Poolouri, adică Paranoia Schwartz (39)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – Poolouri, adică Paranoia Schwartz Editura TipoMoldova, Iași, 2

Tainele Congresului de la Cartagina

“N-am luat nimic de la Nasser!” strigă Gough, sclavul lui Hannibal.

Cartagina adormită se trezi. Încetul cu încetul, uliţele se umplură cu oameni. Congresul îşi începea sesiunile.

În acea dimineaţă de dinaintea erei noastre, trebuia să-şi ţină referatul Gough, reprezentantul gazdelor. Chiar dacă începuse comunicarea sa atît de spectaculos, Gough ştia că nu va avea o misiune uşoară. Participanţii la congres erau somităţi ale vremii: venise Syros din depărtata Eladă, şi Finch din Persia, şi Bahadur din Dublin şi Ragnar din Texas.

Cu o zi înainte, Finch persanul ţinuse un discurs de mare succes despre viitoarea evoluţie a mesajului. Fich era prim-gîdilătorul puternicilor regi ai Persiei, iar, în timpul ce-i mai rămînea, îndeplinea şi funcţiile de mare vistiernic, comandant suprem al armatelor şi mare preot. La Congresul Profeţilor, Finch susţinuse că gîdilatul se va transforma, în viitor, în mesaj şi scrise şi o istorie a mesajelor în patru table.

În piaţă se strînseră ascultătorii.

“N-am luat nimic de la Nasser!” repetă Gough cu vocea în transă.

Ragnar încercă să-l contrazică de la început, dar lumea nu credea că Ragnar există, pentru că dacă ar fi existat, n-ar fi putut trece Marea Apă din Texas pînă în Cartagina şi, chiar dacă ar fi reuşit, tot nu putea fi din Texas, fiindcă nu mesteca gumă, adică celebra gumă de mestecare care nu s-a inventat încă. Aşa că Ragnar, care era un om gras, nici nu exista.

“N-am luat nimic de la Nasser!” strigă Gough pentru a treia oară. Se făcu linişte. Gough începu să se dezbrace. Era evident că se afla în transă profundă.

Cînd termină cu dezbrăcatul, Gough începu să vorbească: la început încet şi rar, apoi, pe măsură ce continua, cuvintele ieşeau tot mai repede şi mai puternic din gura sa.

“Aici, unde înainte de a se naşte bunicii bunicilor noştri, domneau faraonii cei mari, unde acum trăim noi şi copiii noştri, pînă vor veni romanii şi îi vor ucide, aici, pe acest loc, va arde Cartagina şi pe cenuşa ei vor sta romanii şi vor muri şi ei, şi vor veni arabii, şi maurii şi evreii, apoi spaniolii şi francezi. Apoi marele împărat francez va pleca şi vor veni alţii şi laţii. Şi vor veni englezii şi germanii şi iar englezii.”

Gough tremura din tot corpul, Striga şi pe gură îi ieşea spumă, apoi spuma se transforma în aburii şi aburii în foc. Flăcări mari ţîşneau din trupul lui Gough, care, culcat pe spate, se zvîrcolea pe platforma de piatră. Încetul cu încetul, convulsiile deveniră tot mai slabe, flăcările se retraseră şi Gough rămase culcat, leoarcă de transpiraţie peste blocul imens de piatră din mijlocul Cartaginei.

Comunicarea lui Gough n-a avut succesul scontat, fiind combătută în mod genial de către Finch persanul. Acesta demonstră, fără putinţă de tăgadă, că filipinezii vor fi aceia care vor distruge Cartagina şi că pe locul respectiv se va înălţa capitala de mai tîrziu a regatului Danemarcei.

Cele spuse în transă de către Gough fură uitate, în schimb, premoniţiile lui Finch deveniră notorii, de ele ocupîndu-se şi astăzi trei institute specializate care – cu tot ajutorul dat de UNESCO –, n-au reuşit să descifreze încă nici 25% din proorocirile Geniului Antichităţii.

“Eu văd că noi toţi, cîţi trăim, nu sîntem decît nişte imagini sau o umbră uşoară.” – (Sophocles, Aiax, 125 sq.)

Masca

Ajuns la faţa locului, Fich l-a găsit pe Gough răsturnat pe o targă, cu faţa lividă, însă cu un surîs vag în colţul buzelor. Finch fusese vecin cu Gough, dar îl cunoscuse doar din vedere.

Gough a fost un om retras şi nimeni nu a putut să dea informaţii precise despre el. Se ştia doar că avusese 32 de ani, că a fost necăsătorit; nu i se găsire rude apropiate; fusese medic specialist la un spital unde se bucurase de un renume bun. S-a mai aflat că în fiecare vineri seara obişnuia să cineze la o mătuşă bătrînă, pe care, dealtfel, a întreţinut-o el. Nu se găsiră scrisori, memorii, jurnale intime sau alte înscrisuri. (E adevărat, însă, că în numeroase cărţi din biblioteca sa erau notate pe marginea filelor unele însemnări, dar acestea nu s-au arătat în măsură să contribuie la bunul mers al anchetei.) Asupra sa, în buzunare, s-au găsit: o pipă, o pungă cu tutun, o trusă străină de manichiură, un ziar, o batistă, portmoneul şi port-vizitul, trei chei mici şi una mare, un bilet de cinema încă nefolosit, plus numeroase bucăţi de hîrtie, bilete de autobuz, chibrite, scobitori şi chiar şi o agrafă. Pe Finch îl intriga, mai ales, trusa de manichiură, avînd în vedere că Gough avea unghii mari şi supărător de negre pentru un medic.

Gough a fost înjunghiat pe la spate într-un autobuz. Se găsea acolo de cine ştie cît timp fără să-l fi observat nimeni. La capătul liniei, şoferul, care-l credea adormit, încercînd să-l trezească, îl smuci şi Gough alunecă de pe banchetă. Martorii au fost adunaţi cu trudă, fără să fi fost cineva care să-şi fi amintit ceva suspect, în afară de o femeie care pretindea că Gough ar fi oftat adînc cînd s-a aşezat pe locul unde fusese găsit mort. Nici ea nu putea afirma cu precizie dacă victima fusese singură sau nu. La început, a spus că l-a văzut cu un domn, Cînd a fost întrebată cum arăta domnul, a răspuns că, de fapt, nu era nici un domn, ci doi copii, apoi s-a corectat, susţinînd că l-ar fi văzut în tovărăşia unui militar căruia Gough i-ar fi spus cu o voce stranie: PARDON! Militarul păruse de la început o persoană profund suspectă, pe care n-o va putea uita în veci.

Apoi s-a aflat că dr. Gough fusese membru al unui club de hipism, că adorase muzica lui Wagner – despre care avea în biblioteca sa o literatură însemnată, Semnificativ în acest sens era că sub sticla biroului său era scris cu tuş negru pe o hîrtie galbenă: “Wagner a realizat în muzică ceea ce nimeni n-a reuşit să facă pînă la el decît în clipele de dragoste şi de agonie”. Sub sticla biroului se mai găseau un calendar, cîteva numere corespunzînd unor telefoane oficiale şi ale unor pacienţi mai vechi, o fotografie reprezentîndu-i pe părinţii săi (decedaţi în război) şi una înfăţişînd o femeie identificată drept o stewardesă – clişeul fiind copiat după o revistă ilustrată.

Pe pereţi avea două desene realizate de un schizofren de la clinica la care lucra, o mască înfăţişîndu-l pe Wagner şi o acuarelă neînsemnată. Într-un sertar fu găsit încă o masă, dar strădaniile experţilor n-au reuşit să-i identifice originalul. Era o ceramică stranie, înfăţişînd din profil un chip trist, aproape adormit, iar din faţă trăda o ironie nereţinută. Masca se sprijinea pe două mîini  ale căror degete aveau unghiile lungi.

Finch a lucrat mult la acest caz: a adunat probe, a găsit nenumăraţi suspecţi, iar, la un moment-dat, a crezut că a dat de firul crimei. Mai tîrziu, faptele s-au încurcat iarăşi, amănuntele nu s-au mai potrivit între ele, totul a devenit brusc ilogic, neclar, misterios. Finch avea 32 de ani, avansase rapid în grad şi îi stăteau deschise perspectivele unei cariere strălucite. Atîta doar că acum nu putea rezolva acest caz, caz ce făcea atîta vîlvă şi interesa opinia  publică – aţîţată de ziare – în cel mai înalt grad.

Finch şedea la biroul său. Era miezul nopţii, oră cînd clădirea dormita în linişte; coridoarele erau pustii. Pe faţă i se citea oboseala. Biroul era acoperit cu zeci de coli de ipoteze, fapte, ipoteze, nepotriviri şi iar ipoteze. Se mai aflau acolo şi o mulţime de hîrtii boţite, deoarece Finch interzicea să i se arunce însemnările din coş pînă la rezolvarea definitivă a unui caz. În împrejurări grele, scotea din coş toate notiţele aruncate acolo şi, uneori, acestea îl ajutau.

Toate faptele, toate lucrurile din jurul lui Gough erau mai mult sau mai puţin logice. Singură, înlănţuirea lor, interacţiunea dintre ele nefirească. Ca să le lege, Finch formulase ipotezele cele mai năstruşnice. Crima nu-şi mărturisea mobilul şi Finch îl căuta în zadar de săptămîni întregi.

O mulţime de voluntari, pe cît de entuziaşti, pe atît de sîcîitori, îl bombardau cu sfaturi, sugestii, ipoteze sau chiar certitudini. Confruntîndu-le între ele şi, apoi, cu propriile concluzii, Finch observă cu surprindere că toate se loveau de sacoul decent şi pantalonii de blue-jeans, de trusa de manichiură şi de unghiile murdare, de viaţa austeră şi totodată frivolă mărturisită de lucrurile rămase de pe urma doctorului Gough. Finch înţelese că doar ceramica neidentificată cu profilul deznădăjduit şi faţa ironică, cu mîinile acelea lungi şi sfidător de neîngrijite, cuprindea în ea întregul destin şi sfîrşit al lui Gough, şi Finch mai înţelese că numai atunci va rezolva cazul, dacă va reuşi să-i smulgă măştii secretul.

Încă în aceeaşi noapte, Finch vizită din locuinţa lui Gough. Privită la lumina artificială, ceramica arunca reflexe arămiii. Finch o contemplă îndelung, o desenă, o pipăi şi ciocăni cu degetele. Cu ajutorul ceramicii, Finch păşi în personalitatea celui care a fost odată Gough. Faptele şi lucrurile din jur se înlănţuiau din nou şi primiră o formă în acelaşi timp deznădăjduită şi ironică. În zori, Finch înţelese că e pe punctul de a pătrunde un destin. O emoţie apropiată de delir puse stăpînire pe el. Mai avea de făcut un pas, un singur pas.

Ieşi din baie şi se spălă cu apă rece, uitîndu-se prin uşa deschisă la masca de pe masă.

“Forma aceasta! În forma aceasta se ascunde misterul”, îşi repeta Finch plină de speranţă.

Doar că în lumina zorilor, ceramica deveni culoare pură, pierzîndu-şi contururile.

În timp ce se ştergea cu prosopul, Finch ştia că ca da, în sfîrşit, în această culoare fără formă, de chingile în care se închisese timp de 32 de ani destinul tragic al unui om.

“Culoarea! Culoarea este cheia!” îşi spuse Finch din nou şi se pomeni că vorbeşte cu voce tare.

Doar că, atunci cînd s-a apropiat de ea, masca şi-a pierdut şi culoarea, iar pe masă nu se mai afla nimic.

“Întotdeauna a spus eu că şi în nimic se poate ascunde ciudăţenia!” raţionă Finch şi, de atunci, suspectează cu perseverenţă nimic, căutîndu-l pe Gough şi – cine ştie? – cîte alte lucruri. “Nimicul este suspect, căci în nimic toate se ascund.”

“Pierdut e ceea ce cade în mare, pierdută-i vorba pentru acela care nu aude, pierdută-i învăţătura pentru cel care nu pricepe.” – (Mahabharata, 5, 1486.)

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.