TRĂIRILE MALEFICE (32)

În acest spațiu, puteți citi opera lui Gheorghe Schwartz Trăirile malefice apărută la Editura Actual din Cluj-Napoca în 2022

Te scuturi brusc, e dimineaţă, faci câteva mişcări de dezmorţire, însă ochii copilului care te privesc îţi produc jenă.

– Aş vrea să plec, acum.

Printr-un geam – există, deci, totuşi, un geam! – pătrund în încăpere primii fiori de lumină. Copilul îţi indică drumul spre uşă şi, iată, te şi afli în grădina cu flori. Ce mare e!

Ce uşor se iese din oglindă: un singur pas, o uşă, încă un pas şi ai ajuns în gangul cel întunecos, ai din nou senzaţia că mă percepi, că pufăi din pipă, că nu-ţi răspund.

– Nu cred că mă voi muta la voi. E prea mult praf…

Copilul nu încetează să se uite la tine cu ochii săi mari, încât tot mai mult ai impresia că faţa aceia nu e vie.

– Sub praf sunt pânze ale vechilor maeştri şi fotolii stil.

Măcar de s-ar lăuda cu ele, dar nu se laudă, găseşte că e firesc.

– Pânzele acelea? Credeam că sunt portrete de familie… „Şi cu ele ce să fac?” gândeşti. „Păi, în ultimă instanţă, nu se pot închiria tablouri. Şi cu fotoliile stil ce să fac?” Eşti bucuros că ai ajuns la capătul gangului, poarta a rămas întredeschisă, aşa cum ai lăsat-o. Ieşi şi laşi intrarea tot aşa – întredeschisă – pentru a putea şi leul din metal să se destindă, să se strecoare, să nu mai fie nevoit să stea doar cu capul holbat neputincios spre trecători.

Îţi aud paşii îndepărtându-se pe stradă, amestecându-se cu umbletul altor oameni. Ai spus că nu te vei muta la mine, dar eu ştiu că, până la urmă, tot vei reveni. Te vei rătăci din nou prin camere şi prin praf, te va speria din nou prezenţa mea şi te va deranja iar că nu-ţi voi răspunde.

De ce să-ţi răspund?

Eu îţi ofer casă, dar de ce să-ţi şi răspund?

Tabloul

Venind, seara, spre casă, Poolo găsi, aruncată lângă un zid, o ilustraţie într-o ramă cu sticla spartă. Era o reproducere preluată dintr-o revistă ilustrată, iar imaginea, uşor decolorată, îi conferea o anumită vârstă, la fel cum, de pe ramă, vopseaua se scorojise în mai multe locuri. Cine ştie cine s-o fi săturat de tablou?

Poolo văzu mai întâi doar ilustraţia, o luă de pe jos, se miră că nu se udase, că era în perfectă stare. Apoi descoperi şi rama. Încercă să le potrivească, dar rama părea prea mare. Până ce, scotocind intrigat printre gunoaie, dădu şi de paspartú, un carton mov, în stare perfectă, în gaura de la mijlocul căreia ilustraţia nu numai că se potrivea, dar se şi fixa perfect între pliuri. Rama, dintr-un lemn tare, bogat ornamentat, avea prinsă o etichetă de metal pe care scria 1882. Poolo potrivi încă acolo întregul, lângă zidul acela nenorocit, îndepărtă cioburile de sticlă rămase şi sprijini tabloul de perete. Arăta frumos.

Femeia se bucură cu adevărat când i-a arătat ce i-a adus. Era o reproducere după un peisaj bucolic, unde, într-o poiană, o tânără domnişoară mângâia o pisică, iar cavalerul ei îi cânta la chitară. Personajele se bucurau de o gustare în aer liber. Ea şedea pe o pătură pe care se mai găseau şi farfuriile cu carne de pui, platourile cu fructe, o carafă cu vin, două pahare şi un coş în care se zăreau şi alte bunătăţi. El stătea în picioare, cu o mână pe corzile chitarei şi cu privirea în zare. (Nici ea nu se uita spre el, ci se ocupa distrată de pisică.) În jur, copacii erau destul de deşi, doar, în stânga imaginii, o cascadă cădea de pe o stâncă, acompaniind cântecul bărbatului. Din depărtare, de pe o culme golaşă, îi supravegheau severe ruinele unei cetăţi.

„E frumos”, spuse femeia, neputându-şi lua ochii de la tablou.

Poolo şi-a adus aminte că i-a rămas în magazie o bucată de sticlă de la un geam spart şi, după mai mult timp, reveni triumfător lângă femeia care încă mai admira reproducerea. Sticla era destul de mare şi Poolo o aşeză pe dulap, urmând ca duminică să împrumute de la un vecin un diamant spre a o tăia la dimensiunile ramei.

Stătură amândoi fără să vorbească, apoi Poolo dispăru din nou în magazie şi reveni cu nişte cuie mici, tot pentru duminică, atunci când va tăia sticla şi va avea nevoie de ele spre a o fixa de ramă. Ciocan întreg nu mai avea, pentru că bătrâna sculă şi-a frânt coada şi el nu apucase încă să-i meşterească alta. Nici cuişoarele nu erau toate la fel, dar el le găsi locul provizoriu într-o cutie de chibrituri şi le aşeză, tot provizoriu, lângă geamul spart de pe dulap. Totul era pregătit, mai urma doar să fixeze, duminică, sticla de ramă.

Până atunci, trebuiau să găsească un loc potrivit pe perete. Femeia părea fascinată de tablou şi nu găsea niciunde potrivit să-l atârne. În bucătărie, chiar deasupra sobei de gătit, rămăsese un cui stingher, încă de pe vremea foştilor chiriaşi. Nu, în nici un caz acolo, spuse femeia, acolo desenul se va afuma, mai ales că nici nu-i încă apărat de sticlă. Va avea şi sticlă, o asigură Poolo şi desprinse cuiul din zid, privind-o întrebător unde să-l fixeze.

Au convenit să-l pună în sufragerie, dar asta ar fi însemnat să nu mai mănânce în linişte, privirile riscând să le rămână atârnate de tablou. Până la urmă, au căzut de acord să-l pună în cealaltă cameră, în dormitor: ilustraţia invita la reverie şi, stând culcaţi, puteau s-o privească pe îndelete şi să se trezească având în faţă o imagine ce le dădea o perspectivă atât de frumoasă pentru întreaga zi..

Trezindu-se dimineaţa, Poolo o văzu admirând, în penumbra zorilor, tabloul. Da, fusese inspirat şi îi părea foarte bine că i-a făcut femeii o bucurie atât de mare. Era cu adevărat frumos să te trezeşti cu o asemenea privelişte reconfortantă în faţă, gândi el, în timp ce bâjbâia automat după pachetul de ţigări de pe noptieră.

„Te rog, nu fuma, făcu ea, fără a-şi lua ochii de pe perete. Îl afumi!”

Pe faţa lui Poolo trecu o umbră evidentă, dar ea îl îmbrăţişă şi-l trase spre ea. Doar că şi în vreme ce făceau sex, Poolo văzu că ea căuta din ochi tabloul, iar seara, când reveni acasă, găsi în dormitor două vecine.

„Le-am arătat şi lor tabloul”, spuse femeia, în timp ce-i punea mâncarea în farfurie.

„Ştii că nu-mi plac persoane străine în dormitor, zise el, e ca şi cum ne-am fi mutat în piaţa publică”.

„Nu mai fii atât de pudic, îi şopti ea”, dar Poolo hotărî: tabloul trebuia mutat totuşi în sufragerie.

Însă tocmai atunci reveni una dintre cele două vecine cu un diamant şi cu un ciocan. Peste faţa lui Poolo trecu din nou o umbră. Tăiă în linişte sticla, o potrivi în ramă, apoi scoase din geantă o bucată mare de carton. „Se gândeşte la toate, îl privi femeia cu recunoştinţă, deşi simţea nemulţumirea lui. O fi găsit cartonul tot printre gunoaie, îşi mai spuse ea. Principalul e că e gospodar şi că se gândeşte la mine, îşi continuă gândul femeia, ce importanţă are de unde le aduce pe toate?” Îl privea cum lucrează în linişte şi un uşor sentiment de vină o cuprinse şi pe ea. Bărbatul era îndemânatic şi fiecare lovitură de ciocan cădea acolo unde era necesar. „E ciudat cum de nu am nici o teamă că ar putea să distrugă rama”, îşi mai spuse femeia şi iar o cuprinse un val de duioşie. Ea nici măcar nu îndrăznise să spele lemnul vechi, de teamă de a nu-l deteriora. Abia ce l-a şterse cu multă grijă cu o cârpă umezită.

Când mai veniră şi bărbaţii celor două vecine, Poolo bătu un cui deasupra scrinului din sufragerie şi atârnă tabloul acolo. „1882”, vedeau oaspeţii inscripţionat pe o tablă de alamă prinsă de rama veche. „1882”, mai exclamau o dată şi dădeau din cap. „1882 a fost anul cu recolta cea mai bună de vin spuse unul”, dar nu-l luă nimeni în seamă. Cine să mai ştie ce a fost în 1882? După care îşi băură în tăcere rachiul servit de gazdă.

„Puteai să aştepţi până duminică, îi reproşă el, iar ea veni în dormitor cu tabloul şi-l atârnă de cuiul unde se odihnise şi noaptea trecută. Dacă vrei să ştii, eu am vrut să cumpăr în mod special un diamant, vineri, când voi primi nişte bani. Iar ciocanului o să-i fac, oricum, o coadă. Omul trebuie să aibă lucrurile lui, nu să fie la cheremul oricui”. Bărbatul se culcă, se întoarse cu faţa la perete, dar nu reuşi să adoarmă decât spre dimineaţă.

Iniţial, Poolo se bucurase sincer de bucuria femeii, atunci când adusese tabloul acasă. Ulterior, însă, nu mai era sigur că procedase bine. În locuinţa lor, în intimitatea lor, se strecurase un străin. Care a adus după el o mulţime de alţi străini. Deşi ilustraţia nu era decât o reproducere dintr-o revistă, poate rama, poate calitatea hârtiei (care, să nu uităm, a rezistat perfect chiar şi acolo unde a găsit-o), poate paspartú-ul îi dădea o anumită prestanţă, îşi recunoscu Poolo. În cartierul de locuinţe închiriate, trăiau oameni săraci, însă toate interioarele erau păstrate într-o curăţenie desăvârşită. Tabloul adus de Poolo nu reprezenta singura tăietură de revistă din casele acelea. E adevărat, cele mai multe ilustraţii înrămate aveau subiect religios, altădată, însă, era vorba despre fotografii ale unor maşini de lux sau ale unor artiste de cinema. Scena rustică era un lucru nou pentru acele locuri, probabil că şi provenea dintr-una dintre revistele mai scumpe, dintre cele ce se vedeau expuse doar în chioşcurile din centru sau din cartierele rezidenţiale. Iar rama, chiar dacă nu intactă, îşi avea şi ea rolul în admiraţia vecinilor. 1882 trăda, totuşi, o vârstă venerabilă.

„Un tablou este doar un tablou”, încerca să se amăgească Poolo şi îşi repeta fraza asta tot mai des, de multe ori fără să mai gândească la conţinutul ei şi fără ca ea să aibă vreo legătură cu situaţia concretă în care se afla. Avea o problemă cu şeful şi-şi repeta: „Un tablou este doar un tablou”, îl durea capul şi-şi repeta: „Un tablou este doar un tablou”. Cu vremea, a ajuns să se controleze tot mai puţin şi spunea, în cele mai nepotrivite momente, un tablou este doar un tablou. Şi acasă, indiferent ce-l indispunea, îi scăpă de câteva ori această formulă. Până la urmă, şi femeia începu să se uite la rama de pe perete, simţind că trebuie să se decidă în legătură cu ilustraţia. Însă tabloul era într-adevăr frumos. Atât de frumos…

Într-o seară, când şi-a văzut bărbatul mai ursuz ca de obicei, a consimţit să renunţe: a găsit mai multe vecine fericite să ia tabloul la ele. Nici una nu l-ar fi vrut pe gratis, desigur; tabloul era frumos şi avea o ramă din 1882, aşa încât fiecare era dispusă să-i ofere ceva în schimb. Chiar şi bani.

Primul lucru care-i trecu prin cap lui Poolo, luat pe nepregătite, fu amintirea unei ştiri dintr-un ziar pe care l-a găsit la întrarea în gara de metrou: un cetăţean a dat de o pânză murdară, în podul casei pe care a cumpărat-o, pânză care, până la urmă, s-a dovedit a valora peste cinci milioane de dolari. Numai că el nu găsise o pânză, ci o ilustraţie tăiată dintr-o revistă. „Cine ştie, spuse femeia, gânditoare, cine ştie dacă o ilustraţie ca aceasta nu valorează şi ea infinit mai mult decât credem. Cum ne-am simţi dacă am da tabloul şi un vecin ar lua cinci milioane de dolari pe el? Chiar tu ai recunoscut, mai înainte, că este vorba doar de o hârtie şi nu de o pânză”.

În ziua următoare, femeia îi arătă triumfătoare o carte pe care a adus-o în mod special de la biblioteca de cartier. În carte, scria negru pe alb că unii pictori, ajunşi să realizeze reţete fabuloase pentru lucrările lor, au folosit drept suport hârtia. „Dar nu înţelegi că e vorba de o reproducere apărute în zeci de mii de exemplare?” Femeia nu părea deloc convinsă. Un grup de vecini, sosiţi sâmbătă seara în vizită, se dovedi având şi el convingeri împărţite. Cei ce erau de părerea lui Poolo, cum că o tăietură din ziar, chiar şi într-o ramă din 1882, nu putea costa mai mult de câţiva cenţi erau priviţi cu suspiciune – „Nu vă place tabloul?” „Ba da”, recunoşteau ei, iar ceilalţi îi considerau necinstiţi: probabil că voiau să pună mâna pe opera de artă pe un preţ de nimic.

„Un tablou e doar un tablou”. Poolo revenea cu tot mai puţină plăcere acasă, acolo unde şi-a pierdut intimitatea vechilor tabieturi. Mai făcu o tentativă de a scăpa de tablou, dar femeia punea condiţii tot mai inacceptabile. „Nici nu te interesează lucrarea, nici nu te mai încântă rama, tu nu vrei decât să profiţi material de pe urma lor”, îi reproşă el.

Poolo se retrăgea tot mai mult în sine şi, întârziind, într-o seară cu băieţii, cunoscu o fată. N-a fost decât o aventură scurtă, însă, după aceea, se îndrăgosti de o alta. Aceea n-avea pretenţii estetice, în schimb era extrem de atrăgătoare. Poolo se mai întâlni de câteva ori cu ea.

Într-o seară, pătruns de remuşcări, venind acasă, i-a propus femeii să ardă tabloul în sobă, cu ramă cu tot, şi să revină la viaţa lor de dinainte. Domnişoara de pe ilustraţie continuă să se ocupe netulburată de pisică, iar cavalerul ei, tot privind în zare, cânta de mama focului, de parcă nici nu se sinchisea de soarta pe care i-o pregătea stăpânul casei. Mai grav era că femeia se supără şi n-a vurt să audă de propunerea lui. Poolo îşi luă haina şi o mică valiză cu schimburi şi plecă.

N-a revenit nici a doua zi, nici a treia. N-a mai revenit niciodată. Femeia a rămas singură şi – lucru cu adevărat ciudat – de pe ilustraţie a dispărut şi tânărul ce se acompania la chitară. Domnişoara îşi mângâia melancolică pisica şi contamina totul din jur cu o dulce şi infinită autocompătimire. Vecinii mai veneau din când în când, admirau minunea, dădeau un păhărel de rachiu pe gât şi îşi spuneau că, în fond, cu un tablou din 1882 totul este posibil. Cine să mai ştie ce a fost în vremurile acelea îndepărtate?

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.