Rețeaua de sens

Prin anii ’90-’92, Gabriel Liiceanu definea prostia ca „încremenirea în proiect“, cu referire la politicienii români de atunci, care nu reușeau să iasă din blocajele mentale și comportamentale construite cu migală în 45 de ani de comunism. Ideea (nu foarte originală, fiind preluată fără citare de la Kant și adaptată României postrevoluționare) a devenit un fel de mainstream al intelectualității, greu de combătut chiar și în prezent. Sociologic, conceptul chiar poate explica o sumedenie de bizarerii ale anilor 2017-2018, mai ales dacă este suprapus pe „revoluțiile“ stârnite și amplificate de rețelele de socializare. Căci multă lume „bună“, elitistă, pare blocată în proiecte eșuate ale anilor ‘90, cum ar fi :

(I) libertatea absolută a pieței rezolvă necesitățile societății de consum și soluționează, ca prin farmec, ca o mâna invizibilă care ia durerea și o duce pe pustii, problema inegalităților economice și sociale; rezultat real – avem 100 de multimilionari, câteva milioane de cetățeni la limita sărăciei, o clasă de mijloc supraîndatorată la bănci și legată cu lanțul de job-uri ­alienante, plus 1,6 milioane de faliți, obligați de sistem să se împrumute la INF-uri pentru a traversa iarna sau strada sau boala;

(II) privatizarea este un scop în sine, menit a înlătura statul din economie, pe motiv că este cel mai prost administrator; rezultat real: o economie ca malnutriția, dezechilibrată și nesănătoasă, care a impus monopoluri private, rente, privilegii și exclusivități în locul monopolurilor comuniste, care a depopulat arii extinse ale țării și a determinat abandonarea sarcinilor esențiale ale statului în mâinile unor impostori;

(III) sistemul bancar este sfânt; rezultat palpabil: nicio lege care ar putea deranja planurile de profit ale băncilor (care nu țin cont de onestitate și de concurență loială) și nicio decizie judiciară care face dreptate celor ce reclamă abuzuri, înșelăciuni și delicte ale băncilor nu sunt agreate, ceea ce a determinat reducerea treptată a încrederii în bănci și evadarea treptată a particularilor și a firmelor din sistem, cu consecință că azi, doar 7 bănci din 37 mai fac realmente banking;

(IV) corupția este endemică, suntem țara cea mai coruptă din lume; în realitate, această ștampila nu privește decât rezidenții, nu și expatii și corporațiile, care au de fapt și motivele, și banii să alimenteze corupția; e ca și când lăcustele ar prolifera în deșert, deși au nevoie, pentru supraviețuire, de multă masă verde;

(V) justiția trebuie să lupte contra corupției, chiar și cu prețul gravei afectări a drepturilor omului; când abuzurile și gravele încălcări ale libertăților și drepturilor democratice sunt devoalate, în stradă se cere independența justiției, deși tocmai asta lipsește atunci când deciziile judiciare se dau în baza protocoalelor cu serviciile secrete și a învățăturilor prețioase achiziționate pe la seminarii finanțate de împricinați, și nu în baza legii și a Constituției;

(VI) organismele de lupta anticorupție, inclusiv serviciile secrete, sunt infailibile, iar cei care se plâng de abuzuri, de fapt, au ceva de ascuns, fiind în sine nu doar suspecți, ci chiar penali; juriști sau viitori juriști critică vehement dreptul la apărare, pe motiv că ar îngreuna muncă procurorilor (care, de altfel, au toate mijloacele de proba și tehnicile din lume pentru a prinde și obține pedepsirea infractorilor, fără a fi necesară pentru asta abandonarea drepturilor noastre, cei inocenți, și fără a fi utilă folosirea probelor ilegal obținute);

(VII) dreapta e cu statul de drept, stânga e ciumă roșie; în realitate, în România nu există domnia legii (rule of law), ci domnia cu biciul legii (rule by law) și cu ciomagul contractului, și nu există dreapta, ci rudimente ale unor teorii revolute neoconservatoare și neoliberale, susținute de instituții ale statului care ar trebui să fie neutre și independente politic: BNR (cel mai puternic partid de opoziție de azi), SRI, DNA și unele grupuri de presă create și consolidate de serviciile secrete; de altfel, nu există nici stânga, ci o aglomerare momentană de ariviști care schimbă mereu azimutul politic în funcție de interese și o aglutinare de impostori care se pricep doar la ciupeli sau tunuri din banii publici.

De ce continuă, totuși, aceste proiecte ratate să guverneze mentalul colectiv și comportamentul mainstream românesc?

Explicația nu este (doar) acea încremenire în proiect (=prostie) de care vorbea Liiceanu acum 26 de ani, ci mai ales mecanismul psihologic și fenomenul sociologic al înscrierii în rețeaua de sens și de semnificații, de unde individul, diluat în mulțime, își achiziționează (mai mult involuntar) majoritatea ideilor și principiilor directoare ale propriei vieți. Odată intrat în rețeaua de sens, individul gândește la fel cu ceilalți aderenți la rețea și, mult mai grav, rejectează indistinct orice vine din afară rețelei, orice dialog, orice introspecție critică. Mai mult chiar, cine are nebunia să gândească la fel, să încerce să dialogheze, să vadă echilibrul acolo unde nu pare a mai fi posibil, este mai întâi diabolizat și, ultetior, rejectat din rețea (ați ghicit, termenul sinonim este „banat“).

Rețeaua de sens (denumit meaningfull networking în jargonul coaching-ului corporatist) este constituită din prizonieri voluntari și crește continuu prin cooptarea de aderenți entuziaști, cvasiorbiți și asurziți, care devin consecutiv adeziunii la rețea, insensibili la dialog și la adevărurile alternative.

De ce să aderi la o astfel de comunitate de captivi? Păi, beneficiile apartenței la rețea sunt exact că în comunism – aderentul poate spera la o carieră rapidă și strălucită, celebritate, cortine groase, în spatele cărora să își ascundă impostura și lipsa de merit, toate în dauna celor care se străduiesc și depun eforturi serioase și îndelungate pentru a supraviețui, pentru a reuși sau pentru a face ceva important și durabil în viață și în societate.

La primul semn de percepție a realității, membrii reacționează violent (și prostesc, așa cum au făcut comuniștii în decembrie ‘89) pentru păstrarea „adevărurilor“ și a „valorilor“ rețelei de sens.

Este ca în basmul lui Hans Christian Andersen, „Hainele cele noi ale împăratului“. Singurul individ care îl vede pe fudulul împărat așa cum este, adică gol, este un copil de 5 ani care îl arată cu degetul. Adulții, însă, îi dau peste mână copilului și îl reduc la tăcere, căci nu se cade să strici minunăția de serbare în care împăratul își etala superbele haine noi.