20 August, ziua Sf. Ştefan – regele întemeietor al Ungariei apostolice, cu a sa relicvă a mâinii drepte, Szent Jobb, sau Sâniob (cum i s-a zis, din vechime, pe româneşte), e, pentru mulţi, una dintre cele mai frumoase sărbători naţionale din centrul şi sud-estul Europei. Asta pentru simplul motiv că celebrarea se desfăşoară, invariabil, pe o vreme plăcută de vară târzie, de care numai 23 August – la noi, ori 9 Septembrie – la bulgari, mai aveau parte. O astfel de atmosferă, în care un fior patriotic să se îmbine cu petrecerea în aer liber, în România, doar pe 10 Mai, până în 1948, se mai putea întâlni. Din această perspectivă, niciodată nu e prea târziu pentru a susţine contrabalansarea tandemului 30 Noiembrie & 1 Decembrie, prin declararea drept zile naţionale nelucrătoare şi a cuplului 9 & 10 Mai (Independenţa şi Regalitatea), când micii, berea şi festivalurile „de după“ s-ar împleti mai firesc cu relaxarea inerentă unor zile libere.
Fiind vorba de un personaj istoric canonizat de Biserica Romano-Catolică, ziua de 20 August a ungurilor a implicat şi procesiuni religioase şi mise, care au un caracter oficial de stat din vremea împărătesei Maria Terezia – după unii, sau începând din 1818 încoace – după alţii, cu excepţia primilor ani ai regimului comunist. Imediat după Marea Unire, cum dioceza de Cenad, avându-şi sediul episcopal la Timişoara, rămasese cu teritoriul divizat între Ungaria, Serbia şi România, o astfel de slujbă, oficiată la 20 august 1921 de către episcopul Gyula Glattfelder, a făcut obiectul unei fronde la adresa autorităţilor române, ce interziseseră precipitat pomenirea sfântului. Titularul scaunului avea să se mute oficial la Seghedin, odată cu crearea unei noi episcopii acolo, după doi ani.
In 2020, festivităţile de la Budapesta prilejuite de aniversarea Sf. Ştefan s-au derulat în contextul împlinirii a 100 de ani de la semnarea, la 4 iunie 1920, a tratatului de pace cu Ungaria, la încheierea Primului Război Mondial, în zisa Galerie des Cotelle (numită astfel după autorul celor mai multe dintre picturile ce-i ornează pereţii şi care este folosită şi în zilele noastre pentru recepţii la nivel înalt) din Palatul Marelui Trianon de la Versailles. Pe 20 august trecut, pe strada Constituţiei [Alkotmány utca], înspre locul în care aceasta „dă“ în Piaţa Kossuth [tér] din faţa Parlamentului ungar, privind spre faţada clădirii opusă Dunării (şi pe care, ani de zile, de la o fereastră din preajma intrării, a fost arborat un drapel secuiesc), premierul Viktor Orbán, în prezenţa altor înalte oficialităţi, a inaugurat „Memorialul unităţii naţionale ungare“ [Nemzeti Összetartozás Emlékhely].
Acesta nu este un simplu monument, ci un complex arhitectural şi urbanistic foarte interesant, menit să evoce, poate chiar şi peste sute de ani, Ungaria „milenară“ şi flacăra nestinsă a naţionalismului maghiar, destinat să nu renunţe nici peste milenii la ideea „păcii-dictat“ şi a nedreptăţii făcute maghiarimii prin Trianon. In centrul memorialului, la o adâncime de câţiva metri, spre strada Honvéd, chiar arde o flacără eternă, vizibilă doar prin fisurile din blocul de granit amplasat în acel spaţiu subteran. Evident, cele şapte bucăţi ale paralelipipedului, sugerate şi în partea de sus, la nivelul pietonal, reprezintă teritoriile anexate de statele succesorale actuale.
La 1920, Ungaria avea doar patru vecini: Austria, Republica Cehoslovacă, România şi Regatul SHS (Jugoslavia de mai târziu), însă din ansamblul fostei Transleithanii habsburgice două părţi mai mici aveau să revină, în cele din urmă, Italiei (21 kmp cu oraşul-port Fiume, Rijeka din Croaţia zilelor noastre) şi, respectiv, Poloniei (589 kmp, în nordul Munţilor Tatra, ca soluţie a diferendului cehoslovaco-polon asupra graniţei comune din anii 1920-1924), deşi statul polonez nu a ratificat Tratatul de la Trianon, fără ca prin aceasta să-i fie împiedicată intrarea în vigoare.
Două dintre ţările beneficiare ale restrângerii statului ungar spre limitele propriului bloc etnic după Primul Război Mondial nu se mai regăsesc de aproape trei decenii pe harta Europei. Este vorba de Cehoslovacia (căreia i s-a atribuit 21,85% din teritoriul antebelic al Ungariei) şi de Jugoslavia (7,37%), astfel încât moştenirea antagonismelor şi a idiosincraziilor a fost preluată de Slovacia (48.960 kmp) şi Ucraina (12.777 kmp), respectiv de Serbia, Croaţia şi Slovenia (20.829 kmp, în total, dar fără regatul zis Triune, al Croaţiei-Slavoniei şi Dalmaţiei, de 42.541 kmp, aflat doar în uniune personală cu regatul ungar). In acelaşi timp, Burgenland-ul (3.965 kmp), provincie federală austriacă constituită după reglementarea prin plebiscitul din 14-16 decembrie 1921 – singurul aplicabil, dar numai în anumite zone, în privinţa noilor frontiere ale Ungariei (soluţie firească, însă nu fără convulsii cu iz naţionalist, adoptată de conferinţa păcii, dat fiind faptul că era vorba de două ţări înfrânte) şi teritoriile unite cu România (102.282 kmp, după rezultatele definitivate în anii ’20 ai secolului trecut) întregesc suma cedărilor la 189.423 kmp. Conform datelor statistice oficiale ungare pentru toată perioada 1924-1938, Ungaria ar fi rămas doar cu 93.073 kmp, mai pierzând, ulterior, în virtutea Tratatului de pace de la Paris din 10 februarie 1947, alţi 75 kmp în favoarea Cehoslovaciei, în capul de pod de la sud de Bratislava.
In faţa unor asemenea pierderi impresionante (nu puţini unguri nu contenesc să constate maliţios că, în urma Trianonului, România le-ar fi luat mai mult decât le-a rămas, ca teritoriu, în ţara restrânsă pe care, de atunci încoace, o numesc Csonka Magyarország, adică „ciuntită“), simbolistica dedicată tratatului respectiv n-a fost cu nimic mai prejos, căci 1920 echivalează cu o a doua mare catastrofă din istoria ţării, după bătălia de la Mohács din 1526. Cea mai la îndemână reprezentare a fost aceea a conturului Ungariei Mari (cu sau fără Croaţia, în funcţie de bunul plac al comisionarului) pur şi simplu crucificat. Dincolo de cele peste o mie de monumente dedicate păcii din cuprinsul ţării, memorialul inaugurat acum un an, cu oarecare întârziere, căci ar fi trebuit să fie gata la data centenarului, se înscrie şi el în filosofia trăirii într-un „veşnic parastas“ (după expresia atât de inspirată a unui prieten de-o viaţă, istoricul R.N.Dolea), sindrom care a degenerat spre 1 decembrie 2016, atunci când diplomaţia ungară le-a interzis reprezentanţilor de peste hotare să participe la recepţiile organizate cu prilejul sărbătorii naţionale a României. Caz, poate, unic în analele diplomatice [în gara Anhalt din Berlin, în noiembrie 1940, când Molotov, şef al guvernului URSS, a fost primit oficial în Germania, toată protipendada nazistă n-a avut încotro şi a ascultat Internaţionala, imnul de stat sovietic, mimând minimul respect, şi, tot aşa, după câteva luni, ministrul japonez de Externe şi delegaţia sa au făcut-o la sosirile lor la Moscova, deşi Reichul German şi Japonia erau cele două state fondatoare ale Paktului Antikomintern], motivul invocat în 2016 fiind acela că „maghiarii nu au nimic de sărbătorit“ în legătură cu 1 Decembrie 1918.
Chiar şi Arh.Tamás Wachsler, coordonator al Programului Steindl Imre (după numele creatorului emblematicei clădiri a parlamentului ungar) şi responsabil al proiectului noului ansamblu comemorativ şi peisagistic, a susţinut, într-un articol dedicat evenimentului din august, că blocul în sine, flacăra veşnică şi promenada înclinată, largă de patru metri şi lungă de circa o sută de metri, străjuită de pereţi în care sunt încastrate cele 12.485 de plăcuţe de granit având inscripţionate denumirile în limba maghiară ale tuturor localităţilor regatului Coroanei Sf.Ştefan, aşa cum ele figurau în nomenclatorul publicat în 1913, „invită, în mod conştient, la ideea unei înmormântări şi a unei învieri“.
S-ar părea că învierea e un concept larg utilizat în discursul public din Ungaria. Acum un an, la centenarul Trianonului, premierul Orbán le-a prezis ungurilor că într-un răstimp de douăzeci şi cinci de ani se vor mântui. Dacă nu s-a referit la râurile de lapte şi de miere ce vor inunda câmpia Panoniei, atunci unora li s-o fi insuflat temerea, sau speranţa (depinde din ce parte privesc), că acesta e termenul până la împlinirea căruia tratatul va fi revizuit.
In grabă, dată fiind relativa încălcare a regulilor de tranzit prin Ungaria impuse în pandemie, am încercat să o regăsesc printre plăcuţe pe aceea care poartă numele satului strămoşesc de pe valea Mureşului inferior – Solymosvár, dar nu am izbutit. Plăcuţele de granit sunt aşezate aleator, iar în privinţa mărimii scrierii gravate, multe aşezări modeste sunt scrise cu litere destinate marilor municipalităţi. M-am mulţumit să identific denumirea maghiară a baştinei „sfinxului de la Bădăcin“, după cum era pomenit, uneori, în presa interbelică, Iulia Maniu, făuritor al Marii Uniri – Szilágybadacsony, satul său românesc din inima Sălajului. Am căutat, apoi, numele aşezării (turceşti) de pe insula Ada-Kaleh, ce fusese anexată la Ungaria chiar în acel an de dinaintea izbucnirii Primului Război Mondial, printr-o manevră îndrăzneaţă a reprezentantului guvernului de la Budapesta în comitatul/judeţul Caraş-Severin (rămasă nerecunoscută pe plan internaţional), sub denumirea de Új-Orsova, adică Orşova Nouă. Neapărând nici în nomenclatorul din 1913, tipărit în februarie, când insula nu-şi schimbase, încă, statutul de teritoriu otoman ocupat, se prea poate să nu fi fost inclusă în memorial, ca şi cele 42 de sate cuprinse în aria de rectificare a graniţei din Carpaţi petrecută după semnarea păcii separate de la Bucureşti din 7 mai 1918.
In Ungaria, la 1898, a fost adoptată o lege prin care nu s-a mai admis decât folosirea unui singur nume oficial pentru localităţile rurale, punându-se capăt dualităţii de până atunci, în care numeroase oiconime româneşti ori nemţeşti apăreau în acte sau legi. Aşa au dispărut multe dintre cele ce aveau prefixele Oláh- şi Román-, precum şi aproape toate cele cu terminaţiile –est sau –esd, cu excepţia notabilă a denumirii satului Rumunyest. In acelaşi timp, numai în Banat pot fi citate situaţii de genul: Radmanyesd a devenit Radmanóc, Tergovest – Vásáros, Leokosest – Lökösfalva, ori Baszest (actualmente localitate componentă a oraşului Făget sub numele de Begheiu Mic) s-a metamorfozat în Bázosd. Cât despre bătrânul sat de sub cetatea Şoimoş, denumirea istorică de Solymos fusese, deja de ani buni, înlocuită de cea cu oarecare rezonanţă maghiară. Acestea fiind zise, acelora care vor ca plăcuţele să le spună efectiv ceva li se recomandă să ştie bine ce caută şi să aibă destul timp la dispoziţie.
Ceea ce poate fi acum admirat în preajma impunătoarei clădiri a parlamentului de la Budapesta nu e chiar cel dintâi ansamblu comemorativ al păcii de la Trianon amplasat în zonă. Primul dateză din 1921, două plăci fiindu-i adăugate, în 1928, şi conţinând mesajele de simpatie şi de încurajare a curentului revizionist îmbrăţişat, deopotrivă, de popor şi de cercurile conducătoare ale sale. Una avea inscripţionate spusele lui Mussolini („Le trattate non sono eterne!”, adică „Tratatele nu durează veşnic“), cealaltă – titlul editorialului din ziarul londonez Daily Mail, publicat la 21 iunie 1927 şi scris chiar de lordul Rothermere, proprietar al trustului de presă („Hungary’s place is in the Sun”, sau, mai pe româneşte, „Locul Ungariei e sub Soare“). După patru ani, la 6 octombrie 1932, în spaţiul larg al Pieţei Libertăţii [Szabadság tér] din apropierea parlamentului, a fost amplasat un nou monument finanţat de acelaşi Rothermere, cel al „Durerii Ungariei“. S-a considerat nimerit ca pe soclu (distrus în 1945) să fie gravată explicaţia sculpturii executate de francezul Guillaume, a cărei traducere suna astfel: „Această statuie simbolizează durerea Ungariei, căreia i s-au răpit copiii la Trianon. Dar al prietenului naţiunii maghiare, Viscount Rothermere“.
Cât despre revizuirea graniţelor instituite la 1920, vreme de două decenii s-a impus doctrina Sfintei Coroane, considerată drept unicul posesor de drept al teritoriilor pierdute şi, prin urmare, în măsură să le şi revendice, în numele propriu şi nu al Ungariei! Tot procesul dezmembrării şi-a găsit imediat expresia în cele patru statui amplasate în aceeaşi piaţă, marcând cele patru puncte cardinale agresând Ungaria „milenară“. Evident, spre est, compoziţia sculpturală Kelet (Baba Clontzu şi victima sa) nu constituia decât o evocare avant la lettre a pasajului halucinant din discursul premierului Orbán, ţinut cu ocazia centenarului, la 6 iunie 2020, în complexul Magyar Kálvária de lângă oraşul Sátoraljaújhely. Deşi a început prin a deplânge faptul că „Mergem din nou pe Drumul Crucii“, la un moment dat, în contextul citării proastelor relaţii cu Ucraina şi cu România, acesta a afirmat că „sub povara vecinului de la răsărit… se cutremură pământul“, fără a fi prea clar dacă figura de stil se referă la seismicitatea zonei Carpaţilor de Curbură, ori la pretinsa oprimare a maghiarilor.
In centrul aceleiaşi pieţe a Libertăţii, un complicat aranjament floral, incluzând conturul Ungariei Mari cu cursurile celor patru fluvii – Dunărea, Tisa, Drava şi Sava – care, după unii heraldişti, ar fi sursa de inspiraţie a benzilor argintii din stema ţării, a fost, timp de ani buni, bordat de jur-împrejur, de Credo-ul maghiar, compus tot din flori şi care, recitat în cor în toate şcolile de stat, de două ori pe zi, în perioada interbelică, s-a întipărit în minţile şi sufletele tuturor tinerilor unguri: „Cred într-un singur Dumnezeu / Cred într-o singură patrie / Cred într-un adevăr divin etern / Cred în învierea Ungariei, Amen!“ Cu o asemenea înverşunare, concluzia firească a fost sintetizată în numai patru vorbe de largă circulaţie în acea epocă şi care evocau tot patosul curentului revizionist prin lozinca: „Aşa a fost, aşa va fi!“
In anul 1933, tânărul de 18 ani Patrick Leigh Fermor, ajuns, după decenii, unul dintre cei mai elogiaţi scriitori britanici în domeniul literaturii de călătorie, a efectuat o excursie pe jos de-a lungul Europei, având drept destinaţie Istanbulul. Pe baza notiţelor şi a impresiilor acumulate, a scris o serie de cărţi, dintre care „Intre păduri şi ape“, publicată abia în 1986, se referă la porţiunea traseului de la intrarea în Ungaria, pe la Esztergom, şi până la Porţile de Fier. Nevoit să treacă în România la bordul unui tren între Lőkösháza si Curtici (gara fiind numită, pe atunci, pentru câţiva ani, Decebal), a consemnat succint că, la un deceniu şi jumătate după unirea Ardealului, graniţa româno-ungară era „cea mai detestată frontieră din Europa“. Explicaţia consta în faptul că „pierderile Ungariei faţă de Cehoslovacia şi Jugoslavia, spre deosebire de Transilvania, erau amare, dar simple şi periferice“, făcând şi precizarea că termenul geografic ce desemnase spaţiul intracarpatic se extinsese, ca fiind cel mai la îndemână, asupra întregului teritoriu dintre Vechiul Regat al României şi noua graniţă din Câmpia Tisei. S-a petrecut acest fapt atât în limba maghiară, pentru Erdély, cât şi în limbile de circulaţie internaţională, în timp ce în română, începând din perioada interbelică, Transilvania propriu-zisă, Banatul, Crişana şi Maramureşul erau amalgamate în cuvântul Ardeal, a cărui semnificaţie de demult, citată în secolul XVII de hulitul Simion Dascălul, era cu totul alta. Cu două excepţii notabile în epocă: Iorga, în lucrările sale folosea termenul Ardeal şi Banat, respectiv Maniu, care, în discursuri, nu uita să includă şi Sătmarul în înşiruirea provinciilor din vestul României.
La o sută de ani şi mai bine după semnarea tratatului de pace din 1920, Trianonul pare a se limita la o chestiune româno-ungară. Tot ce a fost insuportabil în privinţa graniţelor trasate Ungariei prin Tratatul de la Trianon s-a transferat în relaţia acesteia cu statul ce a înglobat un Ardeal mult extins spre Tisa, devenit mai mare decât Ungaria însăşi, pe baza hotărârii Marii Adunări Naţionale de la Alba Iulia şi a confirmării prin textul tratatului, în virtutea dreptului la autodeterminare asumat de românii de peste Carpaţi, în acel sfârşit de an 1918, în care, practic şi plastic, după o îndelungată asuprire, au coborât în istorie.
Spre deosebire de toate celelalte teritorii alipite Cehoslovaciei ori Jugoslaviei, care au trecut, în decurs de un secol, sub mai multe stăpâniri, doar Ardealul a rămas acolo unde i s-a confirmat locul în urma conclavelor de pace de la Paris din 1919/20, respectiv 1946/47. Mai mult, Ardealul – ca împlinire a revendicării cvasi-totalităţii teritoriilor locuite de români în afara arcului carpatic – a fost dintotdeauna o ţară. La mijlocul secolului XIX, se încetăţenise titulatura maghiară de Erdélyország, spre a o deosebi de Magyarország, e adevărat, în ansamblul posesiunilor Austriei imperiale.
Trianonul impune, şi după un veac, o relaţie personală cu istoria. Cunosc oameni la Budapesta, foşti colaboratori, cărora le pot spune chiar prieteni, ce poartă în suflet drama trăită de bunici, atunci când s-au văzut puşi în situaţia de a alege între a rămâne în Ardeal, sub români, sau de a se repatria în Ungaria, ca foşti funcţionari de stat. Este şi aceasta o dimensiune a procesului transferului autorităţii succesorale şi nu e tocmai una simplă. In România s-au regăsit cei mai mulţi etnici maghiari din afara ţării lor: fuseseră 1.661.805 recenzaţi, în 1910, ca având maghiara drept limbă maternă, deşi, evident, această sumă nu poate decât să fie aproximată pentru momentul 1920. Intre timp, au existat pierderile umane din război, sporul natural, dar şi un număr de refugiaţi spre Ungaria. Ar fi fost 1.675.000 de unguri şi secui în Ardeal, conform celei mai realiste estimări afirmate de lordul Curzon, secretarul Foreign Office, la 5 mai 1921, în dezbaterile prilejuite de ratificarea tratatului în parlamentul Regatului Unit al Marii Britanii şi Irlandei. Până la acea dată, circa 225.000 de maghiari se transferaseră la vest de noua graniţă din Câmpia Tisei, comparativ cu circa 150.000 din teritoriile cedate Cehoslovaciei şi cam 80.000 – din cele atribuite Regatului SHS. Fluxul de persoane nu a fost unidirecţional, iar unii dintre cei plecaţi în 1919 s-au reîntors la casele lor. Un raport oficial din 6 mai 1922 releva că, în precedentele 18 luni, se înregistraseră 42.368 de repatriaţi din Ungaria.
Oricine iubeşte Ardealul nu poate să piardă din vedere că una dintre cele mai însemnate bogăţii ale acestor meleaguri, despre care Bălcescu scria că aurul străluceşte şi în urmele carelor, o constituie raporturile dintre oameni. Aici ar trebui căutată superioritatea apartenenţei de 100 de ani la România, materializată prin persistenţa naţionalităţii maghiare şi a specificului secuiesc, inclusiv cu imnul, drapelele şi enclavizarea, prin posibilitatea de a trăi, acolo unde procentajele o permit, fara a interfera prea mult cu limba română, cu istoria şi cu geografia ţării, de a concura pe plan sportiv şi olimpic pentru Ungaria. Oricui ar invoca lezarea sistematică a drepturilor maghiarilor din România i-ar fi suficient să petreacă o zi de 15 martie în mijlocul unei comunităţi de-ale lor, ori să admire mormântul regelui-împărat Sigismund de Luxemburg, aflat în catedrala romano-catolică de la Oradea. Va avea imaginea unei minorităţi naţionale pline de viaţă şi a toleranţei poporului majoritar.
Cum/necum, majoritarii de-acum se poarta domneste/omeneste fata da minoritari ; „majoritarii” de pe vremuri se comportau marlaneste/chiar scarbos !