Fără un hegemon extern precum SUA, singurele construcții de apărare viabile pot fi organizate doar între subgrupuri de țări.

Acest lucru se întâmplă deja: o Alianță Nordică prinde contur din Marea Britanie până în Polonia și Finlanda. Separat, anul acesta Ungaria a încheiat un acord de apărare cu Serbia, după un nou Pact Trilateral Croația–Albania–Kosovo. Prioritățile și alianțele locale se redesenează la ambele capete ale flancului estic, în afara politicilor NATO. Între timp, politica externă românească nu se regăsește nicăieri pe această nouă hartă.

Amenințarea rusească pe termen lung

A doua evoluție strategică este întărirea pe termen lung a puterii militare rusești și deci a influenței geopolitice a Moscovei. Armata rusă e din ce în ce mai mare, nu mai mică, iar războiul îi accelerează modernizarea. Spre deosebire de armatele occidentale, rușii câștigă experiență de luptă, iar economia și societatea se militarizează, permițând Kremlinului să-și mențină ofensiva geopolitică pe termen lung, dincolo de conflictul actual. În plus, „parteneriatul fără limite” cu China asigură Rusiei un sprijin decisiv pentru efortul de război și pentru ambițiile din regiunea Mării Negre.

Nimic din toate acestea nu înseamnă că Rusia poate „câștiga” războiul din Ucraina în mod decisiv. Enormul ajutor financiar și militar occidental pentru Kiev îngreunează progresul Rusiei. Dar acest sprijin este un aranjament voluntar, fără bază legală, care se poate întrerupe rapid dacă se schimbă contextul. Niciun stat NATO nu are un pact formal de apărare cu Ucraina, în baza vreuni tratat votat de vreun parlament. Totul se bazează pe angajamente unilaterale improvizate, ce trebuie acceptate și reînnoite politic de fiecare nou guvern din Europa.

Pe termen lung poziția Ucrainei este incertă. Oprirea avansului rusesc și „pacea” este deja o sarcină grea; și mai dificil va fi obținerea unor garanții de securitate și apoi reconstrucția țării lângă o Rusie care va folosi războiul hibrid pentru a-i submina recuperarea.

Cât despre România, ea va trebui să se confrunte singură cu acest nou context de securitate, odată ce reducerea posturii SUA în Europa se va accentua.

Răspunsul României

În Balcani, problemele se adâncesc. La vestul României, Ungaria și Serbia sunt prietene cu Rusia și China și se apropie una de alta. La sud, Bulgaria rămâne cultural (și chiar politic) o zonă de influență rusă. La est, Moldova, cu minoritatea sa pro-rusă și trupele ruse din Transnistria, este un camp de luptă hibrid.

Dincolo de cuvintele de „reasigurare” dinspre UE și NATO, în lumea reală izolarea geostrategică a României crește și lațul se strânge. Cine va apăra România în anii care vin? Americanii nu mai vor, iar europenii nu pot – nici acum, nici peste un deceniu când crizele actuale ale Europei se vor fi adâncit profund.

Rezolvarea acestei dileme strategice va necesita o revizuire completă a politicii externe românești. Deferența față de „consensul european” agresiv și maximalist de la Bruxelles trebuie înlocuită de o politică pro-pace, bazată pe interesul național. O abordare național conservatoare trebuie să prioritizeze parteneriatele internaționale și alinierile politice strict în funcție de interesele directe ale României, nu de ceea ce satisface cancelariile occidentale sau presa mainstream.

În primul rând, pentru a supraviețui și prospera, România trebuie să adopte o strategie de maximă flexibilitate, căutând să balanseze între forțele geopolitice din jur, nu rămânând blocată în alinieri rigide. Conceptul de destindere (détente) ar trebui adoptat și el într-o formulă regională adaptată situației României. Toate acestea nu ar fi decât o revenire la tradițiile diplomatice mai vechi din spațiul românesc, când miza era supraviețuirea statală la intersecția dintre imperiile Habsburgic, Rus și Otoman.

În al doilea rând, pe termen scurt, trebuie schimbată axa strategică a politicii externe românești de la una Est–Vest la una Nord–Sud. În locul obsesiei pentru „direcția pro-occidentală” și pentru rămânerea în grațiile Parisului și Berlinului, România trebuie să-și dezvolte un sistem propriu de alianțe în Europa de Sud-Est și mai departe.

Ca țară latină, afinitatea României cu Occidentul are sprijin popular covârșitor și nu este pusă la îndoială. Nimeni nu „vrea cu rușii” ca soluție civilizațională sau economică. Tocmai de aceea România are de fapt destulă marjă politică de a explora și alte opțiuni și de a valorifica moștenirea sa bizantină și ortodoxă, precum și experiența în relația cu Balcanii și Turcia.

Direcția Sud, nu Vest, este linia geopolitică pe care diplomația românească trebuie să-și concentreze eforturile în anii care urmează. Proiectul ar trebui să includă Grecia dar și Turcia – Bucureștiul poate găsi o politică de echilibru între cele două. O deschidere majoră către Turcia, în special, trebuie să devină piesa centrală a acestei noi strategii. Va rămâne singurul sprijin de securitate disponibil la Marea Neagră, pe măsură ce interesul SUA scade.

Este important ca noua formulă geopolitică a României să se extindă până la Israel, care ar trebui recunoscut ca aliat cheie și care ar trebui să devină un furnizor și mai important de echipamente militare pentru Forțele Armate Române, ca alternativă la europeni și americani. Ar trebui încercată și atragerea Poloniei în această axă românească Nord–Sud, inclusiv prin Inițiativa celor Trei Mări. Însă Bucureștiul trebuie să rămână realist: prioritatea Varșoviei este întărirea propriului său sistem sub-regional la nord de linia Carpatică.

Dincolo de Europa, statul român poate în final să treacă la construirea unei politici internaționale de substanță și a unei posturi globale pentru comerțul și diplomația românească. România de astăzi, mai democratică și parte a unui sistem de alianțe occidentale mai puternic, poate realiza mai multe și mai repede în politica externă chiar și decât a făcut-o în perioada comunistă. Dar sistemul are nevoie de o repornire și de o nouă orientare național conservatoare – ghidată nu de ce se vrea la Bruxelles sau altundeva, ci de ceea ce are nevoie România.