– Îi scrii măi? Ai tu curajul ăsta, măi?
– De ce să nu-i scriu, Gheorghe?! Doar Isărescu nu mănâncă oameni!
– Mai știi tu ce e pe lumea asta? Îi scrii și el trimite pe careva să ne înfulece cu pene cu tot, așa să știi…O să pună ochii pe satul nostru și zău că nu e bine…De ce să-i zici ce vrei să-i zici? Că dacă se supără, măi?! Ce, îi cade lui bine că vin niște săteni și-i zică, uite, Domnule Guvernator, noi putem să salvăm Banca Națională a României!
– Lasă, măi…Îi scriem că suntem îngrijorați că Banca Națională a României nu se subordonează nimănui în țara asta a noastră, pricepi?! Păi așa, oricine de pe lume poate să pună laba pe ea, s-o subjuge, nu?!
– Adică să rămânem fără aur, măi? Păi nu e bine. Dar dacă ne ascultă, ce problemă mai e, că nu mai e nici o problemă dacă ne ascultă! Păi zic acum că ai dreptate să-i scrii!
– Așa a zis și a lui Bocancea, și al lui Pandele, și frații Iovu, și tanti Frăsica și a lui Ilarie din deal, și unchiul lui Onofrei.
– Unchiul lui Onofrei? Ăla de-a găsit portalu’ temporal în poiană?
– El, în carne și oase, cum mă vezi și cum te văz.
– Păi atunci e bine, măi.
– Îi scriem, da?! Bun. Așa să fie. Îi scriem că am dat peste un zăcământ de aur, de peste câteva miliarde de kile, în universu’ ăla de-i paralel cu satu’ nostru.
– Da să ne dea garanție, măi. Adică să se ceară în subordinea Parlamentului sau a lui Domnu’ Președinte, el, Isărescu, pe oficial, dacă mă înțelegi.
