Un ofiţer francez confirmă: Pacepa a fost agent dublu al americanilor

Nu mă interesează în mod special I.M. Pacepa, am mai spus-o. Dar recenta dispută privind „fotografia lui Pacepa”, cea apărută în „American Spectator”, m-a determinat să intervin.

Nu intenţionez să-mi dau cu părerea. Sursa mea este un profesionist de absolută încredere. Îl voi numi „Albert S.” Îl cheamă altfel, dar aşa am convenit să-l numesc. Posibil ca unii să fi avut de-a face cu el sub numele său de cod „Sonrel”. Aşa obişnuia să se prezinte pe când lucra la DST, serviciul francez de contrainformaţii. Cunoaşte bine România şi pe români. Cu nişte ani în urmă, la sfârşitul anilor ’70 şi începutul anilor ’80, a condus secţia pentru România din cadrul DST.

A lucrat acolo toată viaţa, cum se spune. Acum e la pensie. Sau, mai corect, în retragere. Pentru că „Albert S.” este de fapt ofiţer, de poliţie, un fel de comisar-şef. În Franţa, serviciul de contrainformaţii DST (care azi nici nu mai există ca serviciu de sine stătător, după comasarea cu Renseignements Generaux) era o componentă a poliţiei naţionale. „Albert S.” şi-a dorit dintotdeauna să „prindă spioni”. S-a dus la Academia de Poliţie de parcă CV-ul său ar fi fost scris dinainte. A urcat pe treptele ierarhiei din DST la fel de firesc cum a devenit poliţist. Înainte de a se ocupa de România, a fost şeful secţiei pentru Bulgaria. După anii dedicaţi „problemelor româneşti”, s-a ocupat de altele, din domeniul combaterii terorismului, cum spune el azi în termeni vagi. „Albert S.” este un om discret. În vorbe, în atitudine. Nu iese în evidenţă cu nimic. Dacă îl întâlneşti pe stradă, nici nu-l vezi. Omul perfect pentru meseria pe care a practicat-o.

„Albert S.” nu a mai vorbit până acum cu nimeni „din afară”. Am ajuns la el abia după aproape un an şi jumătate de încercări, şi am reuşit doar pentru că am fost recomandat de persoane de încredere pentru el. Poate l-a ispitit şi faptul că mă interesa un subiect cu care el chiar se poate mândri ca reuşită profesională de excepţie (dar care e altă poveste). Echipa lui „Albert S.” de la DST era destul de mică. Doar 10 oameni care să urmărească şi să zădărnicească acţiunile Securităţii în Franţa. Şi nici mijloacele materiale de care dispuneau nu erau cine ştie ce. Chiar îi invidiau pe români pentru resursele de care păreau să dispună. La Securitate nu se făceau economii. Iar agenţii români erau bine pregătiţi, erau nişte adversari redutabili, îmi spunea „Albert S.”. Dar numai până în 1978. După aceea, câţiva ani, „Albert S.” şi echipa sa aproape că au şomat. Reţeaua românească din Franţa, cea a „ilegalilor”, se evaporase practic. Iar cei din rezidenţă, cei cu acoperire diplomatică din ambasadă, erau ca vai de capul lor, „nişte ţărani”. Adică erau nişte prostovani trimişi de Bucureşti pe post de spioni, „faute de mieux”. Explicaţia? Pacepa.

Fuga lui Pacepa, în iulie 1978, spulberase tot spionajul românesc. E foarte adevărat. Ţăranii, cum i-a numit „Albert S.”, erau cei din Securitatea internă, puşi de Ceauşescu să-i înlocuiască pe agenţii deconspiraţi de Pacepa, dar şi să-i controleze pe cei rămaşi în centrala de la Bucureşti (CIE), consideraţi de-acum nişte potenţiali trădători, ca fostul lor şef adjunct. La începutul lui august ’78, un „veloturist” făcea ture prin Franţa. Era un ofiţer de legătură trimis de Bucureşti să-i avertizeze pe ilegali să dispară. În mod normal, aceştia ar fi fost contactaţi prin transmisii radio codificate, dar Securitatea nu mai putea conta pe asemenea mijloace, foarte probabil deconspirate – frecvenţe, coduri, tot. Contactul direct era singura cale, chit că foarte riscantă. Dar nu aveau de ales, nu aveau timp de pierdut, iar „acoperirea” mesagerului ca veloturist a fost tot ce le-a trecut prin cap. Oricum, ilegalii, cei mai mulţi, chiar au dispărut brusc, lăsând totul baltă. Ca Fortunescu, de pildă. Ar fi interesant de ştiut ce s-a întâmplat cu ei, ce au devenit mai târziu, ce sunt azi, spunea „Albert S.” Da, ar fi interesant. Fortunescu era logodit cu o franţuzoaică drăguţă. Nu înţelegea, săraca, în ruptul capului ce s-a întâmplat, cum a dispărut aşa, peste noapte, logodnicul ei. Dar Traian Munteanu? Era profesor de informatică în Franţa. Ilegalii, ca să ne lămurim, erau „agenţi deplin conspiraţi”, iar „Albert S.” ştie să spună asta pe româneşte. Popular, se numesc cârtiţe. Cei trimişi să se implanteze în ţări străine cu „legende”, biografii false. Ca De Benedetti, de pildă. Ăsta n-a mai reuşit să dispară. După legendă, era fiul unui soldat italian care făcuse Primul Război Mondial în România. L-au arestat.

Cu Pacepa comunicam atunci zilnic, povestea „Albert S.” De la distanţă, desigur, el era în America. L-a întâlnit ani mai târziu, la Paris (ca şi pe Caraman, altă poveste). Pacepa i-a spus atunci: „Eu ştiu cine sunteţi, dumneavoastră nu ştiţi cine sunt eu”. Corect. Românii aveau fotografiile noastre, explica „Albert S.”; se puneau cu o maşină în dreptul sediului nostru şi ne fotografiau pe toţi când ieşeam de la birou. Pe Pacepa nu l-aş fi recunoscut oricum, pentru că avea chipul schimbat.

Apoi, întorcându-se şi mai mult în timp cu amintirile, „Albert S.” a pomenit de schimburile de informaţii pe care le aveau regulat cu alte servicii secrete. Inclusiv cu americanii. Aceştia erau foarte interesaţi de orice informaţie nouă venită de la francezi. Cu o excepţie: România. Informaţiile despre România nu păreau să le stârnească nici cel mai mic interes. Oare de ce? Am priceput mult mai târziu, spunea „Albert S.” Pentru că le ştiau deja. De unde? De la Pacepa. „Albert S.” e convins că Pacepa a fost agent dublu al americanilor.

Cum ziceam, I.M. Pacepa nu mă preocupă în mod special. Am vorbit cu „Albert S.” despre cu totul altceva. Dar asta este, iarăşi, altă poveste.

Liviu Tofan,

Director IRIR

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.