Mi-l imaginez la vârsta de şase ani. Nu e din cale afară de greu. Mă ajută o fotografie, găsită din întâmplare şi făcută pe când avea doi ani. În acea imagine îngălbenită un pic de patina timpului acel heruvim căzut pe gânduri se află între părinţii săi tineri, frumoşi ca nişte zei. Mi-l închipui neastâmpărat, căutând ceva de negăsit împreună cu straniul Iuliu Uroy, despre a cărui viaţă nu se ştiau prea multe în Berinţa. Ce personaj de roman, mi-am spus, când am aflat câteva întâmplări cu acest nici savant, nici profesor, nici preot, nici sfânt, şi savant, şi profesor, şi preot, şi, probabil, sfânt. Ce noroc, Doamne, pe capul acelui pui de om! Învăţa cu Iuliu Uroy franceză, italiană, latină. Făcea insectare. Apoi, cum să treci cu vederea lecţiile de astronomie, făcute pe viu, alături de învăţătorul ce-l scotea din casă, spre necazul mamei sale, târziu, după miezul nopţii, pentru a-i arăta constelaţiile. Iuliu Uroy l-a salvat pe preotul satului atunci când – abia veniţi, după ce, în curtea bisericii, au făcut ţăndări icoanele – ruşii l-au pus la zid pe servul Domnului.
Azi acel pui cu privirea răsfoind cartea cerului noptatic, om în toată legea şi puterea acestui cuvânt, acel pui de altădată ce căuta, ţinut dă mână de învăţătorul său, constelaţiile, devenit, el însuşi, un Învăţător, devenit un Magistru, ţine de mână, metaforic vorbind, ucenici în arta romanului. Desigur, atunci când nu-şi ţine de mână la propriu nepoţii. Azi acel pui de om e un bărbat înalt, frumos, ce păşeşte, descins în capitala ţării din inima Maramureşului, în cea de-a treia tinereţe. E unul din bărbaţii mari ai acestui neam, care a dăruit literaturii române un raft de cărţi, o bună parte (dacă nu majoritatea!) din romanele d-sale – între care „Absenţii”, „Orgolii”, „Feţele tăcerii” şi altele – publicate în urma trecerii prin furcile caudine ale cenzurii ceauşiste. Marele Gusti, cum îi spun prietenii apropiaţi, e unul dintre cei mai mari romancieri români. Romanele d-sale, care se vindeau ca pâinea caldă în plină dictatură, autorul bucurându-se de un succes enorm, rezistă de circa o jumătate de veac, rezistă şi în plină libertate, în pofida cârtelilor de tot soiul, în pofida atacurilor etc., ce par că nu-l ating. Marele Gusti rămâne acelaşi, neschimbat în esenţe, dornic să pună pietre noi la zidirea catedralei Operei sale. Augustin Buzura e unul dintre creatorii de vârf ai acestei naţiuni, care vede romanul ca pe o catedrală, deşi vremurile tulburi prin care trecem nu sunt propice întreprinderilor ziditoare. „Nici învins, nici învingător”, spune incomodul până la crispare ziarist Matei Popa („Recviem pentru nebuni şi bestii”), excedat de furtunile zădărniciei abătute peste el, curajosul şi verticalul erou în a cărui subterană psihologică autorul-Dumnezeu forează cu o rară ştiinţă, dându-ne una dintre cele mai profunde şi răvăşitoare imagini a societăţii post-decembriste, cuprinse de un haos bine organizat pentru un grup de oportunişti ce profită cu asupra de măsură de răsturnările sociale. „Nici învins, nici învingător…”
Circa un deceniu şi jumătate din viaţa sa, măcinat de o boală cumplită – despre care Augustin Buzura nu vorbeşte, iar atunci când se referă la ea o face cu decenţă şi calm bărbătesc – acest Om (da, aşa, cu literă mare) s-a înzidit în construirea unei instituţii – Fundaţia Culturală Română, rebotezată ulterior Institutul Cultural Român – aşezământ naţional de un real prestigiu, cunoscut şi peste hotarele ţării. Împreună cu echipa d-sale, împreună cu Doamna Angela Martin – un excelent traducător şi un ambasador al literelor româneşti în lume – autorul romanului „Raport asupra singurătăţii” a încercat şi a reuşit să construiască o imagine a României reale. Ce a urmat? Marele Gusti a fost înlăturat din funcţie de preşedintele ţării, dl T. Băsescu, al cărui consilier prezidenţial era pe-atunci, dacă nu mă trage pe sfoară memoria, dl A. Pleşu, da, autorul volumului „Parabolele lui Iisus. Adevărul ca poveste”.Incalificabil: unul dintre cei mai mari romancieri ai ţării să fie, pur şi simplu, dat afară. Aşa nu se face decât dacă treci prin zodia barbariei şi a primitivismului. La nu multă vreme după acest, cum să zic?, fragment de istorie literară, domnului Buzura i se fabrică, stupefiant, un dosar de colaborator. Relativ recent prozatorul scria cu amărăciune: „Sigur, am pierdut mulţi ani din viaţă construind Fundaţia Culturală Română şi Institutul Cultural Român, publicaţii, edituri, centre de cercetări pe care «urmaşii» mei le-au desfiinţat. Căci ICR-ul a fost donat de către actualul preşedinte al ţării lăudătorilor săi care, după o scurtă pauză de smiorcăială, revin de unde au plecat. «Valorile naţiei» ajung iarăşi «la locul lor», aşa cum e firesc, şi la înălţimea politicienilor. Dialogurile nu se mai poartă ca la uşa cortului, căci corturi nu mai există. Se poartă ca la uşa palatelor cu turnuleţe şi cu clanţe de aur”.
Nu rareori mă întreb: cum de rezistă Buzura aici, pe malurile glorioase ale Dâmboviţei? Firească întrebare în contextul în care pe marii scriitori ai acestui neam care, având o Operă, au caracter – sau, cum se spune, coloană – îi numeri, se pare, pe degetele unei singure mâini.
În primavara acestui an, împreună cu Sergiu Andon şi Claudiu Neamţu, avocaţii romancierului Nicolae Breban, am întocmit un dosar ce urmează să fie folosit în apărarea d-sale în procesul de recurs, alcătuit din texte, intervenţii, declaraţii semnate de Paul Goma, Virgil Nemoianu, Basarab Nicolescu, Virgil Tănase, Sergiu Andon etc. Dosarul are peste 50 de pagini, format word. I l-am trimis Maestrului Buzura, iar peste circa o săptămână l-am întrebat – recunosc, cu o jumătate de gură – dacă îl va publica în Cultura.
– Nu încape îndoială, a urmat prompt răspunsul.
Are peste cincizeci de pagini, am precizat. Replica, la fel de promptă, m-a redus la tăcere.
– Ca să-l apăr pe Breban, aş publica şi şapte mii de pagini.
Pe vremuri Marele Gusti l-a apărat de acuzaţia de colaborator pe criticul şi istoricul literar Mircea Iorgulescu, îmbrâncit de calomnioasa istorie cnsas-istă în boală, iar la puţin timp în moarte.
La începutul verii, împreună cu Angela, l-am urmărit pe Marele Gusti la lansarea Seriei Opere complete, iniţiate de Editura RAO cu publicarea ediţiei definitive a romanului „Recviem pentru nebuni şi bestii”. Atunci l-am pândit în voie şi i-am făcut o sumedenie de portrete. Grav ca un preot şi frumos ca un înţelept ce tratează lumea cu un sentiment cvasipatern, Marele Gusti îl asculta cu atenţie pe criticul şi istoricul literar Eugen Simion, care a vorbit superb, da, superb – aceeaşi senzaţie am avut-o citind studiul acestui mare spirit (unul dintre foarte puţinii critici buni de poezie pe care îi avem!) despre Lucian Blaga – despre vârfurile generaţiei şaizeci: Buzura, Breban, Nichita. Autorul „Drumului cenuşii” îl urmărea pe colegul său de generaţie cu o seninătate de om împlinit, cu o seninătate de om care şi-a făcut datoria şi, cu toate acestea, caută, în continuare febril, ceva. şi acum am senzaţia că peste ochii acestui bărbat ajuns în vârful vieţii sale se suprapun, când şi când, ochii acelui băieţel de şase ani, care, pe vremuri, într-o altă viaţă parcă, ghidat de învăţătorul său, înainta prin noapte, învăţând constelaţiile.
„Eram student în anul IV şi făceam practică la clinica în care era internat Blaga”, ne povesteşte romancierul. „El era la salonul 13. Ne-a interzis profesorul să mergem pe coridorul acela, dar eu le spuneam tuturor colegilor: «E Blaga acolo!». Înainte de a-l vedea în clinică, mergeam la cofetăria unde-şi bea el cafeaua împreună cu doi doctori. Ne bucuram şi noi că e Blaga acolo. El era destul de singur – majoritatea celor care-au scris amintiri despre Blaga din acea perioadă sunt nişte perfizi, pentru că atunci fugeau de el pe stradă. Mult mai accesibil şi foarte comunicativ era Ion Agârbiceanu. În dimineaţa în care a murit, Blaga a fost dus la capela clinicii. Nu erau acolo decât soţia lui şi Dorli, fiica sa. Eu o ţineam una şi bună, spunându-le studenţilor: «Mergeţi, că e Blaga! E mare!».”
Aidoma protagonistului acestor rânduri, exclam şi eu în gura mare, adică aşa cum se cuvine: „Mergeţi la Cultura. E Buzura acolo! E mare!”.
Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.