Povestiri paralele a patru Dive

Patru interprete pline de temperament şi sensibilitate povestesc cu simplitate şi dezinvoltură câte ceva din cariera lor, despre talent, opere şi compozitorii lor, despre stil, roluri, dirijori, regizori, profesori, public, şanse şi neşanse, bucurii şi regrete, destine, despre condiţia cântăreţului pe scenă, despre viaţă. Karin Deshayes, Veonique Gens, Patricia Petibon şi Natalie Dessay sunt printre capetele de afiş ale scenelor de operă în acest sezon.

Veronique Gens, o impresionantă Prima Donna

Veronique Gens

Muzica poate să fie magică. Cel care a transformat-o pe Veronique Gens într-o divă internaţională a fost William Christie, maestru al barocului, creatorul formaţiei “Arts florissants”, şef de orchestră şi clavecinist. Totul s-a întâmplat în ziua în care Jacqueline Bonnardo, profesoară de muzică la Conservatorul din Orléans, i-a prezentat-o pe eleva sa. “Cântam în cor de plăcere, povesteşte soprana Veronique Gens. Era o echipă în care mă simţeam extraodinar, aveam alte ocupaţii în timpul zilei, iar seara mă duceam şi cântam”. Şi dacă, spre deosebire de dansatori sau instrumentişti, cântăreţii au şansa să se decidă şi după adolescenţă, ei trebuie să se supună unor norme din ce în ce mai riguroase. Este dificil de a îmbrăţişa profesia de solist. A interpretat magistral roluri precum Donna Elvira, în “Don Juan”, pus în scenă de Pierre Constant, sub bagheta lui Jean-Claude Malgoire. Acest rol mozartian l-a reluat cu mare plăcere la Opera din Paris, ceea ce nu a împiedicat-o ca, în 10 aprilie, la Opera Comică din Paris, să se lanseze în “Tragedienele”, un recital sub egida “Talente lirice”, ce va fi înregistrat la EMI. Personalităţile care au marcat-o au fost William Christie şi Jean-Claude Malgoire. Fără ei, n-ar fi devenit niciodată o mare cântăreaţă de operă. Printre eroii preferaţi se numără cei din “Indiana Jones”, filmul de aventuri care îi permite să se detaşeze de cotidian. De multe ori spune zâmbind: “Mi-aş fi dorit să fiu o Lady Gaga. Sunt foarte fericită să cânt la Versailles pentru că acest loc încărcat de istorie este spaţiul perfect pentru muzica barocă. Atunci când sunt obosită, un film bun şi o tabletă de ciocolată sunt cele mai bune reţete de a mă face fericită”.

Karine Deshayes, Angelina din “Cenuşăreasa”

Karine Deshayes

Karine Deshayes, această strălucitoare mezzosoprană, se destăinuie, vorbind cu François Delétraze despre ultimele sale roluri: “Toţi ani de studii mi-au servit întotdeauna”. La începutul carierei, Karine Deshayes a fost catalogată de specialişti drept „o mică voce barocă”.

Angelina din “Cenuşăreasa” de Rossini, la Opera din Paris, Rosina din “Bărbierul din Sevilla”, tot de Rossini, sunt roluri îndrăgite, dar este pasionată în special de muzica franceză şi mai ales de Fauré. “Îmi amintesc adesea de maestra mea, Regine Crespin, şi de master-class-ul pe care l-am făcut cu ea. Dar Kiri Te Kanawa şi Susan Graham au fost întotdeauna modelele mele”.

Între prima sa Charlotte din „Werther”, de Massenet, la Opera din Lyon, şi primul Urbain din „Hughenoţii” de Meyerbeer, la Teatro Real din Madrid, anul trecut a fost frenetic pentru mezzosoprana franceză. Şi anul a continuat, cu Dorabella din „Cosi fan tutte” de Mozart. Charlotte din „Werther” a fost o provocare şi un exemplu de perfectă adecvare a vocii de mezzosoprană. Până acum, nu cunoştea foarte bine muzica lui Massenet, iar partitura la “Werther” a fascinat-o. Faptul că este vorba despre o operă franţuzească, că a fost pusă în scenă de Rolando Villazon şi că a avut-o drept parteneră pe Anne-Catherine Gillet au fost motive în plus de bucurie.

Karine Deshayes în Cenuşăreasa

“Am fost îndrăgostită de eroinele de cinema, precum Maria din musicalul american «La Melodie du bonheure», al lui Robert Wise sau Mary Poppins. Încă de când eram copil mi-aş fi dorit să fiu Albă ca Zăpada, dar tata, care era muzician, m-a pus în gardă explicându-mi că este o meserie foarte dificilă, că trebuie să studiez mult şi să privesc întotdeauna în jurul meu. Mi-am dat licenţa la Conservatorul Sorbona”.

În pofida unei existenţe foarte pline, această pariziancă îşi găseşte timp să meargă şi la teatru, având o predilecţie pentru Jean-Luc Lagarce, să citească biografia Mariei Antoinette de Stefan Zweig, să asculte muzică clasică, dar şi Gainsbourg, să devoreze spaghete…

Natalie Dessay, o încântare în Manon

Natalie Dessay

A dorit să fie actriţă, dar a devenit cântăreaţă din teama de a nu-şi găsi de lucru. Dar, datorită vocii sale, şi-a găsit. Această soprană de coloratură a devenit un cap de afiş, cu toată fragilitatea şi hipersensibilitatea viscerale, dar meseria aleasă îi permite să-şi înfrunte teama, angoasele. Un alt lucru paradoxal este că nu-i place siguranţa, ci aventura unui nou repertoriu. Iubeşte variaţiile, nu repetiţia. Ea îşi doreşte o artă lirică în care să-şi consacre mai mult timp pentru pregătirea spectacolului. A strălucit, printre altele, în “Povestirile lui Hoffmann”, de Offenbach, în regia lui Andrei Şerban, la Staatsoper Wien. Marile sale bucurii le-a avut din întâlnirea cu Olivier Py sau Michel Legrand. A fost fericită când a realizat “Traviata” de Verdi, înregistrată pentru Festivalul de la Aix-en Provence din 2011, dar şi “Fiica regimentului” de Donizetti, cât şi rolul Manon din opera omonimă a lui Massenet, pusă în scenă de Coline Serreau, ce s-a bucurat de un deosebit succes la Opera Bastille.

Natalie Dessay în Manon

Eroii preferaţi sunt clovnii. Are o slăbiciune pentru Oleg Popov, care o fascinează. “Mă duc să văd toate spectacolele de circ, şi cele noi, şi cele tradiţionale”. Vorbind despre rolurile interpretate, mărturiseşte: “Îl iubesc pe acela pe care încă nu l-am întâlnit. Dar cel pe care l-am iubit cel mai mult, pentru că era cel mai original, a fost cel din «Fiica regimentului». Muzica nu este neapărat un lucru amuzant, dar este un regal să poţi face publicul să râdă la operă”.

Patricia Petibon, o eclectică cu părul de foc

Patricia Petibon

Acestei soprane de coloratură, cu părul ca o flacără, îi place să se aventureze pe pământuri străine şi variate. Are un repertoriu solar, eclectic. A trăit o experienţă cu muzicianul francez Florent Pagny. Iubeşte muzica spaniolă şi a scos recent un disc, la “Deutsche Grammophon”, consacrat lui Villa-Lobos, Granados sau Manuel De Falla, o simbioză între îndrăzneală şi subtilitate. A început să studieze pianul şi a obţinut o licenţă în muzicologie la Conservatorul din Paris. La Festivalul din Aix-en-Provence din această vară ea o va încarna pe Suzanne din “Nunta lui Figaro”. Până atunci, triumfă la Opera Bastille din Paris, între 12 şi 21 aprilie, în “Don Giovanni” de Mozart, în rolul Donna Anna, încântând cu timbrul său limpede şi puternic. “Arta scenei nu este numai aceea de a produce efecte, dar şi aceea de a oferi emoţii care se transmit fără să vrei contopindu-se cu sala”. Niciodată nu a trişat şi nu s-a ascuns.

Patricia Petibon în Lulu

Ea subliniază rolurile care au marcat-o, care au fost o provocare, precum “Lulu”, pus în scenă de Olivier Py la Geneva. Mozart este maestrul său pentru că el reprezintă pentru o soprană “o cură de sănătate”. Eroul preferat este Casanova din “Memoriile lui Casanova”. Se destăinuie că una dintre spaimele sale este aceea de a nu uita rolul diun cauza tracului. Încă de la 4 ani era fascinată de dimensiunea extraordinară a scenei, şi această fascinaţie nu a părăsit-o niciodată. Dar marea sa iubire este Maria Callas, iar în teatru, Juliette Greco. “Simt nevoia de a mă impregna cu experienţa femeilor puternice, care au ceva de spus”.