Serenissima plutitoarelor legende

Apă şi pământ. Timpul are o dimensiune diferită la Veneţia. Ceasurile sale par să stea pe loc lăsându-te să fii prins un moment într-un fel de vrajă, rupt de realitate. Oraşul Dogilor, sfinţilor şi pescarilor, cu palate nobiliare, cu biserici monumentale, cu „străzi pline de apă, în care totul aminteşte de vechea grandoare”. Pe măsură ce soarele se scufundă în apele vaste şi linştite ale lagunei, iradiind străluciri de foc, trăieşti senzaţia că fiecare apus este înveşmântat într-o tristeţe, într-o „désespoir d’une beauté qui s’en va vers la mort”. Fiecare piatră are o istorie de povestit. Bucurie şi tristeţe, întâlniri şi despărţiri, dragoste castă şi licenţioasă, sacru şi profan. Eternitatea şi fragilitatea, dragostea şi moartea coabitează într-o tandră îmbrăţişare. Un oraş care impresionează în primul rând prin fragilitatea sa, dar şi prin transformările pe care le suportă în fiecare anotimp, ca şi cum şi-ar schimba măştile.

O vizită într-un oraş plutitor

Shakira la celebra nuntă indiană

Implicată în cuvintele lui Joseph Brodski, laureatul Premiului Nobel, există o formă superioară de percepţie a fascinaţiei unui oraş ca Veneţia, fără rival printre oraşele construite pe apă, sau, cum îl descria Jean Cocteau, „un oraş unde porumbeii merg pe jos, iar leii zboară”. Acesta este secretul simplu al unui oraş captivant care ne plonjează în trecut, în vremea acelei „Nobilissima e Singolare”, cum o caracteriza Francesco Sansovino, în 1581. Nimic nu poate fi mai deosebit decât planul său urbanistic, dezvoltat cu o serie de „sestieri”, districte: San Marco, Castello, Cannaregio, Dorsoduro, San Polo, Santa Croce, separate de Canal Grande, care curge în meandre prin oraş ca un şarpe. Unic este felul în care sunt numerotate străzile înguste ale Veneţiei. Şi tot despre Canal Grande, Philippe de Commines, la sosirea sa în Veneţia, ca ambasador al lui Carol al VIII-lea, spunea: „Este cea mai frumoasă stradă din lume”. Într-un itinerariu într-o gondolă sau într-un vaporetto, de-a lungul Canalului Grande, care împarte oraşul în două, poţi admira, de-o parte şi de alta, Palazzo „Vendramin Calergi”, ultima locuinţă a lui Richard Wagner, cu decorul său cu scene de Tiepolo, impunătorul palat „Labia”, din secolul al XVIII-lea, cu uriaşele sale blocuri de piatră de Istria, Palazzo „Sagredo”, cu elemente veneto-bizantine, dar şi gotice, Palazzo bizantin „Ca Pesaro”, care cuprinde la etajul al treilea Muzeul de Artă Orientală. „Ca d’Oro”, cu arcadele sale brodate, pare cea mai cunoscută dintre reşedinţele patriciene din oraş, o autentică bijuterie a arhitecturii gotice veneţiene. Biserica „San Stae”, cu faţada sa barocă, a fost construită în 1700, Basilica di „San Marco”, alături de „Palazzo Ducale”, sediul puterii Serenissimei, „Ca’Rezzonico”, astăzi un muzeu dedicat Veneţiei secolului al XVIII-lea, „Palazzo Grassi”, construit în 1730, gazdă a numeroase expoziţii, „Accademia”, fondată în 1750 de pictorul Giovanni Battista Piazzetta, cu cea mai mare colecţie de pictură veneţiană din lume, elegantul „Pisani Moretta” li se alătură. „Museo Correr”, ce conţine unele dintre cele mai frumoase colecţii, îşi datorează existenţa nobilului veneţian Teodoro Correr, un fin cunoscător de artă. Colecţia „Peggy Guggenheim” de la „Palazzo Venier dei Leoni”, „Santa Maria della Salute”, monumentala biserică barocă, cu cupole şi bolţi, pe care Henri James o compara „cu o mare doamnă care-şi deschide saloanele”, „Punta della Dogana”, azi un impresionant muzeu, Palazzo „Gritti Pisani”. Muzeul „Fortuny” are strânse legături cu textilele şi producerea lor de vreme ce este fosta locuinţă a lui Mariano Fortuny y Mandrazo, pictor spaniol, sculptor, colecţionar şi fotograf, un personaj eclectic, prieten cu d’Annunzio, Dusse şi Diaghilev.

Puţine oraşe din lume se pot lăuda cu o moştenire artistică ce poate rivaliza cu cea a Veneţiei. Cutreierarea oraşului este ca o vizită într-un uriaş muzeu plutitor, o vitrină a talentelor creatoare, de la lumea bizantină la stilul romanic şi goticul flamboaiant, de la splendorile Renaşterii la exuberanţa Barocului şi Rococoului, de la simplitatea nobilă a Neoclasicismului la armonia şi eleganţa Art Nouveau, o paletă nesfârşită de capodopere.

Nuntă fabuloasă, stil Bollywood, la Veneţia

Ginerele Muquit, cu turban, în timp ce se urcă pe motoscaf

Timp de trei zile, între 13 şi 15 mai, Veneţia a devenit un oraş blindat pentru a sărbători căsătoria fiicei magnatului indian al fierului, maharajahul Pramod Agarwal. Veneţia se pare că a fost aleasă pentru atmosfera ei romantică, de Poartă a Orientului. Locul exact pentru acest fastuos şi extravagant eveniment a fost insula San Clemente, alegere ce a fost făcută pentru discreţia oferită. Dincolo de numeroasele gondole împodobite cu flori şi ghirlande, au fost aduse special ghirlande de flori, elefanţi, aeronave şi cai, pentru această nuntă, cu peste 1.200 de invitaţi, dintre care mulţi au reprezentat clasa noilor superbogaţi indieni, veniţi de la Delhi, Mumbai şi Londra, la fel, ruşi şi americani. O adevărată paradă a rochiilor indiene, pline de culoare şi eleganţă, dar şi a celor purtând semnăturile italiene, marca Prada, Valentino, Armani, Roberto Cavalli, Gucci…

S-a spus că sumele cheltuite pentru această nuntă ar fi în jur de milioane de euro, cu un dineu conceput de mult premiatul şef italian Massimiliano Alajmo, patronul restaurantului „Le Calandre” de lângă Padova, şi de numeroşi bucătari indieni, care au pregătit un meniu în totalitate vegetarian. S-au adăugat şi explozivul concert al Shakirei, cât şi un numeros corp de balet. Maestrul de ceremonii, celebrul scenograf Matteo Corvino, a postat şi o pictură de 17×8 metri, semnată de un specialist de renume, care reproduce „Bacino Marciano” a lui Canaletto, efecte luminoase şi numeroase lampadare de flori. Toate hotelurile elegante, de 5 stele, din Veneţia au fost ocupate de către invitaţii şi prietenii lui Agarwal. Se spune că Veneţia ar fi avut un beneficiu de peste 20 de milioane de euro.

Nuntă la San Clemente

Întreaga insulă San Clemente a fost transformată într-o reverie stil Bollywood. Scenografia, arhitectura şi decoraţiile au fost toate italiene, iar Palace Hotel &Resort a fost înconjurat de reproduceri ale unor statui neoclasice şi fresce veneţiene, zeci şi zeci de lampadare de Murano, înconjurate de flori, fântâni cu jocuri de apă, artişti şi balerini europeni. Printre arborii seculari ai parcului, două statui de elefanţi aurite, de peste 2 metri, peste tot coşuri cu petale de flori.

Cei doi tineri căsătoriţi, Vinita şi Muquit Taje, s-au cunoscut la un colegiu din Londra. Ginerele a sosit pe un cal alb, iar în parcul secular, mireasa şi mirele şi-au pronunţat cele şapte promisiuni ale tradiţiei hinduse.

Celebrarea nunţii, a cortegiului tinerilor căsătoriţi, a fost fastuoasă. Ginerele, Muquit, îmbrăcat în auriu, pe un cal alb, urmat de un cortegiu pe picioroange, dar şi de oaspeţi cu turbane roşii, a fost condus către altar, care era flancat de două sculpturi florale foarte colorate, înalte de 3 metri, sub forma unui păun. Mireasa, Vinita, îmbrăcată într-o rochie splendidă bordo şi auriu cu văluri, a ajuns alături de mire şi apoi a urcat împreună cu el pe o scenă unde au fost schimbate coroane de flori, o metaforă a unui templu cu lumânări, cu perne, ţesături şi decoraţii aurite, unde au schimbat jurămintele de căsătorie.

Mireasa la San Clemente

Printre cererile mai bizare ale multimiliardarului indian Pramod Agarwal se numără expunerea întregii colecţii de bijuterii a lui Bulgari şi costume aparţinând secolului al XVIII-lea, ca omagiu adus Italiei de ieri şi de azi.

Dacă săptămâna trecută nunta fiicei lui Pramod Mittal, fratele regelui oţelului indian, a avut loc la Istanbul, la Ciragan Palace, într-o atmosferă privată şi destul de silenţioasă, în Laguna veneţiană sărbătoarea a fost ca un uragan. O căsătorie în stil kolossal, în stilul bollywoodian, un mixaj între clasicele repertorii locale din secolul al XVIII-lea şi luxuriantele inserţii exotice. Totul s-a luminat cu spectacole pirotehnice.

Arta contemporană şi-a dat întâlnire în lagună

Băiat cu broasca, sculptura lui Charles Ray

Un băiat în oţel, nud, supradimensionat, înalt de 2,40 metri, ţine în mână o broască. Sculptura artistului american Charles Ray a devenit emblema unei noi Veneţii, simbolizată de „Punta della Dogana”.

În spatele enigmaticului personaj, edificiul de 5.000 de metri pătraţi al vechii vămi din secolul al XVII-lea, abandonat timp de 30 de ani, a fost renovat de arhitectul japonez Tadao Ando. Clădirea a fost obţinută, după o aprigă luptă împotriva Fundaţiei Guggenheim, de colecţionarul şi omul de afaceri François Pinault, proprietar al revistei „Point”, după ce cumpărase şi Palazzo Grassi, de cealaltă parte a Canalului Grande. După doi ani de lucrări şi 20 de milioane de euro, „Punta della Dogana” a fost deschisă în 2009, pentru a arăta publicului o selecţie din colecţia Pinault.

Arsenale, locul viitoarei Bienale, ce începe în 4 iunie

Aceste două locuri fac acum parte dintr-un itinerariu care plasează Augusta Serenissima, din doi în doi ani, în epicentrul mondial al artei secolului XXI. Pentru a vizita faimoasa „Bienală”, care se deschide în 4 iunie, toţi cei interesaţi de arta contemporană călătoresc la Veneţia. În capătul oraşului, în „Giardini”, 30 de pavilione reprezintă ţările invitate să concureze şi peste tot, în Cetatea Dogilor, 87 de naţiuni îşi prezintă creatorii. Cât despre „Expoziţia Internaţională”, locul ce se presupune că expune tendinţele importante, ea este orchestrată de comisarul elveţian Bice Curiger.

Un mega-show cu 82 de artişti ocupă spaţiul imens al „Arsenalului”.

Instalată în „Giardini”, Franţa este reprezentată de Christian Boltanski, a cărui instalaţie veneţiană, încă misterioasă, ar trebui să evoce viaţa, copiii şi, după spusele lui, ideea de şansă care guvernează naşterea fiinţelor umane.

O lumină de speranţă

Monumentalul muzeu Punta Della Dogana

În acest circuit contemporan, Palazzo Grassi şi „Punta della Dogana”, conduse din 2010 de Martin Béthenod, sunt locuri-cheie. Începând din 10 aprilie, la „Punta della Dogana” se poate vizita o expoziţie intitulată „Elogiul îndoielii”, comisariată de franţuzoaica Caroline Bourgeois, care-şi propune să arate că, în aceeaşi epocă, artiştii pot crea lucruri foarte diferite, fiecare dintre ele fiind totuşi pertinent. În iunie, pentru Bienală, la Palazzo Grassi, va fi vernisată o altă expoziţie, „Lumea vă aparţine”. „Elogiul îndoielii” sugerează că lumea este dură, dar că există o rază de speranţă, care ar consta în revenirea la lucrurile simple, aşa cum o arată „Copilul cu broasca” al lui Charles Ray. Vizitatorii vor întâlni „Fântâna cu trei capete” a americanului Bruce Nauman, artistul pentru care opera de artă nu este un decor. Din cele trei capete, apa ţâşneşte ca sângele, referinţă transparentă la sacrificiu şi la tortură. Dramatică este şi instalaţia chinezului Chen Zhen, artist dispărut la 45 de ani din cauza unei boli rare. Punct de întâlnire între cultura chineză şi cea occidentală, opera lui îşi are sursa de inspiraţie în medicina chineză. În „Peisaj de cristal cu interiorul corpului omenesc”, organele capătă o dimensiune sculpturală. Li se alătură Paul McCarthy, care transformă elementele culturii populare americane în coşmar, cu femeile lui pozând ca într-un fim porno, cu nasuri în formă de falus. Opera iranianului Farhad Moshiri atrage imediat privile. „Life is Beautiful” proclamă el. De aproape însă, privitorul constată că încurajatoarea afirmaţie este formată din cuţite înfipte în zid.

Maurizio Cattelan, Calul care iese prin zid, din Muzeul Punta della Dogana

La „Punta della Dogana” au fost păstrate cinci opere din expoziţiile precedente, printre care spectaculosul ansamblu al lui Maurizio Cattelan, din 2008, „All”. Nouă corpuri din marmură poartă gândul la sculpturile funerare de pe capacul sicrielor din Evul Mediu şi la victimele unei tragedii moderne. Acoperite cu un cearşaf, ele lasă să se ghicească mutilări atroce. La Palazzo Grassi a rămas numai o serie de trei imense panouri concepute special pentru acest spaţiu de japonezul Takashi Murakami, o frescă bântuită de vechii înţelepţi şi de fiinţe hibride cu dinţi lungi.

La Academie, miracolul picturii veneţiene

Accademia în viziunea lui Canaletto

Revoluţionară de la începuturile sale, pictura veneţiană pare destul de înghesuită la Academie, şi nu numai din cauză că bătrânul muzeu nu este decât făţuirea unei biserici, a unei mănăstiri dezafectate şi a uneia dintre vechile „scuole”, organisme de caritate ce au proliferat la Veneţia în secolul al XV-lea. Totuşi, în pofida bogăţiilor artistice vizibile în alte părţi ale oraşului, de la Torcello la malurile lagunei, Academia nu poate fi ocolită.

În această veche carcasă pe jumătate ruinată se simte cel mai bine miracolul picturii veneţiene. Desigur, cei mai mulţi oameni, exceptând specialiştii, nu se opresc prea mult la primitivii lagunei. Dar, dintr-odată, pictorii Serenissimei îmblânzesc lumina. Inspiraţi de flamanzi, descoperă pictura în ulei şi pânza, adevărată fericire prin comparaţie cu fresca. În acest muzeu poate fi descoperită, prin intermediul a doi-trei pictori, chintesenţa miracolului care a permis redarea atmosferei şi culorilor unui oraş aşezat pe apă. Una dintre icoanele cele mai tulburătoare ale istoriei artei rămâne mitica „Furtună”, pânză de dimensiuni modeste, a lui Giorgione, unul dintre cele mai enigmatice tablouri din câte există. Ce caută această femeie, poate o gitană, care-şi alăptează copilul, şi acest bărbat care o priveşte, în peisajul răvăşit de furtună? Cerul ameninţător pictat de el a transfigurat, aşa cum îl traversează fulgerul, cursul picturii. Opera lui a hrănit nenumărate interpretări.

Interiorul Puntei della Dogana

Contemporanii au fost obligaţi să se adapteze, aşa cum au făcut-o bătrânul Bellini şi tânărul Tizian. Alţii, cum ar fi Carpaccio, n-au reuşit şi par învechiţi. În jurul anului 1510, noua generaţie, care începe cu Tizian, preia revoluţia giorgionescă ducând-o la un nivel superior, urmat în secolul al XVI-lea de artişti ca Veronese şi Tiepolo, care preiau, la rândul lor, ştafeta. Această formidabiă aventură picturală poate fi, desigur, admirată şi în alte părţi, în Veneţia. Dar cel mai amplu ea poate fi urmărită la Academie.

Atunci când ploaia goneşte valurile de turişti care se înghesuie sub un paravan de umbrele la intrarea bătrânului muzeu, acest loc magic şi poetic seamănă cu o cursă de şoareci.

Cui îi parţine Veneţia?

Personaje din Commedia dell Arte la Veneţia

În faţa valului de turişti, aristocraţii veghează. Johnny Depp ezită şi jet-set-ul veneţian îşi opreşte răsuflarea. Sosirea pe Canal Grande a celui mai sexy actor american a înviorat viaţa mondenă a lagunei. Când filma „The Tourist”, Vanessa Paradis s-a îndrăgostit de Palatul Sangiantofetti, aflat alături de Ca’Pesaro. Cei 680 de metri pătraţi distribuiţi pe patru etaje, cu fresce pe plafoane, ascensor interior şi loc pentru acostarea unui vapor sunt exact ceea ce le trebuie actorului american, soţiei sale şi celor doi copii ai lor. El a oferit 10 milioane de euro pentru a-l obţine. „Mă tem că acest palat, a mărturisit un aristocrat care locuieşte la una dintre cele mai prestigioase adrese din oraş, e aşezat prea jos pe Canal Grande şi prost expus”. La Veneţia, nu tot ce străluceşte este din aur.

Dragostea dintre starurile de la Hollywood şi Veneţia are, de altfel, de multe ori gustul unui rendez-vous ratat. Woody Allen pusese ochii pe Ca’Dario. Dar seria de sinucideri care au adus palatului faima de loc blestemat l-a convins să nu se mute. Leonardo DiCaprio a renunţat şi el, in extremis, să devină veneţian prin adopţie.

În schimb, Pierre Cardin a cumpărat acum 40 de ani Palatul Bragadin, din „sestiere” Castello, care a fost un timp locuinţa lui Giacomo Casanova. Să mai amintim că renumitul designer îşi vinde acum brandul pentru un miliard de euro. Serbările pe care le organizează aici, în jurul unei gondole de sticlă în mărime naturală, sunt renumite. Dar pentru Pierre Cardin este o întoarcere la origini. Designerul s-a născut la San Biagio di Callalta, un sat al regiunii venete.

„Marile afaceri au devenit rare”, explică un agent imobiliar. „Pe Canal Grande majoritatea palatelor aparţin acum instituţiilor publice, fundaţiilor sau Bisericii. Şi pentru cele de foarte bună calitate preţurile sunt în jur de 20.000 de euro pe metru pătrat. De altfel, randamentul sectorului hotelier s-a micşorat. Multe hoteluri renumite sunt de vânzare”.

Majoritatea marilor familii nobiliare au fost constrânse să-şi împartă palatul între succesori. Dar unele nume ale nobilimii veneţiene au încă locuinţe pe Canal Grande, cum ar fi Arrivabene, Brandolini d’Adda, Berlingueri, înrudiţi cu familia regală britanică, găzduită uneori, incognito, în Palatul Treves de Bonfili, sau familia Loredan. Sunt ultimele lumini ale unei lumi revolute. Cel mai adesea, aristocraţii închiriază etajele care au păstrat decoraţiile şi mobilierul de epocă pentru diverse evenimente. Ei trăiesc la etajul al IV-lea al palatului lor, în apartamente moderne, de dimensiuni omeneşti.

Interior din Palazzo Ca Vendramin

Veneţiană de 24 de ani, franţuzoaica Marie Angliviel de La Baumelle a intrat în această lume prin căsătoria cu contele Brandolini d’Adda. „Veneţia este un pahar pe jumătate plin şi pe jumătate gol. Pe de o parte, privilegiul unei vieţi culturale strălucite şi un cadru de viaţă unic, dar, pe de altă parte, o administraţie comunală care n-are nici măcar un consilier pentru cultură, absenţa unei viziuni politice, un ţesut urban care se depopulează. Adevăraţii patroni ai oraşului sunt corporaţiile: negustorii, gondolierii, hotelierii”. Devenită mai veneţiană decât Casanova, ea se luptă să salveze sufletul oraşului. Şi, atunci când Serenissima este invadată de sticlărie „made in China”, ea a creat „Laguna B”, o întreprindere de sticlărie, realizată cu ancestrala ştiinţă a sticlarilor de la Murano. La fel de elogioasă, descrierea Veneţiei şi de către Sandro Veronesi, de cunoscuta scriitoare Carmela Cipriani sau de apreciatul jurnalist Vittorio Zgarbi

Veneţia nu este totuşi numai o poveste de palat. Astfel, îndrăgostit sincer de oraş, Elton John şi-a găsit refugiul, cu 15 ani în urmă, pe insula Giudecca, Soho-ul veneţian. S-a mulţumit cu o casă mică, cu ferestre gotice, în faţa opririi vaporaşelor Ziettele. Philippe Starck a cumpărat trei case pe colorata insulă Burano. Donna Leon a aruncat ancora în cartierul foarte popular al spitalului San Giovanni. Este unul dintre secretele cel mai bine păstrate ale Veneţiei că pentru a-şi proteja intimitatea în Cetatea Dogilor, autoarea bestsellerurilor poliţiste a renunţat să fie tradusă în italiană.

Disneyland-ul chinezesc

Personaje cu picioroange ce însoţesc alaiul nunţii

Un nou actor, mai puţin glamour, şi-a făcut intrarea, de vreo 10 ani, pe piaţa imobiliară veneţiană: comunitatea chineză. Între Piaţa San Maro şi Podul Rialto, zeci de buticuri vânzând tot felul de mărfuri, mai ales marochinărie de proastă calitate, bibelouri şi măşti veneţiene, baruri şi restaurante de cartier au trecut în mâinile unor proprietari chinezi. Câte sunt? Până şi prefectura mărturiseşte că a pierdut socoteala, între comerţul italian care foloseşte mână de lucru chineză, afacerile mixte sau total chinezeşti. În orice caz, peste o sută.

Chinezi care pleacă şi chinezi care vin: turiştii Imperiului de Mijloc sunt din ce în ce mai numeroşi în Serenissima. Numărul lor creşte cu 40% în fiecare an. „Veneţia este un vis pentru chinezi, afirmă Marco Ceresa, sinolog şi directorul Institutului Confucius din acest oraş. Este primul oraş european pe care vor să-l vadă. Dar când sosesc sunt dezamăgiţi. Pentru ei, tot ce e frumos trebuie să fie nou. Găsesc Veneţia murdară, urât mirositoare. Ar dori neon, magazine deschise până la miezul nopţii, fast-food-uri americane! Pentru a-şi reface moralul joacă. Ei furnizează 40% din cifra de afaceri a cazinourilor veneţiene.

Decoraţii pentru nuntă

Mai înainte, Chen sau Zu, noii proprietari din Veneţia, se numesc adesea… Rossi, Smith sau Dupont. Nervul pieţei imobiliare este piaţa rezidenţelor secundare. Italieni, dar şi numeroşi englezi sau francezi îşi ruinează bugetul pentru a cumpăra un colţ de carte poştală. Depopularea Veneţiei a eliberat mii de apartamente la un preţ abordabil, în jur de 5.000 de euro pe metrul pătrat. „Mulţi cumpărători îşi amortizează investiţia închiriind cu săptămâna când nu locuiesc aici.

Aceşti nou sosiţi nu sunt însă suficienţi pentru a stopa hemoragia de locuitori care părăsesc oraşul. Erau 150.000 de veneţieni în anii ’50, acum sunt mai puţin de 60.000.” „Este o tendinţă neliniştitoare, afirmă sociologul Isabella Scaramuzzi. Din epoca barbarilor, veneţienii s-au temut întotdedauna că va scădea masa critică necesară existenţei oraşului”. Şi barbarii de astăzi nu sunt alţii decât cele 20 de milioane de turişti pe an, dintre care 12 milioane de vizitatori care sosesc dimineaţa şi pleacă seara. Nimeni nu pretinde să selecţioneze „turistul bun”, bogat, cultivat şi călătorind în grupuri mici, în detrimentul tururilor sau croazierelor care aduc mii de vizitatori pentru câteva ore. „Veneţia a ştiut întotdeauna să se reinventeze, comentează Isabelle Scaramuzzi. Ea şi-a construit succesiv bogăţia pe şantierele navale, comerţ, bordeluri. Să refuzi turismul ar însemna să negi sensul Istoriei.” Nu e un motiv să cobori oferta turistică cedând comercializării de tip Disneyland. Kitschul ameninţă încă. Numai intervenţia intendentului pentru bunuri culturale a împiedicat construirea a două roţi gigantice, de 135 de metri, una la Giudecca, alta în grădinile Bienalei. Piaţa San Marco a fost la un pas să se transforme în „Piccadily Circus” prin instalarea unor ecrane gigantice. Iar Puntea Suspinelor a dispărut în mijlocul sutelor de metri pătraţi de pânză lăudând meritele unei mărci de maşini japoneze. Preşedintele Comitetului francez de salvare a Veneţiei, Jerome-François Zieseniss, are o idee. „Pentru turismul pendular şi derivatele sale, s-ar putea construi la 40 de kilometri o reconstituire a Veneţiei. Cu toţi sponsorii posibili”. O provocare? Nu e foarte sigur.

Un mic popas la…

Regata istorică a gondolierilor, mari iubitori ai muzicii preclasice

Hotelul literar şi terasa sa divină. Pensiunea „La Calcina” este localul cel mai literar din Veneţia, unde a locuit estetul John Ruskin, inspiratorul lui Proust, unde Suares şi-a terminat „Voyage du Condottiere” şi unde continuă să vină Philippe Sollers, cel mai casanovian dintre scriitorii francezi. Camerele cu mobilier antic şi mai ales terasa plutitoare – Piscina -, scăldată în soare în faţa Giudeccăi, unde se poate degusta un „ombra” aşteptând cina, sunt evident senzuale.

Unul dintre cele mai bune bistrouri cu fructe de mare este un vechi „bar de vin” la doi paşi de biserica Santa Maria Formosa. Are farmecul bistrourilor din colţ de stradă, cu tejgheaua sa din marmură şi lemn sculptat, cu mesele simple, vinurile alese. Se pot gusta aici creveţi cu mămăligă albă, cu ulei de măsline şi usturoi, paste cu ton şi tomate, prăjituri cu ciocolată. O trattoria renumită este „La Madonina”, lângă Piaţa de Peşte, la poalele Podului Rialto. Într-o altă tipică trattoria, „Do leoni”, ca şi la „Colomba” este un adevărat spectacol, chelnerii cântând, în timp ce te servesc, arii din opere. Iar „bacalaua mantecato” e delicioasă. La osteria „Ponte della Piavola”, ai senzaţia că apa are consistenţa uleiului şi că te afunzi într-un abis. Te poţi opri la „Cantina Do Mori” sau la „Do Spade”, să poposeşti în timpurile lui Casanova. Veneţienii au peste 40 de feluri de a prepara risotto: cu verdeţuri, asparagus, raddichio, dar şi cu carne sau cu peşte. O altă specialitate veneţiană este sepia neagră cu fasole sau „bigoli”, spaghete cu suc de raţă şi sardele. Vinurile preferate sunt „Suave”, „Valpolicella”, „Bardolino”, dar şi cele din împrejurimile Colli Euganei.

La „Harry’s Bar” nu este singurul loc unde poţi bea un şpriţ, acest cocktail de Aperol sau de Campari. Pentru faimoasa „ombra” de la ora 18, veneţienii îşi oferă un pahar de vin sau o pallottolina (o mică doză de bere) cu cicchetti (un păhărel de rachiu). Mod de folosire: strigi, dai din coate şi ieşi victorios cu trofeul pentru a-l savura în faţa micului canal.