Sub semnul lui Stalin şi al lui Caragiale – un alt „Zid”, la Est de Edenul Europei

Motto: „Simt enorm şi văd monstruos”

Pe 8 noiembrie, România a semnat în tăcere Tratatul de frontieră cu Moldova, cerut de Bruxelles. Ca să fie liniştită Rusia, succesoarea Uniunii Sovietice a lui Stalin.
Dl. Barroso, şeful comisarilor de la Bruxelles, a fost cel care a anunţat semnarea acestui tratat, cu ocazia unei reuniuni despre regiunea Dunării organizată la Bucureşti. Tratatul este un document „tehnic”, o formalitate necesară pentru stabilirea frontierei de est a Uniunii Europene (zona Schengen), pe malul de vest al râului Prut.
Frontiera de est României, pe Prut, a fost trasată cu creionul roşu de Stalin, călare pe cai mari la Yalta, în 1945.
România postcomunistă, democratică, europeană, nu a cerut niciodată Rusiei postsovietice să denunţe oficial pactul cu Germania nazistă (Molotov-Ribbentrop), prin care au fost anexate cu forţa teritorii ale unor naţiuni „mici”: România, Polonia, până la ţările baltice şi Finlanda, din estul până în nordul Europei… Şi nici să condamne masacrarea şi deportarea în masă a populaţiei române din acele teritorii, peste care Stalin a trasat graniţa cu creionul roşu. Polonezii au făcut-o, cinste lor. E vorba de recunoaşterea crimelor comise la ordinul lui Stalin, de masacrarea elitei armatei poloneze în pădurea de la Katyn.
Pornind de la asta, am scris în primăvară o scrisoare colegilor din presă, rugându-i să meargă să „sape” mai departe, să aducă la lumină un Katyn românesc puţin cunoscut, masacrarea a mii de români, mitraliaţi de trupele sovietice în Duminica de Paşte, 1941, când încercau să se refugieze în România peste graniţa de pe Siret, în pădurea de la Fântâna Albă, după anexarea silită a Bucovinei de Nord şi a Hertei de tătucul Stalin.
Acum revin, după semnarea tratatului de frontieră cu Moldova, salutar, necesar, care consfinţeşte graniţa Uniunii Europene la frontiera aceasta arbitrară a României, trasată de Stalin şi pe Prut. Totul s-a petrecut ca şi cum s-ar fi bifat un simplu acord tehnic. Guvernanţii noştri au fost poate sfătuiţi să tacă şi să treacă semnarea tratatului sub tăcere, ca să nu fie acuzată iar România de iredentism de către succesorii lui Stalin, de la Moscova, Chişinău sau Kiev.

Consider că acum a venit momentul să lansăm o dezbatere pe o temă arzătoare pentru memoria şi istoria Europei şi a României europene. Despre prezent trecut viitor… unde e Europa? Ce e Europa? Cine e, cine nu e în Europa? Nu, noi nu suntem ruda săracă a Europei, indiferent cât de sumbru ne este prezentul.
Dezbaterea asta trebuie să o lansăm noi, cei din România, cei alungaţi de comunism din România, cei care au plecat apoi să muncească şi să trăiască onorabil în Europa, de cei de dincolo de graniţa de pe Prut care vorbesc româneşte în dulcele grai moldovenesc, de cei de dincolo de Siret, de românii din Bucovina de Nord. Şi vocea noastră, de aici şi a lor de dincolo, trebuie să fie auzită la Bruxelles, Londra, Berlin, Paris… e vorba de identitate naţională şi europeană.
Sunt lucruri care ţin de soarta a sute de mii, milioane de oameni lăsaţi pe dinafară, de poduri care despart, nu leagă, pe care cancelariile occidentale trebuie să le afle de la noi. Sunt lucruri care nu ţin de teorie sau strategie politică, ci de sufletul, viaţa şi destinul unor oameni care au avut neşansa să aparţină unor naţiuni mici, aflate sub cizma marilor imperii. Şi noi, românii, trebuie să încercăm măcar să fim curajosi şi mândri ca foştii noştri vecini, mult încercaţii polonezi.
Pe Prut şi pe Siret, Europa unită îşi va trasa graniţa de Est, prin aderarea dorită şi necesară a României la ceea ce se numeşte Spaţiul Schengen. În interior se va putea circula liber, frontierele vor deveni „spiritualizate”… Cei care sunt definiţi acum „etnici români” din Basarabia şi Bucovina nu vor mai putea veni însă la rudele lor din ţară decât cu vize, dacă nu au paşaport românesc. Se va întări paza la frontierele acestei Europe unite. Fortăreaţa Europa. Cu bani mulţi, europeni, la care vom contribui desigur şi noi, românii. Se va ridica un nou zid, nu de sârmă ghimpată, ci unul mult mai sofisticat şi mult mai de netrecut.
Nimic nu e întâmplător. Pe 9 noiembrie, la o zi după ce România a semnat Tratatul de frontieră cu Moldova, s-au împlinit 40 de ani de la moartea lui Charles De Gaulle. Generalul acela francez enorm de încăpăţânat, care a lăsat în urma sa o viziune a Europei de la Atlantic la Urali, mai puţin anchilozat-birocratică decât cea consfinţită prin tratatele de acum.
Aşadar, pentru a merge mai departe, pentru a schimba perspectiva, recurg din nou, ca în aprilie, după tragedia de la Katyn, la un remember – o revenire la istoria recentă: 20 ani. În toamna asta, Germania a celebrat 20 de ani de la reunificare. Ei au putut. Noi nu, noi nu suntem Germania, ştiu. Dar tocmai pentru că suntem o naţiune mai mică, dar tot o naţiune, un neam, noi am învăţat şi practicăm excelent arta supravieţuirii.
Revin aşadar, în actualul context, la „Podul de Lacrimi” de peste Prut, de acum 20 de ani. Ca să facem o fugă înainte, pentru a schimba paradigma, exorcizând demonii trecutului; ca aceştia să nu se mai poată întoarce niciodată, trebuie să aducem totul la lumină, şi ce ne convine şi mai ales ce nu ne convine, dar şi ce nu convine altora; pentru a ne respecta istoria, morţii şi pe noi, ca să putem fi respectaţi de alţii.
Aş vrea, aşadar, să lansez o dezbatere care ar putea să ne schimbe istoria. Pentru asta noi trebuie să îi vorbim Europei pe limba noastră, a oamenilor vii, nu în limba de lemn a birocraţilor sau politicienilor. Şi aceasta este vocea pe care Europa va putea să o audă şi să o înţeleagă.

Pentru a le spune marilor din Europa şi ai acestei lumi cât de mult mai e de făcut ca să nu mai fie ridicate ziduri între oameni, naţii, neamuri. Ca să nu mai fie lacrimi.
Moscova nu crede în lacrimi, ştim.
Dar poate aude şi înţelege şi Moscova, dacă aud şi înţeleg Londra, Parisul şi mai ales Berlinul. Sună utopic – dar România s-a născut dintr-un vis, mare cât visul părinţilor fondatori ai Europei Unite. Poate că acum nu mai e nevoie de jertfe de sânge pentru a doborî zidurile dintre oameni, neamuri, naţii. Poate că acum a venit timpul să ne scriem istoria aşa cum este şi să ieşim din trivial şi trivializare.

Un pod prea îndepărtat pentru Europa
Aceasta este povestea pe care o ofer, un alt remember pentru prezent, dar şi pentru viitor.
6 mai 1990, „Podul de flori” de pe Prut.
Când am fost acolo, acum 20 de ani, am văzut mai ales lacrimile din ochii oamenilor. A curs multă apă pe Prut de atunci, dar România nu a denunţat niciodată graniţele stabilite de Aliaţi ăn 1945, la insistenţele lui Stalin, care consfinţeau raptul Basarabiei, Bucovinei de Nord şi Hertei, prin Pactul Ribbentrop-Molotov, care a prefaţat al Doilea Război Mondial. Acum, pe 8 noiembrie 2010, România a semnat acest tratat de frontieră cu Moldova, după cel similar cu Ucraina, un act care consfinţeşte un rapt istoric.
„Te faci frate cu dracul până treci podul…”. Acesta să fie subînţelesul acestui act? Podul ştim care este, cel care desparte acum, „diavolul este însă în detalii”, cum spun englezii.
Am primit parcă şi noi, de curând, o bucată din sârma aceea ghimpată care a trecut prin inimile românilor/moldovenilor de pe cele
două maluri ale Prutului… Sârma ghimpată ar putea fi „brandul” acestui tratat. Va mai curge multă apă peste Prut înainte ca Moldova să fie iar una… în UE… sau trebuie să aşteptăm o Europă „de la Atlantic la Urali”, aşa cum o imaginase De Gaulle?
„Un milion de moldoveni trec Podul de lacrimi, spre Uniunea Sovietică” era titlul reportajului scris acum 20 de ani, când fereastra istoriei s-a întredeschis puţin pentru noi. Gorbaciov, într-un semn de bunăvoinţă, a permis, pentru o zi, deschiderea graniţei Uniunii Sovietice, de pe Prut, printr-un simbolic Pod de Flori. Ce s-a petrecut însă acolo, în acea zi de duminică, a fost la o scară umană şi emoţională atât de mare încât am înţeles ce voiau să spună Caragiale prin „simt enorm şi văd monstruos”… şi Nichita, prin râsu’-plânsu’.
În memoria observatorilor occidentali de atunci a rămas întipărită manifestarea aceea de emoţie umană în stare pură, a regăsirii unui popor divizat, scria colegul meu englez. „…But it was the display of sheer human emotion by a divided people that will remain in the memory of Western observers at the scene…”
„Sârma ghimpată de-a lungul râului a trecut şi prin inimile noastre”, ne spunea atunci, în mai 1990, Ion Ungureanu, ministrul Culturii al Moldovei (încă sovietică), care fusese deportat din ţara lui cu 20 de ani înainte, pentru „naţionalism”. „The barbed wire that ran down the river banks also ran through our hearts…”
Acest reportaj de la faţa locului, de la Podul de Lacrimi de pe Prut, difuzat de Reuters, a fost preluat integral, în mai 1990, de principalale ziare britanice şi a traversat şi Atlanticul, apărând pe prima pagina în „The Washington Post” şi în câteva alte ziare americane importante.
Paul, colegul meu britanic, un jurnalist cu mare experienţă, insistase să semnez eu reportajul, spunând că oricum eu fusesem cea care îl dusesem acolo, alergasem printre oameni să vorbesc cu ei, în duminica aceea însorită de mai, când am intrat cu valul uman în Uniunea Sovietică, în Imperiu. Pentru prima dată în viaţa mea… Pe Paul, mai înalt un cap decât ceilalţi, l-a luat pur şi simplu mulţimea pe sus, cu paşaportul lui britanic în buzunar, cu carnetul de notiţe cu tot şi l-a purtat literalmente peste pod, dincolo, pe partea „sovietică”, unde grănicerii lor dăduseră bir cu fugiţii în faţa mareei acelea umane de neînchipuit şi de neoprit.
Pe atunci nu exista nici Facebook (Zuckerberg era încă la grădiniţă), nu exista nici măcar laptopul, comunicarea se făcea prin telex/telefon fix/fax… iar cei de la CNN nu ştiau de ce ar fi trebuit să vină pe râul acela numit Prut, să filmeze oameni şi flori… acolo curgeau lacrimi, nu sânge… dar lacrimile acelea erau de sânge, de foc.
Cu toată experienţa lui de jurnalist hârşit, care văzuse şi trăise multe în lume la viaţa lui, Paul privea descumpănit, încercând să-şi păstreze detaşarea lui de britanic, de care aveam atât de mare nevoie eu, românca înflăcărată. I-am explicat de ce, şi mai ales ce se ascunde în spatele acelei uriaşe revărsări de emoţii şi de oameni, cum stau lucrurile cu oamenii aceia despărţiţi de istorie. De istoria aceea scrisă de învingători, pe care o ştia el.

Bărbaţii nu plâng uşor, mai ales cei în uniformă militară. Pe Paul l-au impresionat mult lacrimile unui colonel de grăniceri din Armata românp, cu care vorbeam eu pe podul acela, luând notiţe printre lacrimile mele… Mai ales englezii nu plâng uşor. Noi suntem latini, ne reprimăm mai greu emoţiile. I-am explicat apoi lui Paul de ce plângea colonelul şi de ce plângeam şi eu cu el. Ce încărcătură emoţională avea acea zi pentru miile, sutele de mii de oameni veniţi la Podul acela de peste Prut… moldoveni de pe malul de vest, reuniţi după jumătate de secol cu fraţii lor moldoveni „basarabeni” vorbitori de aceeaşi dulce română, de pe malul de est… Ce e cu Moldova, cu Basarabia, cu graniţele astea mişcătoare, mutate iar si iar de marile imperii peste ţările mici, graniţe care trec peste oameni şi poduri care îi despart.
Şi mai ales l-am rugat pe Paul să pună numele lui de englez sadea pe reportaj, deoarece simţeam şi ştiam clar că dacă ar fi apărut pe Reuters povestea asta semnată de o româncă, ar fi avut un ecou mult mai mic în presă şi în cancelariile occidentale. Acolo unde doream eu să fie citită, cunoscută şi înţeleasă, în engleză, fără a putea fi acuzată de „naţionalist bias”.

Voiam să le dau o şansă tuturor acelor oameni prin viaţa cărora trecuse un gard de sârmă ghimpată să-şi facă povestea auzită, din acel colţ uitat al Europei. Povestea speranţei, a durerii celor despărţiţi de graniţele trasate după voia marilor puteri. Voiam să vorbesc lumii, atunci, în mai ’90, la puţin timp după căderea Zidului Berlinului, despre un alt „Zid”, la est de Edenul Europei… Un zid care rămâne şi azi pe Prut… şi pe Siret.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.