Teologico-politicul a fost înţeles încă din vremea lui Pavel (de Pavel însuşi, desigur). Esenţa acestei gândiri? Să fie omul atent asupra faptului că el are a face politică pentru ca politicul să se poată dizolva, cândva, în spiritual.
Cele mai mari abuzuri istorice au fost comise prin înţelegerea lumesc-grăbitoare a ţelurilor spirituale. Aşa au apărut fel de fel de religii politice. Apogeul acestui grăpiş-târâş a fost secolul XX.
Teologico-economicul nu şi-a dat încă tratatele. Esenţa acestei gândiri se află în opera economistului Karl Polanyi. El constată că există câteva realităţi (munca, pământul, banii, cultura) care doar cu riscuri mari ar putea să fie transformate în marfă. Cuantificarea acestor realităţi este cu adevărat… cuantică. Nu i se potriveşte nicio metodă de calcul din logicul clasic cauzalitate-efecte.
Teologico-culturalul a fost gândit doar de Nietzsche, şi anume într-o operă mai degrabă poetică decât filosofică. Esenţa acestei gândiri? Vine vremea când tablele de valori ale moralităţii vor cere conştienţa responsabilă a omului, şi anume o conştienţă zeificată. Nietzsche n-a putut înainta până la numele adevărat al zeului. Heidegger, pe urmele sale, vorbea despre un zeu nou, dar nu l-a putut descrie. Ba, se pare, o vreme l-a identificat cu o manifestare demonologică.
Teologico-culturalul are a da, în viitor, greşeli ale grabei la fel de grave precât sunt cele care au transformat, azi, culturalul în marfă.
Cândva, cele trei forme ale teologicului împământenit au a-şi căuta echilibrele şi controlul reciproc, dar această armonizare are a fi cu atât mai târzie cu cât mai lentă are a fi înţelegerea adevăratei esenţe a libertăţii, care nu poate fi întemeiată pe arbitrariul din liberul-arbitru, ci doar pe necesitatea spirituală deja înţeleasă şi liber (iubitor) asumată. Da, libertatea este cu adevărat necesitatea înţeleasă, dar nu poate fi vorba de o necesitate înţeleasă ca acţionând doar în istorie ori doar în lumea materiei.
Dacă vrem o metaforă temporală, creştinul este ca un Făt-Frumos care creşte într-o sută de ani exteriori doar un an interior.
Are, aşadar, acum, doar 20 de ani interiori şi se află într-o criză de trecere către experienţa independenţei faţă de părinţi.
Cele mai tari ilustrări ale acestei vârste (Nietzsche, Heidegger) au fost ilustrări de tip cvasiateu. Dacă am putea înţelege teologico-politicul aşa cum l-a descifrat (încifrat) Pavel, am avea prilejul unui salt în puterea noastră de conştientizare. El spunea că abia din înţelegerea multor forme succesive de rău au să apară succesivele forme de bine. Spunea că există un Grăbitor rău şi un Întârzietor bun.
la un picior NEO-nazist ?
🙂