Construcţie filosofică

Mulţi autori au idei, împărtăşesc teorii, dar puţini se încumetă să-şi elaboreze sistematic ideile. Sînt mulţi continuatori, se face multă exegeză, dar mai rar construcţie filosofică.

Cu ani în urmă Andrei Marga a dat volumul Întoarcerea la sens. Filosofia pragmatismului reflexiv (Tribuna, Cluj-Napoca, 2014). Cu noul său volum Pragmatismul reflexiv. Încercare de construcţie filosofică (Editura Compania, Bucureşti, 2016, 354 pagini), Andrei Marga se ridică deasupra frământărilor curente şi încearcă să formuleze o construcţie filosofică care să treacă cele două examene – al rigorii teoretice şi al relevanţei practice. El dă o scriere de filosofie sistematică dintre cele ce se aşteaptă de la filosofi. Publicăm, spre informare, coperta ediţiei şi un fragment din introducerea volumului.

Editura

„Nimeni nu filosofează fără un domeniu de decolare. Formaţia sociologică, fie ea şi secundară, a fost importantă. La mine, chestiunile vieţii în societate, nu doar viaţa în raport cu absolutul sau viaţa ca toarcere a firului interiorităţii, au contat hotărâtor. M-am interesat de sociologie şi am tras concluzii din evoluţia ei. Rămân printre adepţii sociologiei ca teorie a societăţii – concepere a disciplinei care s-a degradat, la noi, într-o descriere mai mult statistică a comportamentului electoral…

În tradiţia care s-a profilat la Cluj, s-au întreprins construcţii în diferite discipline. În filosofie, cum se ştie, Lucian Blaga este autorul unei filosofii originale în care a căutat să lămurească poziţia culturii române în cultura lumii. D.D.Roşca a dat o „încercare de sinteză filosofică”, cum el însuşi spune, pe categoria existenţei, în urma fecundei sale stăruinţe asupra lui Hegel. Eugeniu Sperantia aspira vizibil la o construcţie filosofică pe bazele pragmatiste, care tocmai fuseseră deschise spre explorare. M-am angajat să continui tradiţia printr-o încercare de construcţie filosofică condusă de tema orientării în lume.

Construcţia pe care am proiectat-o vine din patru opţiuni filosofice.

Prima este aceea că între capacităţile pe care le posedăm, ca oameni – sensibilitate, voinţă, intelect, reflecţie etc. – raţiunea este cea pe care ne putem rezema cu mai multe şanse de orientare încununată cu succes în viaţă.

A doua este aceea că raţiunea implică – aşa cum ne-a arătat deja Fichte – voinţa de raţiune şi datoria raţionalizării lumii noastre. Suntem deja departe pe drumul raţionalizării şi avem concluzii propriu-zis filosofice în urma drumului parcurs. Nu este aproape nimic în ordine în lume, dar nu este totul pierdut şi nici mult de la început asigurat!

A treia este aceea că cine vrea raţionalizarea intră pe terenul unei realităţi ce rămâne un întreg – distribuit pe numeroase paliere, domenii, segmente şi situaţii, pe care trebuiesc făcute suficiente distincţii – şi se cere abordată ca întreg. „Diferenţierea” o consider nu doar un mecanism de evoluţie a modernităţii, ci şi o realitate mai adâncă, cu ale cărei efecte abia am început să ne confruntăm, filosofic vorbind.

A patra este aceea că în conştiinţă şi în comunicare avem mediile hotărâtoare ale vieţii noastre într-o societate a cărei complexitate deja pune la încercare conceptualizările reţinute în istoria filosofiei. Chiar şi după decenii de ofensivă împotriva unificării datelor experienţelor, în filosofie nimic nu este asigurat fără fundamentare, încât am făcut temă de reflecţie din însăşi aceste opţiuni sau măcar le-am apărat.

Raţiunea, raţionalizarea, diferenţierea, acţiunea, conştiinţa şi comunicarea sunt termenii filosofici unificatori ai scrierilor mele de până acum. Dacă este să iau în seamă cerinţa lui Hegel de a unifica până la capăt experienţa şi de a găsi un termen – unul singur! – unificator, care să fie oarecum fundalul celorlalţi şi să proiecteze o lumină asupra întregii realităţi, dincolo de derutantele ei diversificări şi mişcări, atunci pot spune că acesta este comunicarea. Ne naştem în mediul comunicării, trăim înăuntrul ei, ea decide direcţia acţiunilor noastre şi ne permite să atingem ceva şi nu altceva.

Prin comunicare trec de fapt şi cunoaşterea şi acţiunile şi fiinţarea noastră. Celebrele întrebări puse de Kant – „ce pot să ştiu?”, „ce trebuie să fac?”, ce îmi este îngăduit să sper?” şi „ce este omul?” – se dezleagă astăzi mai profund pe terenul comunicării. Interogaţiile ce au nutrit filosofia dintotdeauna – de la „ce este?”, trecând prin „cum putem cunoaşte?”, la „ce putem face?” – se dezleagă într-un fel nou în orizontul comunicării.

Aparţin curentului de gândire ce a făcut trecerea de la „filosofia conştiinţei”, la ”filosofia comunicării” şi caută acum să absoarbă „filosofia conştiinţei de sine” în aceasta din urmă. Mi-am asumat că accesul nostru, ca oameni, la realitate, este mijlocit de „comunicare” (începînd cu cea mai simplă operaţie lingual-cognitivă, care este „nominalizarea”) atît în ipostaza de „instrument” al cunoaşterii, cît şi ca „mediu” al acesteia, şi că nu există soluţie la problemele unei societăţi de „complexitate” înaltă în afara „comunicării” soldată cu „înţelegerea”. Mi-am asumat, însă, tot mai mult, că în „comunicare” sîntem prezenţi, ca oameni, în aşa fel încît ceva mai mult decît comunicarea rămîne de partea noastră, aşadar în afara comunicării. Sau, pozitiv formulat, că în „comunicare” venim mereu cu asumarea noastră de către noi înşine, la singular (ca individualităţi) şi la plural (ca şi comunităţi), care afectează comunicarea faptică însăşi. Pe ambele direcţii – sesizarea condiţionării comunicative a tablourilor realităţii pe care ni le facem şi sesizarea condiţionării ontice (existenţiale şi sociale în înţeles larg, în primul rînd) a „comunicării” – m-am sprijinit pe achiziţiile ştiinţelor timpului (de la matematică şi logică, trecînd prin sociologie şi lingvistică, la psihologie).

Demersurile mele au drept cadru „filosofia subiectului” şi desfăşoară înainte de toate o antropologie a reproducerii culturale a vieţii prin acţiuni diferite, subsumate unui sens cultural, ancorat, pe o bună parte, în echiparea noastră, în cele din urmă anatomo-fiziologică, ca oameni, şi dependent de iniţiative umane şi, desigur, de caracteristicile lumii.

Deoarece pragmatismul reflexiv pe care caut să-l articulez înaintează pe o cale distinctă, între multele posibile, vreau să aduc aici alte câteva precizări pentru a-l face cît mai intuitiv. Să constatăm că „societatea cunoaşterii” din zilele noastre are nevoie de un complement – „societatea înţelepciunii”, care presupune, în ordinea cunoaşterii, „viziune”. Sunt nenumărate probleme ce nu se pot soluţiona fără cunoaştere în sensul strict, al ştiinţelor, dar sunt şi numeroase crize (criza de raţionalitate, criza de legitimare, criza de motivaţie, criza de creativitate, criza de soluţii, în general) ce nu se pot depăşi fără „viziune”. Să observăm că trăim o „resurgenţă a religiei”, dar avem, totuşi, şi o „resurgenţă a filosofiei”, fără a discuta în acest moment caracterele acestor resurgenţe. Notez aici în treacăt că „diferenţierea” formelor spiritului – ştiinţele, arta, religia, filosofia – nu este reversibilă şi nu se câştigă nimic din reduceri sau confuzii ce afectează autonomia vreuneia. Știinţele, filosofia, arta, religia trebuie luate caatare. Doar că avem nevoie şi de unitatea lor. Aceasta nu mai este tangibilă, cum spera Kant, instituind „tribunalul” uneia dintre forme, oricare ar fi ea (Kant prefera filosofia!), ci punându-le într-o relaţie de comunicare ca parteneri într-o întreprindere comună. Filosofia, în orice caz, rămâne credincioasă marii ei tradiţii continuând să caute, până şi în cele mai contextualizate fapte, cunoştinţe, acţiuni, ceea ce ţine de întreg – de întregul vieţii umane, societăţii, istoriei, lumii.

Istoria filosofiei ne acomodează din primul moment cu „filosofia substanţei”, căreia Metafizica lui Aristotel îi dă forma clasică, înţelegând prin substanţă ceea ce există în şi prin sine şi nu are nevoie de altceva pentru a exista. La sfârşitul epocii moderne, o seamă de fapte istorice – expansiunea maşinismului, economia politică a valorii muncă, revoluţia franceză, evoluţionismul ştiinţific, trecerea la scrierea istoriei universale etc. – au pretins o schimbare de paradigmă. Aceasta a însemnat intrarea pe scenă a unei elaborate „filosofii a subiectului”, căreia Fenomenologia spiritului a lui Hegel îi imprimă forma clasică. „Substanţa este subiectul”, rezumă noua paradigmă. Hegel a văzut în „principiul subiectivităţii” – prin care a înţeles libertatea individuală, dreptul nelimitat la critică a individului, autonomia de acţiune a persoanei, cunoaşterea ştiinţifică şi reflexivitatea filosofică, luate la un loc – noul principiu ordonator al societăţii, istoriei şi lumii.

Istoria nu s-a oprit însă nici în acest punct. „Filosofia subiectului” a lăsat în urma ei cel puţin trei paradoxe, pe care le-am numit: „paradoxul libertăţii” – subiectul devine mai controlat de forţe exterioare pe măsură ce îşi lărgeşte libertăţile subiective (Nietzsche); „paradoxul umanismului” – umanismul emancipat complet sfârşeşte în nihilism (de Lubac); şi „paradoxul naturalismului” – cucerirea până la capăt a naturii duce la invadarea culturii de către natură (Horkheimer şi Adorno). Generaţia mea nu putea trece, decât cu preţul căderii în formalism sau utopie vinovată, peste aceste paradoxe ce se întâlnesc abundent nu doar în texte, ci şi realitate, chiar în cea perceptibilă.

„Filosofia subiectului” trebuia regândită din fundamente, rămânând însă în cadrul ei. Un alt şir de fapte istorice – enorma dezvoltare a cercetării limbajului, semnelor, comunicaţiilor, schimbarea de paradigmă din sociologie, antropologie şi economia politică, anvergura căpătată de fenomenul dictaturilor şi manipulărilor, experienţe reuşite ale democratizării, schimbările din creştinismul contemporan, noi teorii din ştiinţe etc. – au încurajat trecerea de la „filosofia conştiinţei”, de care „filosofia subiectului” a fost legată până la identificare, la „filosofia comunicării”.

M-am plasat înăuntrul „filosofiei comunicării” din zilele noastre. Mi-am asumat că putem dezlega problemele existente aducând în sprijin optica comunicării fiinţelor capabile de raţiune şi acţiune, dar sunt conştient că faptului simplu că personalitatea celor ce interacţionează în limbaj condiţionează rezultatul comunicării trebuie să-i găsim o rezolvare filosofică. Faptul că printre funcţiile conştiinţei individuale rămîn selectivitatea, „disonanţele cognitive” şi altele, fireşte, trebuie preluat în conceptualizarea filosofiei.

Acestea ne cer, cred eu, dezvoltarea „filosofiei conştiinţei de sine” pe suport comunicativ. Numai astfel filosofia poate face faţă încă unui şir de fapte istorice – noile cercetări din neurobiologie şi ale funcţionării limbajului, noile condiţii de performanţă din era globalizării, dependenţa economiei de fiabilitate, a bussinesului de etică, a performanţei de integritate, nevoia tot mai resimţită a trecerii de la democraţie ca tehnică de alegere periodică a reprezentanţilor, la democraţie ca formă de viaţă, expansiunea abordărilor alternative în ştiinţele sociale etc. – care nu sunt tranzitorii, ci lasă urme adânci în conceperea omului, societăţii, istoriei şi lumii. Departe de a fi o epocă a „sfârşit”-urilor (ideologiei, politicii, istoriei, lumii, divinităţii etc., cum se clamează superficial), epoca noastră deschide cu adevărat marile „dosare” ale istoriei cunoaşterii şi înţelegerii lumii.

Pragmatismul reflexiv recunoaşte sensul ca prealabil al adevărului. Nu mai putem face faţă filosofic diversităţii conceptualizărilor avînd acelaşi obiect şi diversităţii culturilor de înaltă competitivitate fără a deschide pînă la capăt interogarea sensului. Nu mai putem asigura ordinea lumii fără a pune întrebări privind sensul instituţiilor, societăţii, istoriei, vieţii umane”. (Din Introducerea la Andrei Marga, Pragmatismul reflexiv. Încercare de construcţie filosofică, Editura Compania, Bucureşti, 2016)

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.