Președinții României sunt niște marionete, slugi, paiațe! Of, mersul Istoriei nu ține seama de micile noastre supărări existențiale. Noi, românii, n-am sărbătorit Dragobetele așa cum ar fi trebuit să-l sărbătorim. Dar noi, românii, avem o înclinație către tristețe, melancolie, deznădejde, o ciudată înclinație. Ne bocim mai mult, nu dansăm. Uitați-vă la toate nunțile românilor de astăzi! Sunt triste, tragice chiar și infinit ridicole.

Femeile dansează cu femei, bărbații se cherchelesc. Biserica noastră este întunecoasă, umilă și departe de Dumnezeu. Dacă au nevoie cu adevărat de Dumnezeu, românii îl găsesc sus pe deal. De ce nu suntem noi veseli? Poate că suntem stresați din punct de vedere istoric. De ce? Cine știe? N-am mai văzut de multă vreme o petrecere adevărată, cu oameni veseli cu adevărat, cu dănțuială nebună, cu fericire. Românii sunt mereu nefericiți, supărați, îngrijorați.

Ne-am pierdut metafizica, dacă om fi avut vreodată una. Veseli nu suntem, miștocari da. Avem un soi de sictireală brodată pe un râs mânzesc. Dar asta e frumusețea noastră ca români: mintoși, șmecheri, râzăreți. Extraterestrul se uită la mine chiorâș, ce-ți mai place să te lauzi, să-ți plângi de milă. Universul e vălurit, valuri de lacrimi se aștern peste poporul tău surghiunit și fugărit din istorie. Extraterestrul e vână tot, parcă e o vânătă proaspăt adusă din piață. Unde l-am găsit? Ardea gazul pe Calea Victoriei. Mi-a zis că să am grijă, că vin frații lui după mine, că or să ne invadeze și-or să ne facă de petrecanie. Era tot ud la cur! Păi da, extratereștrii au și ei un cur așa cum avem și noi!

Unul singur. Sper că nu sunteți excesiv de timizi! Curul e cur în acest Proiect jurnalistic-literar pe care-l văluresc în Ziarul Cotidianul încă din 14 noiembrie 2016! Iar el, extraterestrul? A venit pe planeta noastră să picteze președinți. Are el o dambla, vrea să facă o expoziție de pictură cu subiectul ăsta pe planeta lui. Ce să- zic despre președinții noștri? Parcă voi nu știți? Dar noi? Că despre noi e vorba! Noi cum suntem?! Avem o meteahnă ciudată şi periculoasă. Ne dedulcim vorbind despre conducătorii neamului românesc fie ca despre nişte eroi providenţiali fie ca despre nişte satrapi perverşi.

Îi preaslăvim pe unii după interes pentru ca mai apoi, peste un timp, să-i înjurăm cu vârf şi îndesat. Îi belim pe alţii după vremuri dacă nu ne-au făcut un ce interes. Când nu ne mai place cum stăm, aducem conducători de pe alte meleaguri punându-i în capul trebii. Dar, ne vei vedea iar, după vremuri, mai apoi, hăcuindu-i şi mişelindu-i. Ne imaginăm tot felul de fantasme despre conducătorii noştri după ce nu mai sunt, asta dându-ne nouă apă la moară pentru sinele nostru mic şi bicisnic.

Am impresia că de fapt, noi, românii, nu avem un proiect sănătos în istorie şi că vremelnicia conducătorilor este un fel de pacoste a sinelui nostru. Un fel de ticăloşie a noastră încastrată în sufletul nostru comun nu ne dă voie, nu ne lasă libertatea de a avea un raport sănătos cu ideea de a fi conduşi. Noi românii ne facem că ne-ar conduce careva, oricare ar fi acela, domnitor, monarh, general, preşedinte, secretar general. Când conducătorul pune piciorul în prag, ne gudurăm într-o umilinţă nesănătoasă şi grotescă pe care o credem jertfă.

Ce e mai straniu, este lipsa noastră de creativitate în această direcţie. Odată ce l-am pus pe unul să ne conducă, îl lăsăm să-şi facă mendrele şi ne plângem de milă iar dacă acela devine nevolnic, mai ales bătrân şi senil, abia atunci şi numai atunci ne arătăm vitejii lui peşte prăjit şi-i dăm la moacă într-un fel sau altul.