Am cunoscut în aceste zile două repere care mi-au dat de gândit asupra viitorului îndepărtat şi am încercat să văd dacă există un precedent istoric. Pe când foarte mulţi sunt preocupaţi de campionatul naţional de fotbal, un bun prieten şi-a rezumat astfel existenţa: „Măcar să-mi trăiesc liniştit ratarea!”. Este un contrast izbitor între cei mulţi şi fericiţi, ale căror probleme şi suferinţe s-ar evapora, dacă ar veni antrenorul lor preferat şi unii, mai puţin numeroşi, pentru care viaţa ar trebui să se desfăşoare în alţi parametri sociali. Parcă îl văd pe bătrânul acela din 1870, pe care l-a întâlnit Ulysse de Marsillac la o răscruce de străzi în Bucureşti. Şedea turceşte pe trotuar iar în privire i se citea neantizarea existenţială. Zeci de ani trăiţi în zadar, cu slalomuri printre epidemii de holeră, schimbări de domni şi răzmeriţe arnăuţeşti. Francezul nostru se rătăcise şi pe strada pustie s-a lovit de prezenţa bătrânului. L-a întrebat desigur unde se află, unde nimerise? Iar răspunsul sosi abia şoptit: „În cea mai nenorocită ţară din Europa!”. Asemenea prietenului meu de azi, bătrânul acela era probabil unul dintre puţinii care au dorit să trăiască altfel. Se pare că destinul este locul şi momentul în care te naşti.
Ce se întâmplă oare? Poate fi vorba de un spirit al locului sau o trăsătură de caracter predominantă la români? Oare când România a „căzut din timp”, devenind „o ţară de hapsâni şi leneşi”, pentru a-l parafraza pe Petre Pandrea? Este dificil pentru un om harnic şi lucid să se nască „într-o ţară de mâna a doua”, unde moartea se trăieşte cu anticipare prin ratare latentă sau preocupări pentru detalii nesemnificative. Vechimea acestor lumi paralele vine cumva din secolul al XVIII-lea, când cei mulţi „trăiau aidoma muştelor”, precum şi azi, iar puternicii zilei, care „mai au acces la câte un mic secret de stat”, legat de vreo integrare, raţionalizare, naţionalizare, denominare, numiţi-l cum vreţi, sunt precum regele din carul regal chinezesc, căruia nici că îi pasă de viermele aflat sub roţile carului. Cam ce se află prin capul acestor regi, baronaşi şi prinţişori s-a format într-un culturicid descris de I.D. Sîrbu: „Nu strămoşii, voievozii, trecutul istoric ne dau forţa şi dreptul de a supravieţui. Toate popoarele dispărute au avut, la rându-le, aşa ceva. Noi suntem azi ceea ce suntem fiindcă am avut un pământ al nostru – pe care l-am pierdut” (cel puţin demografic, în favoarea ceandalei hinduse atât de prolifice şi agresive socio-economic), „un popor al nostru – devenit o simplă populaţie”, de-ierarhizată, năucită de sărăcie şi dezorientată în spaţiu şi timp, şi astfel neputincioasă în faţa ierarhiei de şatră, „şi o Limbă. Care şi ea e în curs de criză prin trifalcare, asaltată fiind şi de sus, şi de jos”.
Oare prietenul meu lucid nu este el o „celulă inteligentă şi autogestionară, un simplu leucocit în luptă cu un microb străin, în cadrul unei răni infectate sau al unei septicemii avansate?”. Poate fi pus deja un diagnostic? Un diagnostic valah, pentru această minoritate culturală, spiritualizată, oropsită în mod conştient şi progresiv pentru a neantiza România în profunzimea ei? Căci a fost o epocă în care „reputatul” Baranga afirma: „În cultură, domnule, noi nu admitem decât români proşti sau foarte proşti, cu condiţia să fie cât mai mari lichele!”. Inteligentul creează probleme întrucât îi deşteaptă şi pe alţii, care încep să-şi pună întrebări, să caute răspunsuri legate de viaţa lor dincolo de meciuri de fotbal, grătare printre blocuri şi berici fugărite cu bani împrumutaţi. Iar dacă majoritarii, cei simpli, îşi pun probleme, ei bine, atunci, apar primejdii nebănuite pentru cei care conduc. Dar s-a reuşit prin politica domnului Baranga „să realizăm un paradis al proştilor, lichelelor, nepricepuţilor” în timp ce, „ni se termină pământurile, pădurile, apele: se împuţinează şi sufletele – iar caractere abia dacă mai există, bine ascunse, unul sau două pe judeţ”.
Şcoala de culturicid a lui Baranga a dat roade şi iată mărturia: „Ceea ce m-a dezavantajat cel mai mult a fost Ion Ianoşi, care mi-a fost conducător ştiinţific şi care, când a fost consultat asupra problemei, în loc să mă apere, să zică că mergând pe simbolismul interpretabil într-un sens plurivalent şi, de fapt, că atitudinea ce rezultă se referă la condamnarea totalitarismului de tip fascist… el a spus însă, «da, eu am fost conştient de faptul că Roşianu alunecă pe un teren foarte alunecos». Şi, dacă mai exista o speranţă ca eu să pot să-mi susţin teza, prin această atitudine a lui, n-am mai primit recomandarea Organului Judeţean de Partid. După revoluţie am vrut să-mi susţin totuşi teza, că era munca mea, şi atunci, ce-mi spune Ianoşi, de faţă cu Vlăduţescu, cu Puiu Moraru şi încă cineva, chiar la Universitate, «dacă nu ţi-ai luat teza atuncea, acuma ce te mai interesează să ţi-o mai susţii?»” (Ilie Roşianu, vezi „Anii ‘80 şi bucureştenii”).
În timp ce reale valori erau astfel tratate în mod oficial şi pasional, au ieşit „generaţii castrate de cuvânt, îndoială, interes. Nimic nu-i pasionează, nimic nu-i excită, trăiesc ca muştele, după ce termină facultatea uită să şi citească, uită să şi vorbească inteligent”.
Astfel s-a născut o „placentă revoluţionară, alcătuită din birocraţi, ofiţeri, activişti (mulţi dintre ei fii şi nepoţi ai unor foşti aparatnici din nomenclatură)”, care „va accepta un curent de opinie care s-o înlăture din comodele ei fotolii. Adorăm reformele, şi-or fi zicând ei, dar cu condiţia să nu se schimbe nimic din statutul nostru de «cei mai buni, dintre cei mai buni»!”. Şi pentru că tot ei sunt „cei mai buni”, iar cei mulţi trăiesc aidoma muştelor de sute de ani, lucidul meu prieten a pus adevăratul diagnostic. Un diagnostic valah, trăit şi de bătrânul acela de la 1870: „Măcar să-mi trăiesc liniştit ratarea!”.
Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.