Teatrele pariziene au oferit o paletă completă de spectacole, de la musical la dans şi operă. Un show cerut în întreaga lume, musicalul „Mizerabilii”, versiunea 2010 a producătorului britanic Sir Cameron Mackintosh, a poposit la Teatrul Châtelet.
Versiunea 2010 a „Mizerabililor” este atât de reuşită încât este cerută în întreaga lume. „Regele comediei muzicale” de peste 40 de ani a fost prezent la premieră, care a avut loc la 30 de ani după crearea musicalului de către Claude-Michel Schönberg şi Alain Boublil. În sală, „le tout Paris”: Carla Bruni-Sarkozy, Frédéric Mitterrand, Robert Hossein, Michel Drucker, Philippe Labro, dar şi Jean-Louis Borloo şi Béatrice Schönberg, al cărui fiu, Thomas, este cel mai apropiat colaborator al lui Mackintosh.
În 1964, Cameron Mackintosh a început ca om bun la toate în teatre. 40 de ani mai târziu, averea lui este estimată la 7,5 miliarde de euro. Între Londra şi New York, are o sută de salariaţi. „Dar cu peste 30 de show-uri în toată lumea, printre care «Cats», «Fantoma de la Operă», «Oliver!» şi «Avenue Q», dau de lucru la zeci de mii de persoane”, a declarat el presei franceze. Deşi pretinde că nu-şi aminteşte cifra de afaceri, este de acord că „2009 a fost un an-record, pentru că, odată cu criza, oamenii simt dorinţa de a-şi schimba gândurile”. În afara producţiilor sale şi a gestiunii a şapte dintre cele mai frumoase teatre londoneze, pe care le-a restaurat cu foarte mulţi bani, are şi o a treia activitate lucrativă. Posedă 50% din „Music Theatre International”, cel mai important catalog de drepturi de autor ale musicalurilor, ca „West Side Story”, „Guys&Dolls” şi „Annie”.
Sir Cameron îşi datorează reuşita flerului său. Cu „Mizerabilii” a reuşit cel de-al doilea mare succes al său, după „Fantoma de la Operă”. În 1980, Mackintosh a fost primul care a urmat exemplul muzicii şi filmului, exportându-şi spectacolele. Cu „Cats”, „Miss Saigon” şi „Mizerabilii”, a salvat Broadway-ul de la faliment.
În anii 2000, Mackintosh mizează mai mult ca niciodată pe clasici. Pe lângă „Mary Poppins”, creează noi versiuni ale musicalurilor „Miss Saigon”, „Mizerabilii” şi „Fantoma de la Operă”, cu efecte speciale, lumini sofisticate, voci excepţionale. Celibatar, şi-a încredinţat întreaga avere unei fundaţii. Ea îi va gira teatrele, „cei şapte copii ai săi”, cu obligaţia de a nu prezenta în ele decât comedii musicale, „în vecii vecilor”.
Orfeu care farmecă animalele lui Brueghel
La teatrul Chaillot, publicul este invitat la o montare cu totul specială: „Orfeu”, în coregrafia semnată de Jose Montalvo şi Dominique Hervieu, care marchează şi despărţirea celor doi renumiţi coregrafi, începută în 1981, fiecare dorind să descopere, după atâta vreme, ce poate realiza singur. Stilul lor, caracterizat printr-o gestică în care clasicul se amestecă cu hip-hop-ul, a fost apreciat într-un mare număr de piese nostime şi picante ca nişte aforisme. Spectacolul cu „Orfeu” este un foc de artificii baroc, pentru care Montalvo a realizat şi un video ce va fi difuzat ca fond vizual al coregrafiei. De altfel, pentru această ultimă operă comună, cei doi au transformat Chaillot în menajerie. Castingul, care a avut loc în toamnă, a durat 10 zile pentru cei 700 de candidaţi de toate profesiile, de la balerini la jazzmen şi virtuozi ai circului, cântăreţi la lăută, contra-tenori, dansatori, un zeu pe picioroange penumatice şi un Orfeu hip-hop-ist cu un singur picior.Alături de cei 17 artişti aleşi, Jose Montalvo a făcut un casting de staruri „dada”, pe care le-a filmat la Chaillot şi care apar pe ecranul de fundal: doi cai, un vultur, un cameleon, doi câini, unul mare şi unul mic, un cocoş, un ibis, iepuri, un papagal, o găină, un şobolan, o lebădă, o broască ţestoasă şi, desigur, câţiva şerpi care s-o muşte pe Euridice. Ovidiu însuşi conduce dansul, căsătoria şi balul întrerupt tragic prin moartea eroinei, coborârea în infern, şi în final, răzbunarea menadelor. Producţia Montalvo-Hervieu depăşeşte, într-un caleidoscop formidabil, tot ceea ce Orfeu a putut inspira în muzică, în pictură, în filosofie sau în cinema. Monteverdi stă alături de Philip Glass, Orfeu, care plânge de durere în opera lui Gluck, se alătură Euridicei, care se plânge de plicitseala conjugală la Offenbach. Nu este uitat eroul care farmecă animalele din picturile lui Rubens sau Brueghel. Un spectacol cu totul special, care a fermecat publicul şi care va putea fi vizionat şi în stagiune estivală.
„La Cenerentola”
Explozive montări la Champs-Elysées
Pe de altă parte, la Paris, Dominique Meyer şi-a încheiat mandatul la Teatrul Champs-Elysées cu o reluare a operei „Semele” de Händel, pusă în scenă de David McVicar, cu Richard Croft, Danielle De Niese, Viveca Genaux, Jaël Azzaretti, talente lirice dirijate de Christophe Rousset şi cu „Recviem german” de Brahms, avându-i ca solişti pe Rosemary Joshua şi Olaf Bär, sub bagheta dirijorului luxemburghez Pierre Cao. Au participat ansamblul instrumental „Concerto” din Köln şi Corul Arsys-Bourgogne.
Dominique Meyer îl va înlocui, din septembrie, pe longevivul director român al Operei din Viena, Ioan Holender, care şi-a sărbătorit recent încheierea mandatului. Numirea este determinată de rezultatele notabile pe care Meyer le-a obţinut, timp de 11 ani, la conducerea celebrului Théâtre des Champs-Elysées, ale cărui spectacole au impresionat lumea artistică europeană.
O scurtă trecere în revistă a repertoriului teatrului parizian în această perioadă denotă ştiinţa alegerii colaboratorilor şi a muzicienilor din întreaga lume. Numele autorilor operelor montate acoperă creaţia de gen de la Verdi, Rossini, Händel sau Mozart, la opere ale secolului al XX-lea. Punerile în scenă s-au remarcat prin modernitatea lor, iar distribuţiile cuprind solişti celebri.
„La Cenerentola”
În 2003, după premiera cu „La Cenerentola” (Cenuşăreasa) lui Rossini, realizată de Irina Brook, fiica renumitului regizor de teatru, presa de specialitate scria: „Iată dovada că se poate crea o montare în acelaşi timp modernă şi respectuoasă”. Iar la reuşita spectacolului au contribuit vocile mezzosopranelor Vivica Genaux şi Elina Garanca.
Un alt succes a fost „Falstaff” de Verdi, pus în scenă de Mario Martone în 2008 şi prezentat şi anul acesta cu contralta canadiană Marie-Nicole Lemieux. Şi tot în 2008 a avut loc premiera cu „Armide” de Lully, regizată de Robert Carsen, cu William Christie la pupitru. Directorul teatrului îşi aminteşte că ziua altei premiere, din 2003, de această dată, „Opera seria” de Florian Grassmann, montare inventivă a regizorului Jean-Louis Martinoty, a coincis cu începerea războiului din Irak. „Nunta lui Figaro”, regizată tot de Martinoty, a fost considerată un spectacol în acelaşi timp frumos, fin şi inteligent.
Un colaborator îndrăgit al lui Dominique Meyer a fost regizorul David McVicar, ale cărui spectacole au jalonat programul ultimilor zece ani al Teatrului Champs-Elysées, fie că este vorba despre „Agrippina” de Händel, cu mezzosoprana Anna Caterina Antonacci, considerată de critici genială, şi cu contratenorul René Jacobs, care a realizat, s-a spus, unul dintre cele mai bune roluri ale sale, fie că este vorba despre deja amintita „Semele” a aceluiaşi compozitor.
Succesul operei lui Benjamin Britten, „The Turn of Screw”, s-a datorat regizorului Luc Bondy, iar „Vulpiţa şireată” a lui Janacek a întregit şirul spectacolelor cu opera aparţinând secolului XX. Ar mai fi de adăugat „The Rake’s Progress” de Stravinsky, regizat de André Engel, o retranscriere reuşită a operei în „anii nebuni”, sau exploziva montare din 2010 a Machei Makeief cu „Calisto” de Francesco Cavalli, care a încântat publicul francez mai puţin familiarizat cu opera veneţiană.
