Cele scrise aici ar fi trebuit să fie un răspuns la provocarea dată unui domn, despre școală, pe o rețea de socializare. Însă, punând laolaltă toate gândurile, am înțeles că era prea mult, așa că, de ce nu, astă scriitură. Că tăt îs peste 40 de ani de la ultimul careu de deschidere a noului an școlar.
În lumea consumerismului, avem doar drepturi, drepturi și iar drepturi! Cine să mai știe de obligații? Mulți uită că drepturi fără obligații nu există, sau că orice fapt sau lucru primit trebuie plătit fie și cu un MULȚUMESC!
Pe vremuri, când eram și eu elev, dascălul era pentru noi Omul pe care-l respectam. Era un model demn de urmat. Părinții…, ei bine, părinții doreau să realizăm mai mult decât au realizat ei, iar pentru asta ne spuneau ei, dascălii trebuiau respectați.
Nu îmi aduc aminte ca, vreodată, părintele vreunui coleg de-al nostru să fi venit la școală să „urecheze” profesorul că i-a dat o nota prea mică, sau ca a primit lecturi obligatorii pe perioada vacanței de vară. Iar când făceam câte o trăsnaie (de…, mai făceam și așa ceva) și mama ori tata erau chemați la școală, nu era tras la răspundere dascălul pentru ceea ce am făcut. Din contră, cel care avea de suferit eram eu. Parcă-l aud pe tata: „Domnule sau doamnă (arar de tot și doar sarcastic folosea apelativul tovarăș) profesor, dacă mai face ceva rău vă rog frumos să mă anunțați!”. Și așa, noi ăștia mai trecuți prin viață, purtăm în sufletele noastre, icoana dragilor noștri dascăli.
Și da, purtam uniforme, însă nimeni nu se gândea că-i, Vezi Doamne!, înjosit. Ne diferențiam doar prin înfățișare. Mă întreb și vă întreb, oare de ce, în Japonia, singura categorie socială în fața căreia Împăratul se ridică în picioare este dascălul? Cu siguranță, împăratul știe foarte bine de ce!
Sunt ferm convins că voi deranja pe foarte mulți prin cele scrise de mine, dar consider că e bine să-i dau cezarului ce-i al cezarului. Vă mulțumesc dascălii mei dragi și vouă dragi mei părinți (plecați la cele veșnice) căci fără voi nu …!
(foto: clasă vlaicu)
După lungul prolog o să încep prin a descrie, din ce-mi amintesc, o zi de școală din așa zisa „vremea mea”. De pe vremea când dascălii erau dascăli și nu tot felul de suplinitori sau alte invenții, când la oră dacă nu erai pregătit o „puneai de mămăligă”, când carnetul de note era „fișa postului”, iar părintele trebuia să semnez în acel carnet, pe vremea când părinții noștri aveau timp pentru noi. Iar după o întâlnire părinte – profesor nu erau cele mai bune opțiunii. Mamă, mamă ce „resetări” primeam , iar încercării de disculparea îi venea automat răspunsul: „Mâine, vin la școală să vedem”. De cele mai multe ori, preferam să nu vină, deoarece eu eram cel vinovat și asta pe bune.
Din start, trebuie să vă împărtășesc că nu am fost un elev sârguincios, ba, dimpotrivă, eram mai mult spre medie și asta din capriciu. Îmi plăcea (și încă-mi place), de pe băncile școlii, să finalizez totul pe ultima sută de metri, iar, de cele mai mute ori, nu reușeam. De aici și „recompensa” muncii, note de șapte, opt sau nouă erau în regulă pentru mine. Însă, am avut grămadă și de trei sau patru. Zecele era rar și îl consideram al dascălilor. Mulți dascăli ziceau că-s: „brânză bună în burduf de câine”. Așa o fi fost, io n-am fost acolo.
Însă să revin. În familia mea, munca era a tuturor, părinții munceau pentru cele necesare, iar noi, eu și sora-mea, aveam drept muncă școala. Însă, fiecare era dator să-și facă munca sa, nu exista rabat de la asta, aici, nu vorbesc despre cazurile extreme. Și nu doar la noi acasă se întâmpla asta ci mai în toate familiile acelor vremi.
Dimineața, ne trezeam cu puțin în urma părinților, ei plecau la muncă, suna „duda” la șapte. Aici, fac o paranteză. Nu o să pot uita mersul tiptil al mamei când venea noaptea, pe la 12, de la schimbul doi. Mergea încet să nu ne trezească. Sau ochii mijiți și obosiți ai domniei sale când după o noapte de schimbul trei (de la 23 la 7), ne pregătea nouă pachetul pentru pauza mare, (pentru-că da noi mergeam la școală cu pachețel pus de acasă) cum pot să uit mâinile-i tremurânde de muncă ce ne mângâiau și glasul obosit ce ne spunea: „să fiți cuminți, să ascultați pe tovarășii profesorii și să mâncați tot!”. Posibil, mai bine zis sigur îmi este dor de glasul tău MAMĂ!
Pe la șapte și un sfert, plecam de acasă, orele începeau (ca și acum) la opt, drumul era plin de colegi mai mari sau mai mici, năzbâtiile erau la fiece pas, râsetul și voia bună sculau pe toată lumea, însă cu toții eram bucuroși; începea o nouă zi. Nu am fi dat minutele de întâlnire pe drum pe nicio mașină din lume și nimeni nu avea probleme cu picioarele sau oboseala chiar dacă un kilometru se transforma în trei că tăt fugeam unii după alții.
Văd în spațiul public ziceri de genul „Nu e normal să se trezească la 6:30, să aibă ore până la ora 14:00, să ajungă acasă la ora 14:30 să se schimbe, să mănânce apoi la ora 16:00 să se apuce de teme și la ora 20:00 să nu fie gata! Apoi, se pune la somn și a doua zi o ia de la capăt! Ce copilărie mai are acel copil ?”, Ce să mai zic?
Și eu aveam ore nu glumă: de la matematică la tehnologie, de la fizică la desen, de la istorie la filozofie, muzică, desen, limbi străine și-n plus materiile la care am fost și sunt afon: matematică, fizică, chimie.
Chinul meu cel mare au fost Latina și Muzica. La „ambele-amândouă” eram pe dinafară. Mergeam și sâmbăta la școală, dădeam teze trimestriale, plus lucrări de control, însă respectam dascălii și școala. De la acela ore, am prins apetitul spre muzică clasică (acum, ascult cu multă plăcere compozițiile unor mari clasici), și am citit (în românește) Horațiu și alți filozofi ai lumii antice. Și zău că tatălui meu nu-i prea păsa de reformele din învățământ!
Mă întrebam ce ar fi zis domnul profesor Ioan D. Valer Aristotel dacă aș fi zis că mă simt molestat de duritatea cu care-și prezintă orele, că am prea multe teme și alte năbădăi de genul acesta. Mă apucă râsul gândindu-mă la ce figură ar fi făcut domnul profesor. Și nu învățam pentru olimpiade, ci concurența era între noi, spiritul concurențial nu era impus ci venea de la sine. De la domnia sa, dascălul meu de fizică, am „prins drag” de marii oameni de știință și am căutat cărți cu și despre viețile lor.
Inteligența se cultivă prin muncă, prin muncă se dezvoltă rutina. Iar dascălii mei au știut să facă diferența aici. Ne trimiteau la lectură, făcând în așa fel încât să ne fie dor și drag de carte, nu despre manuale vorbesc, compensând, de cele mai multe ori, minciuna din manuale cu bagajul lor de cultură generală. Poate oi fi melancolic, însă eu mai țin minte discuțiile interminabile despre o carte, ori orele de istorie cu doamna profesor Văidean.
Fac parte, deși am fugit de cenaclurile profesorului Baciu, din generația care a citit Sienkiewicz sau Shakespeare, Tolstoi sau Clavel la pachet cu „operele” lui pingelică. Nu ne cerea nimeni să analizăm lecturile făcute, însă în pauze aveam parte de adevărate cenacluri literare. După un film, erau cozi interminabile la bilete, mergeam la cofetărie și-l dezbăteam pe toate părțile. Da, fac parte din generația care a văzut pe scena Casei de Cultură mari actori. Am avut „privilegiul” de a asculta muzică bună la Europa Liberă.
(foto: la cules)
Da, dragi părinți ai zilelor acestea, noi (generația părinților voștri) nu am avut telefon mobil cu internet. Însă am avut copilărie pentru că ieșeam afară din casă și părinții mei au vrut să-mi de ce aveau mai bun. Totuși, în primul rând, m-au învățat ce este „respectul față de cei mai mari decât mine, cu precizarea că trebuie să acord același respect dascălului, medicului, primarului, dar și celui care mătură strada sau vinde cartofi în piață”, cum scria cineva.
Am avut și copilărie și școală, iar când tatăl meu a văzut că mă las pe tânjeală, era la sfârșitul clasei a X-a și luasem notă mică la examenul de treaptă (pentru-că da, noi am avut examen de admitere la liceu – treapta întâi – și examen de treaptă – din clasa a X-a spre clasa a XI-a), în vacanța de vară m-a luat de mână și vorbind cu ing. Fântână m-a angajat sezonier două luni la pepinieră, spunându-mi: „dacă nu-ți place școala, asta vei face toată viața, munci necalificate”. A fost greu, însă cine se lăuda la începutul clasei a XI-a, cu un traseu de trei săptămânii prin țară (în ultima lună de vacanță), cu uniformă aranjată la croitor, bașca era cumpărată din banii săi, cine de nu io!
Nu, nu aveam o grămadă de programe la televizor, internet, ori te miri ce gadgeturi, dar aveam vecini și prieteni mulți, mai aveam Dealul Mic și Zăvoiul, Mureșul și râul Orăștiei, Geoagiu Băi și cetățile dacice mai târziu.
Iertare dacă am scris prea mult și dacă se simte cineva lezat să se întrebe, prima dată, dacă a trăit acele vremuri.
Să vă fie bine tătă vremea, dragi copii și profesori, la începerea ăstui an școlar! Dumneavoastră, mașiniștilor părinți, vă doresc gândul bun să lăsați celor mici copilăria de care au atât de multă nevoie acum. Copilărie ce le va forma pruncilor dumneavoastră amintirile din viitor!
(foto: în curtea scolii)
Surse foto: Colecțiile: Luk de Deva și Elena Florin Nema.
Aceleasi ganduri si amintiri le avem toti, din generatiile vechi dinainte de 89 !
Nu ai ce sa comentezi acum ca esti …putinist !
Acum, cand i-au pus pe profesori la dispozitia elevilor ,sa nu mai existe dram de respect ,numai scoala nu se numeste asta !
De aia a spus si betivul basescu ca ,,scoala romaneasca scoate tampiti pe banda rulanta ,, !
UE nu ne vrea destepti ,ne vrea slugi proaste ,iar guvernanti si cei pe care-i votam ,le satisfac dorintele !
Inteligența adevărată este intuitivă, nu academică, inteligența emoțională (bunul simț) valorează mai mult decât cea academică. Cu atât mai mult în această lume de șacali și psihopați camuflați în ciobani și oi.
Emotional Intelligence: Why It Can Matter More Than IQ de Daniel Goleman
Articol remarcabil .
Nu mi e dor neapărat de vremea de atunci, cît de ai mei in floarea vârstei și de binele nostru cuminte. Erau mai puține, mai simple, dar eram mai liniștiți, nu era atîta ură in societate. Comunica lumea mai mult.