Emil Constantinescu distins cu Premiul de excelenţă pentru Diplomaţie Culturală, la Berlin

Conferinţa anuală a Institutului de Diplomaţie Culturală din Berlin (ICD) care se desfăşoară în capitala Germaniei în perioada 17-22 decembrie 2013, având ca temă  “Cooperarea transcontinentală – poduri pentru o comunitate globală unită” şi la care participă peste o sută de personalităţi politice şi academice din întreaga lume, a programat în seara zilei de 19 decembrie Ceremonia de acordare a “Premiului de excelenţă pentru activitatea de o viaţă în domeniul Diplomaţiei Culturale” profesorului Emil Constantinescu, preşedintele Academiei de Diplomaţie Culturală.

În Diploma care i-a fost decernată cu acest prilej este menţionată înalta admiraţie pentru contribuţia de preeminent avocat al păcii de-a lungul unei ilustre cariere care a avut un profund impact asupra comunităţii globale prin promovarea valorilor morale şi a dialogului între culturi şi religii.

Cu această ocazie, preşedintelui Constantinescu i-a fost decernat şi Trofeul “Pace prin cultură şi educaţie”. Trofeul este o sculptură din cupru, realizată de un tânăr artist plastic român, Cristian Răduţă, reprezentând un sul de papyrus pe care este marcată harta lumii.

Diploma şi trofeul i-au fost înmânate de către E.S. Francesco Rutelli, fost viceprim-ministru al Italiei, preşedintele Boardului “Institutului de Diplomaţie Culturală” din Berlin, şi de Mark Donfried, directorul ICD.

Dr. Petru Lucinschi, preşedintele Moldovei (1996-2000), prof. dr. Arnold Ruutel, preşedintele Estoniei (2000-2004) şi prof. dr. Mircea Dumitru, rectorul Universităţii din Bucureşti au prezentat câte o Laudatio în care au elogiat activitatea laureatului premiului “Pace prin cultură şi educaţie – 2013”. După Laudatio, Oana Lianu, o tânără artistă din România, a interpretat vocal şi la nai fragmente din “Rapsodia Română” a lui George Enescu şi a fost proiectat un film dedicat activităţii preşedintelui Emil Constantinescu, realizat de echipa ICD.

Redăm discursul susţinut de Profesorul Emil Constantinescu, cu acest prilej.

Iniţiativa LEVANT pentru Pacea Globală

“Când Academia de Diplomaţie Culturală a lansat proiectul unui nou tip de relaţii între state şi naţiuni bazate pe înţelegerea celuilalt în locul celor bazate pe presiuni militare sau economice, m-am gândit care ar putea fi laboratorul în care această nouă abordare ar putea fi experimentată. Răspunsul nu s-a lăsat aşteptat. Mi se pare evident că acest tip de relaţii care oferă o şansă păcii în lumea globalizată poate găsi o sursă de inspiraţie în vechea lume a Levantului. Aceasta nu numai pentru că Levantul este de peste milenii leagănul diplomaţiei culturale, dar şi pentru că civilizaţiile egipteană, iudaică, asiriană, babiloniană, feniciană, greacă, arabă, imperiile Roman, Bizantin şi Otoman au creat, fiecare într-un fel propriu, un spaţiu extins de schimburi – de la mărfuri până la idei.  Zona de sud-est a Europei a fost timp îndelungat în contact cu zona Africii de Nord şi Orientul Apropiat şi oamenii care trăiesc aici au o lungă și vastă experienţă în dialogul intercultural.

Astăzi călătorim cu avioane asemănătoare, aterizăm în aeroporturi asemănătoare, poposim în hoteluri asemănătoare, mâncăm în aceleaşi fast food-uri, privim televizoarele cu plasmă care ne transmit aceleaşi ştiri. Ştim oare mai multe acum despre lumea vechiului Levant? Primul răspuns care ne vine în minte este: binenţeles că DA pentru că avem la dispoziţie un număr copleşitor de informaţii. Dar asta ne ajută să ne înţelegem mai bine unii cu alţi? Sau să ştim mai bine cine suntem, de unde venim, unde ne ducem? Mă tem că nu.

Zona de Est a Mediteranei a fascinat Occidentul European în Renaştere, în perioada Romantismului până în Modernitate şi admiraţia pentru Levant a unor mari scriitori, artişti, muzicieni a dat naştere unor viziuni prodigioase şi unor opere literare, artistice şi muzicale impresionante. Legăturile culturale dintre ţările din Balcani, Orientul Mijlociu şi Nordul Africii au continuat şi în a doua jumătate a sec. XX, chiar în perioada Războiului Rece şi a regimurilor de dictatură prin formarea unor elite intelectuale educate în universităţile din Sud-Estul Europei şi prin schimburi culturale reciproce. Reluarea acestor legături ar fi o bună ocazie ca diversitatea tradiţiilor noastre împărtăşite să se opună tendinţelor de uniformizare ale globalizării copleşite de presiunea profitului propunând un mod de viaţă mai apropiat de aspiraţiile fiinţei umane.

Toate aceste considerente m-au determinat să mă gândesc la oportunitatea unui proiect dedicat promovării unei culturi a păcii la care sunt invitaţi  să participe cercetători în ştiinţele umane, savanţi, teologi, scriitori, artişti, arhitecţi, muzicieni, o cultură a păcii capabilă să edifice un spaţiu de cunoaştere şi înţelegere prin cooperare şi respect reciproc.

Călătorind în primul deceniu al mileniului 3 în Orientul Mijlociu, Nordul Africii, în Balcani şi Caucaz, am fost frapat de originea comună a unor vestigii istorice şi arhitecturale, dar mai ales de numeroase afinităţi de comportament derivate dintr-o psihologie comună care își are rădăcinile în tradițiile vechiului Levant.

De ce ar trebui să vorbim acum despre acest Levant care pare a aparţine doar unui trecut demult depăşit? În primul rând, pentru că mişcările populare recente din Tunisia, Egipt, Siria, care au atras atenţia asupra regiunii mediteraneene, au evidenţiat absenţa unui dialog real şi a unei diplomaţii eficiente, în favoarea atenuării cauzelor generatoare de conflict. În al doilea rând, pentru că mi se pare riscant modul în care criza economică i-a făcut pe mulţi să privească Europa doar ca pe o mare companie comercială, analizată prin prisma unor indicatori financiari. Ei par să ignore că Uniunea Europeană a fost constituită de părinţii fondatori pe fundamentul unor idealuri comune: democraţie, preeminenţa legii, morala creştină, ceea ce ar trebui să facă ridicole afirmaţiile unor analişti financiar-bancari sau oameni politici care vorbesc chiar despre un eventual război, ca o consecinţă posibilă a prăbuşirii monedei unice europene. Aceste afirmaţii nu sunt numai iresponsabile sau prosteşti, dar denotă şi o necunoaştere a istoriei. Dar mai ales am sesizat tentaţia celor care au provocat criza economică actuală de a uita că Uniunea Europeană este în primul rând un model civilizaţional. Rădăcinile acestui model – democraţia ateniană, religia iudeo-creştină şi dreptul roman – se găsesc în Levant, acolo unde s-a născut şi civilizaţia islamică medievală.

Europa secolului 20 a fost o Europă a statelor naţionale care s-au născut după Primul Război Mondial, ca o consecinţă a revoluţiilor de la 1848 împotriva Imperiilor Austriac, Otoman şi Rus, un proces care a declanşat multe energii generatoare de progres, dar şi de conflicte. Dorinţa de expansiune a unor state, nemulţumirea unor naţiuni faţă de modul cum fusese stabilită graniţa propriului teritoriu, nesăbuinţa unor conducători şi ambiţia de a-şi demonstra superioritatea prin ocuparea şi anihilarea independenţei altor state au condus la declanşarea unor războaie regionale şi a două războaie mondiale soldate cu uriaşe pierderi de vieţi, destine umane mutilate şi distrugeri incalculabile ale patrimoniului cultural universal. Însă aspiraţia oamenilor de a trăi în pace nu a putut fi anihilată. Dimpotrivă, pierderile uriaşe cauzate de război învinşilor dar şi învingătorilor au dat impuls mişcărilor pacifiste şi dorinţei de depăşire a neînţelegerilor prin dialog şi tratate de bună vecinătate. Cultura păcii se bazează pe un nou tip de relaţii între state, dar mai ales pe relaţiile dintre oameni care împărtăşesc valori comune, născute cu mult înaintea actualelor state-naţiuni. Este un bun moment pentru diplomaţia culturală şi pentru a ne aminti de moştenirea pe care vechiul Levant ne-a lăsat-o.

Cred că o „mare conversaţie a omenirii” trebuie acum încurajată pentru ca grupuri cât mai largi de oameni obişnuiţi să dezvolte un flux liber de idei şi cunoştinţe în întreaga lume.

Prevenirea conflictelor şi gestionarea situaţiilor postconflict cer o viziune comprehensivă şi echilibrată care să aibă în vedere interesele diferitelor comunităţi etnice şi religioase, îndatoririle statelor şi drepturile fireşti ale cetăţenilor lor, interesele conjuncturale şi de perspectivă ale actorilor regionali. Ea nu poate fi elaborată fără concursul reprezentanţilor capabili să exprime pluralitatea de voci, întrebări şi aspiraţii a miliarde de oameni.

Neînţelegerea motivaţiilor „celuilalt” a dus în istorie la multe decizii greşite de politică externă care au declanşat conflicte sau războaie. Iată de ce obiectivul „valorilor comune” mi se pare astăzi atât de important în noua structură a relaţiilor internaţionale.

Marile mişcări populare pentru libertate, democraţie şi drepturile omului, în curs de desfăşurare în Nordul Africii şi Orientul Mijlociu vor schimba nu numai faţa acelor ţări dar în viitorul apropiat şi faţa întregii lumi. Este vorba de posibilitatea instaurării unui sistem de securitate şi de garantare a păcii bazat în mai mare măsură pe ceea ce numim „soft power”.

Politica internaţională, ca şi diplomaţia clasică, a fost construită pe raporturi de putere şi de forţă şi multă vreme va continua să fie aşa. Conceptul „soft power” este încă departe de a fi funcţional. Diplomaţia culturală este abia la început. Aş vrea să fiu bine înţeles. Nu pledez pentru înlocuirea diplomaţiei clasice cu cea culturală. Ar însemna să susţin o utopie periculoasă. Pledez însă pentru asocierea lor. Cu experienţa pe care am câştigat-o ca om de ştiinţă, ca om de cultură şi ca om de stat, pot spune că diplomaţia culturală se află în acelaşi raport cu diplomaţia clasică în care se află geometria neeuclidiană faţă de geometria euclidiană, fizica relativistă faţă de fizica newtoniană, principiul terţului inclus faţă de principiul terţului exclus al logicii aristotelice, modernismul şi post modernismul faţă de clasicism şi neoclasicism în literatură, muzică şi artă. Adică deschide un alt câmp de înţelegere a unor fenomene aflate sub semnul incertitudinii fără a-l nega pe cel construit pe baza realităţilor cunoscute anterior.

De o bună bucată de timp organizaţiile internaţionale precum ONU, UNESCO sau societatea civilă încearcă se creeze o cultură politică a securităţii prin negociere şi cooperare. Pentru promovarea păcii şi înţelegerii în lume se caută cel mai mic numitor comun în jurul căruia să putem să cădem de acord. Este un demers corect si binevenit mai ales pentru contracararea ameninţărilor imediate.

Convingerea mea este că trebuie să ne propunem mult mai mult. Dacă vrem să realizăm o pace şi o înţelegere adevărată între oameni trebuie să ne concentrăm nu asupra celui mai mic numitor comun ci să ne raportăm la cel mai înalt numitor comun – credinţa.

Societatea modernă şi postmodernă a secolului XX a adus multe drepturi şi libertăţi rasiale, etnice, femeilor, minorităţilor de conștiinţă, respectarea celor care vor să fie diferiţi, dar a şi divizat societatea, riscând chiar o atomizare a ei. Găsirea unui ideal comun peren care să depăşească solidarizarea conjuncturală împotriva a ceva este un ţel dificil. Un astfel de ideal ar putea fi Pacea. Dar nu o pace impusă sub presiunea fricii, ci o pace  izvorâtă din adâncul conştiinţei a milioane de oameni. Ceea ce poate aduce tezaurul filosofic, literar, artistic milenar al Levantului în această revoluţie spirituală este o profundă cunoaştere a fiinţei umane măcinată de milenii în lupta dintre tendinţa de a folosi puterea pentru a-i asupri pe ceilalţi în folosul propriu şi aspiraţia iubirii aproapelui. Putem transforma această vastă Pedagogie a suferinţei într-o Pedagogie a reconcilierii.

În urmă cu douăzeci de ani, în estul Europei, milioane de oameni, cu mâinile goale, au fost gata să lupte şi să moară pentru libertate şi democraţie făcând să se prăbuşească cea mai mare maşinărie de război din istoria omenirii. Într-un mileniu nou, putem redescoperi credinţa. Nu pentru a o folosi ca într-o lungă istorie a omenirii împotriva altora, ci pentru a înţelege menirea noastră pe pământ. Pacea este numele lui Dumnezeu fie că suntem creştini, musulmani, evrei sau credincioşi ai religiilor asiatice. Numai aroganţa omului l-a făcut să uite mesajul Domnului, indiferent de numele pe care i-l dăm în limba sau credinţa noastră. 

Dacă în spaţiul Levantului, leagănul marilor religii monoteiste, se va realiza un proiect politic vizionar adaptat marilor provocări ale prezentului, el va contribui nu numai la o nouă identitate a acestei zone, dar şi la crearea unui alt concept asupra lumii viitorului pus sub semnul unui nou umanism.

Poate că după ce noi, cei din Estul Europei, care am trăit o jumătate de secol sub dictatura comunistă ne-am convins că proiectul unui “comunism cu faţă umană” a eşuat definitiv, este momentul ca democraţiile contemporane să creeze proiectul unui “capitalism cu faţă umană”.

Astfel, noile revoluţii ale secolului XXI pot fi nu numai ale libertăţii, ci şi ale demnităţii umane”.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.