Somnul în lada de cărbuni Suntem mai violenţi ca niciodată

Teatrul Metropolis şi ArCuB au reluat, la începutul acestei săptămâni, spectacolul “Ajutorul” sau “Imnul”, al cărui scenariu şi regie au fost semnate de Alice Barb. Punctul de plecare este piesa scriitorului ungar György Schwajda. O poveste cu două personaje – un cuplu – care în fiecare zi stăteau de vorbă în bucătărie despre întâmplările din viaţa lor, iar la sfârşitul discuţiei cântau imnul. Personajele, acţiunea, decorul plasează piesa în zona undergroundului. Alice Barb împinge acţiunea la limita extremă, adaugă trei personaje, trei copii cu partitură mută, două personaje din off, reprezentând “ajutorul” venit din afară şi “glasul” unui vultur, din ce în ce mai aproape, metaforă a sfârşitului. Şi dedică spectacolul “tuturor femeilor călcate în picioare de bărbaţi”. Declaraţia pare a plasa manifestarea de la Metropolis în zona activismului feminist. Adevărat, dar incomplet.

Echilibrat condus, evitând patetismele simplificatoare, expunând sobru “întâmplările”, cu un firesc terifiant, spectacolul devine o radiografie a violenţei. Exemplar interpretat de Mihai Constantin şi de Luminiţa Gheorghiu, el urmăreşte deteriorarea oamenilor şi a relaţiei dintre ei, urmare a alcoolismului care îi trimite pe cei doi soţi să doarmă în lada de cărbuni, nici ei nu ştiu de ce. Iar ajutorul dat de autorităţi, în urma plângerilor vecinilor, pare să agraveze situaţia. Forţa spectacolului stă în combinaţia de tandreţe şi ură care guvernează actele, conştiente sau nu, ale personajelor. Piesa nu propune o rezolvare. Ea înregistrează o stare, ceea ce o salvează de capcana moralismului şi a didacticismului, accentuând astfel dramatismul. 

Pornind de la violenţa domestică, sugerată de replici şi de furia împotriva unei piese de mobilier, metaforă a unui întreg univers de fapte şi sentimente, spectacolul extrapolează, de fapt, tema iniţială asupra conceptului de violenţă în sine. Deloc comod, departe de gustul pentru “entertainment” care pare să guverneze ideile despre artă în zilele noastre, producţia realizată de Alice Barb devine o provocare la meditaţie asupra condiţiei omului contemporan. Întrebarea care se impune spectatorului la final nu se mai referă numai la universul domestic, ci la esenţa fenomenului în stricta contemporaneitate. Este, de altfel, întrebarea pe care am adresat-o, la sfârşitul spectacolului, regizoarei şi celor doi actori: Ce înseamnă, de fapt, violenţa în zilele noastre?

Vizibil marcat de un rol pe care mărturiseşte că nu-l iubeşte, dar pe care îl interpretează magistral, Mihai Constantin apreciază că ne aflăm într-o lume guvernată de furie, care ne marchează neîncetat: “Violenta în zilele noastre e peste tot. E la televizor, pe stradă, la desene animate, în şcoală… Venind la teatru pe jos, am descoperit şi violenţa fonică, ce te zăpăceşte. Trec pe lângă tine maşini de salvare şi de poliţie cu claxoanele stridente, oamenii ţipă… La un moment dat, toate acestea îţi creează o stare de enervare, imediat după ieşirea din casă. Ele generează violenţă şi în noi. Copiii devin violenţi, fiind martori la ceea ce se întâmplă în jurul lor. Vor să devină «eroi» conform modelelor de luptători propuse de emisiunile de televiziune. De ce nu se întrerup aceste programe? Discuţia este interminabilă. Sper că un asemenea spectacol ar putea schimba ceva, deşi… În pofida discuţiilor teoretice, lucrurile par să meargă din rău în mai rău. Nu se întrevede nici măcar stagnarea valului de violenţă, cu atât mai puţin dispariţia lui. S-ar părea că motivul este mai adânc decât fenomenul strict social. Nu pot explica mai amănunţit, dar cred că altfel nu am fi ajuns la acest stadiu al violenţei”.

Mai cantonată în sensul prim al piesei, în situaţia femeii a cărei dramă interioară este determinată nu numai de întâmplările exterioare, dar şi de deteriorarea lentă a personalităţii, de alunecarea în zona ambiguă în care dragostea şi violenţa par să se confunde, Luminiţa Gheorghiu păstrează şi dincolo de scenă angoasa personajului: “Cred că violenţa se insinuează cu paşii cei mai «delicaţi». Începe de la un comportament lipsit de tandreţe. Ea nu înseamnă numai bătăi, numai urlete, numai sânge. Oamenii nu trebuie să stea într-o relaţie lipsită de căldură, pentru că ea degenerează. La unii mai puţin, la unii mai mult… Totdeauna când am vorbit cu tinerele le-am sfătuit să nu stea într-o relatie care începe cu minciună, care degenerează apoi în scandaluri, bătăi… Din acel moment faci greu drumul înapoi, către dragoste, către înţelegere. La nivel social cred că legile nu sunt destul de dure, iar cele care există nu sunt aplicate. Chiar şi în cazul unei crime există temporizări. Mai trist este faptul că violenţa poate induce violenţă. Când am construit personajul din această piesă, nu mă gândisem că se poate găsi bucurie în violenţă. Dar există replica «Am băut. Am băut pentru prima dată în viaţa mea». Asta arată că totul este fără ieşire. Rolul unui astfel de spectacol ar trebui să fie catarctic. De fapt, cei care se crispează privindu-l sunt persoane sensibile. Cei care duc viaţa personajelor din «Ajutorul», şi nu e vorba numai de alcoolici, nu reacţionează la întâlnirea cu arta”.

Regizoarea Alice Barb a dorit un spectacol-semnal de alarmă, introducând în creaţia scriitorului ungar propriile temeri, propriile întrebări: “Cred că în zilele noastre violenţa este flagelul cel mai periculos. Nu ştiu dacă din cauza stresului, a vitezei cu care trăim s-a ajuns la un fel de disperare. Poate că mi se pare mie, dar am sentimentul că trăim ca şi cum ar fi sfârşitul lumii. Suntem mai violenţi ca niciodată. Mi se pare că democraţia a fost extrem de prost înţeleasă şi încă şi mai prost aplicată. Poate că democratizarea atâtor state care nu erau pregătite pentru aşa ceva, care veneau după o perioadă foarte lungă de stăpânire, de «ţinere în chingi», ne-a împins în cealaltă extremă. Aproape fiecare cetăţean are impresia că poate face orice vrea, mai ales în familie. Este foarte grav pentru că toţi copiii care au un asemenea model vor deveni, la rândul lor, violenţi şi vor da naştere altor comportamente de acelaşi fel. Cred că suntem afectaţi profund de violenţă. Bolnavi. Nu este vorba numai despre noi, în România, ci despre întreaga omenire. Nu stiu ce ar trebui să inventăm ca să scăpăm de această invazie. Eu ascult foarte mult Mozart ca să scap de agresiunea muzicii ascultate prea tare din taxiuri, de înjurăturile de pe stradă, de manelele din restaurante. Pentru că şi acestea sunt forme de violenţă. Ca persoană particulară am găsit acest antidot. Mă încred în casă şi ascult Mozart. Dar nu ştiu ce se poate face cu violenţa generalizată. Îmi dă impresia unui «boule de neige». În loc să ne civilizăm devenim mai rudimentari decât în secolul trecut sau acum două secole. Cred că televiziunile, cu transmisiunile lor non-stop despre cataclisme, cutremure, nenorociri, crime, induc, prin propunerea unui model inconştient, violenţa. Cred că suntem foarte bolnavi şi nu ştiu ce s-ar putea face. Nu ştiu cum va fi omenirea peste 50 de ani şi nu ştiu ce mai pot face eu, Alice Barb, de 47 de ani, femeie. Doar să fac un spectacol despre violenţă care să aibă fie şi un minim efect. Cred că, dacă ne-am propune în fiecare zi să fim ceva mai puţin violenţi, ar exista o şansă. Dar… mi-e frică!”.

“Ajutorul” este, de fapt, un spectacol despre frică, despre frângerea oamenilor în relaţiile de zi cu zi, despre unul dintre pericolele nu atât fizice, cât psihologice generate de societatea contemporană. Şi este, în acelaşi timp, un spectacol bine gândit, foarte bine jucat, care nu te amuză, ci te obligă la reflecţie.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.