În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz– Cei o sută, Ecce Homo. Acesta este cel de-al cincilea volum, din cele 12 ale ciclului CEI O SUTĂ.
Numai că acesta s-a ocupat prea puţin de suferinţele trupelor, de bolile atât de frecvente ale oamenilor ce-şi petreceau multă vreme pe ape. Boli fizice, dar şi numeroase boli psihice, întotdeauna trebuind să se ia în socoteală un număr de pierderi printre marinarii ce înnebuneau. Deşi Spiţerul a luat cu el o cantitate considerabilă de leacuri gata preparate şi de materie primă pentru altele, cei ce le-au distribuit au fost doar secretarii şi asistenţii. Al cincizeci şi şaptelea şedea toată ziua pe puntea “vasului său” şi privea în zare. Din când în când, nota ceva. Se spune că a dormit mai toată vremea. Alţii pretindeau că stătea mai mult cu ochii închişi pentru a se putea concentra.
În felul acesta, au trecut şapte luni. Nimeni n-a îndrăznit să-l deranjeze şi, în tot acel răstimp, aproape că n-a vorbit cu nimeni. Doar atunci când de pe corăbii se azvârlea cu foc, Al Cincizeci şi şaptelea părea să savureze din plin spectacolul. Cine ştie ce conexiuni făcea? O singură dată a cerut să însoţească o incursiune chiar pe insulă. Era în ultimele zile ale lui 960, romeii debarcaseră de câteva luni şi acum asediau, rând pe rând, fiecare cetate. Crestele înzăpezite ale Munţilor Albi străjuiau un ţinut pietros şi cu o vegetaţie prea puţin îngrijită. Nestingheriţi, câţiva localnici s-au apropiat cu asinii lor de soldaţi, oferindu-le brânză şi fructe spre vânzare. Aveai impresia că nişte turişti au venit într-o excursie şi-şi cumpără de la băştinaşi de ale gurii. Spiţerul nu i-a însoţit pe oşteni în interiorul insulei şi a rămas pe promontoriul Spatha. Şezând pe o stâncă, el şi-a continuat, câteva zile, letargia de pe corabie. După care, se povesteşte, a intrat într-o agitaţie continuă şi a scris zi şi noapte. Când s-au întors soldaţii, a revenit şi el pe corabie. Din clipa aceea, n-a mai vorbit chiar cu nimeni, părând că sufletul i-a plecat în ţinuturi îndepărtate. A devenit din nou atent doar după ce fortăreaţa Chandax a dat semne că nu va mai putea rezista. Ştim din istoria lui Leon Diaconul că, înfometaţi şi istoviţi, arabii au încercat un ultim gest disperat, ieşind în iureş din cetate. Au fost, însă, uşor respinşi, iar capetele celor ce au pierit pe câmpia din jur au fost retezate şi înfipte într-o pădure de suliţe plantate în faţa zidurilor cetăţii. Alte scăfârlii au fost aşezate pe catapulte şi azvârlite spre cei ce au izbutit să se retragă şi spre cei ce au rămas în interiorul fortăreţei. “Apocalipsa e în noi” a scris Spiţerul încă în “Răspuns lui Adso”, iar înfiorătoarea scenă a ploii cu capetele apropiaţilor nu reprezenta decât o ilustrare cât se poate de concretă a constatării Celui de Al Cincizeci şi şaptelea. Efectul a fost pe măsură şi a frânt şi ultimele rezerve de speranţă ale asediaţilor. Euforia romeilor n-a fost împărtăşită de Spiţer, care părea, mai degrabă, la fel de înspăimântat ca şi arabii. El n-a vrut să participe nici la măcelărirea oamenilor, aproape indiferenţi de disperare şi foame, ce au mai fost găsiţi în cetatea căzută. Şi nu păreau să-l intereseze nici imensele capturi provenite din comorile adunate în atâtea secole de jaf ale piraţilor cretani. (Se spune că nici nu s-a uitat la partea din trofee ce i-a fost adusă, conform importanţei rangului său.)
Cucerirea Cretei a costat foarte mult, însă recompensa a fost pe măsură şi imensa flotă s-a întors în patrie încărcată cu glorie şi cu o pradă cum nu-şi mai aduceau aminte romeii să fi apucat să vadă.
Spiţerul a revenit la Constantinopol cu ultimul său text: “Răspuns la răspuns”. Este lucrarea cea mai concisă din câte ne-a lăsat Al Cincizeci şi şaptelea şi – ceea ce este mai important – având doar câteva pagini (în total, treizeci şi nouă de rânduri aşternute cu caractere foarte mari) – n-a fost cenzurată, iar scribul a dat de ea aşa cum a fost concepută. Probabil că nu s-a atins nimeni de acest material fiindcă pur şi simplu n-a fost luat în seamă, drept ceea ce era. Scribul l-a găsit înserat într-un manual pentru învăţarea conservării corecte a buruienilor de leac, manual care aparţine şi el, poate, Spiţerului. Textul “Răspunsului la răspuns” este atât de incifrat şi conţine atâtea semne secrete, încât n-a putut fi desluşit în întregime nici de către scrib. (Acesta a încercat să-l “traducă” pentru bunii săi cititorii, presupunând că ei nu s-au plictisit şi-i mai urmăresc prea lunga relatare, însă nefiind sigur că descifrarea rezultată e corectă, a renunţat. Atunci a intenţionat să ofere o fotocopie într-un facsimil, însă preluarea prin orice mijloace electronice i-a fost interzisă. Nici măcar simpla copiere nu i-a fost permisă.) Trebuind să se bazeze exclusiv pe memorie şi pe intuiţia sa atât de relativă, scribul a reţinut că Al Cincizeci şi şaptelea începe “Răspunsul la răspuns” prin negarea a tot ce a scris până atunci. Autorul a ajuns la concluzia că simpla scriere este rezultatul învăţării, iar învăţarea se bazează pe memorie. Astfel:
Tot ce e scris este rodul greşelii, memoria fiind izvorul primordial al acesteia. Singura excepţie o constituie textele apărute prin revelaţie, aşa cum transmiţătorii marilor religii au fost cu toţii analfabeţi şi totuşi au avut acces la poruncile primite în scris.
Tot ce este învăţat este, de asemenea, rodul greşelii, din aceeaşi cauză.
Idem tot ce este transmis de la om la om prin limbaj convenţional.
Manifestarea acestor greşeli o reprezintă dezvoltarea, prosteşte împărţită de oameni în “evoluţie” şi “involuţie”. (Două dimensiuni ale oglinzii oferite de diavol pentru derutarea lumii. Nota bene: a lumii şi nu a muritorilor – muritorii sunt percepuţi ca fiinţe ce se nasc, trăiesc şi mor. În lipsa oricărei dezvoltări, asemenea etape sunt lipsite de sens.)
Întreaga viaţă şi lucrare a Spiţerului însuşi este lipsită de sens. Nu poţi vindeca, atâta vreme ce vindecarea reprezintă un proces, iar procesul se petrece într-o dezvoltare ce nu există.
Cel ce-i iniţiază pe novici este un sacrificat. El acceptă evoluţia tradiţională a unei lucrări, jertfindu-se pe sine în minciună, spre a-i putea salva pe ceilalţi în spiritul adevărului. Adevărul care este Unul, care nu se modifică “după cum bate vântul”. Adevărul care este etern.
(Text cu caractere indescifrabile pentru scrib)
(Pagină albă – “adevăratul text”)
“Răspuns la răspuns” este o negare de tot, o sinucidere integrală în sensul existenţei convenţionale. Dar, în aceeaşi măsură, “Răspuns la răspuns” este ultima regăsire de sine. În ignoranţa sa, scribul crede că asemenea concluzii ar fi putut trage exegeţii acelui manuscris atât de straniu. Cu toate acestea, scribul nu cunoaşte nici o interpretare a ultimei lucrări a Celui de Al Cincizeci şi şaptelea. În spiritul autorului ei, ea şi-a atins ţinta: memoria nu s-a atins de ea.1
1 CEI O SUTĂ se dovedeşte, în concepţia scribului, un text adevărat: contrar ideilor Spiţerului, scribul acceptă dezvoltarea (nu neapărat în sensul evoluţiei şi involuţiei), iar lunga poveste se modifică continuu, atunci când nici nu te mai aştepţi. După ce a dat la tipar şi această biografie, scribul, documentându-se pentru viaţa altui personaj, a nimerit, cu totul întâmplător, peste o referire a lui Mihail Paleolog – cel a cărei lucrare “Râul Laethe” i-a fost multă vreme atribuită Spiţerului -, şi în care canonul acestuia este numit “canon de autopedepsire”. Iată una dintre “concluziile – chiar polemice” bănuite şi amintite de scrib, căruia i se pare în afara spiritului întregului text “ideea de autopedepsire”. Autopedepsirea reclamă răspunsul punitiv la ceva ce s-a întâmplat, ceea ce ar presupune acceptarea succesiunii a cel puţin două evenimente. Or, tocmai succesiunea – ca efect nociv al memoriei – este incriminată de Al Cincizeci şi şaptelea.
Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.