Președinții blestemați ai României (I)

La 28 martie 1974, atunci când a fost creată funcția de președinte al Republicii Socialiste România, fostul Nicolae Ceaușescu a jurat în fața Marii Adunări Naționale, iată textul prescurtat: “Jur să slujesc cu credință patria, să acționez cu fermitate pentru apărarea independenței și suvernității țării, pentru bunăstarea și fericirea întregului popor…Jur să respect și să apăr Constituția și legile țării…Jur să promovez neabătut politica externă de colaborare cu toate națiunile lumii…pe baza deplinei egalități în drepturi…Jur că îmi voi face întotdeauna datoria cu cinste și devotament pentru strălucirea și măreția națiunii noastre etc.” Președinții de după 1989 au jurat astfel: ”Jur să-mi dăruiesc toată priceperea pentru propășirea spirituală și materială a poporului român, să respect Constituția și legile țării, să apăr democrația… suveranitatea, independența… României. Așa să-mi ajute Dumnezeu”.

Luați dimpreună, toți primii 4 președinți ai României de la 1974 și până anul trecut au jurat strâmb, au scos după ’89 la mezat suveranitatea țării – astăzi ea are o caricatură de politică externă – au încălcat sau ignorat Constituția; au acționat cu fermitate deosebită, pentru ca românii să ajungă săracii Europei și un popor nefericit (vezi sondajele Bruxelles-ului); de la discursurile de 6 ore, sforăitoare,ale lui Ceaușescu, s-a ajuns la declarații laconice, sau chiar la tăcere; s-au îndepărtat permanent de popor, dar nu au putut fi controlați, pentru că nu există mecanisme independente la nivel legislativ (Parlament) și judecătoresc (Curtea Constituțională), care să asigure aplicarea unui sistem riguros de ”control și echilibru al puterilor în stat” – anglo-saxonul ”checks and balances”; au promovat o politică externă selectivă, chiar exclusivistă, de colaborare cu unele națiuni ale lumii, sau mai bine zis, cu una singură, extra-regională, pe baza deplinei vasalități;și-au dăruit ”toată priceperea”, adică toată lipsa de calificare în funcția de președinte, pentru a pune țara pe butuci. Iar Dumnezeu i-a ajutat după sufletul și fapta lor – unul și-a încheiat mandatul în fața plutonului de execuție, într-o zi când mânia populară a dat în clocot, doi au procese penale grele, iar altul s-a auto-denunțat ca fiind un nevolnic învins de ”presa” securității.

În 1965, când Nicolae Ceaușescu a moștenit România de la Gheorghe Gheorghiu-Dej, refacerea postbelică era, în linii mari, încheiată, modernizarea după standarde și tehnologii occidentale fusese pornită, iar bunăstarea relativă a populației se afla dincoace de orizont. Statul social român, asistențial, funcționa neașteptat de bine, după cum funcționa cel puțin la fel de bine și protecția sovietică împotriva oricărei încercări de destabilizare politică a României, venită din partea Vestului. Regimul comunist românesc putea să se relaxeze. Dar, peste aproape un deceniu, când criza economică mondială din anii’70 a lovit în toți, capitaliști și comuniști deopotrivă, depășit ca flexibilitate, expertiză și adâncimea buzunarelor de noua realitate economico-financiară internațională, fostul Ceaușescu a devenit, în puțini ani, cel dintâi președinte blestemat al ei. Datornic la bănci, ”mondialistul” tras pe sfoară, dar alintat de liderii mari ai Vestului și apoi uitat de toți, a înnebunit. Condamnată de un tribunal science fiction la o sentinţă halucinantă, România anilor ’80 s-a întors în timpuri geologice revolute, în Cuaternar, în frig, mâncare drămuită şi foame, printre mamuţi industriali şi copii făcuţi la întâmplare, în străfunduri de peşteri – apartamente semiîngheţate. Apetitul președintelui pentru dictatură s-a produs într-un climat reprobabil de toleranţă internă şi internaţională, s-a ajuns la stări de lucruri de un primitivism năucitor, „Conducătorul” şi-a subordonat totul, partidul, statul şi întregul popor, absurdul a ieşit din orice proporţii. Și-a plătittoate datoriile externe, nu a priceput că, în lumea de astăzi, un credit sănătos te menţine în afaceri, în politică şi, uneori, chiar în viaţă. Nu a priceput că au venit o vreme nouă şi cuvintele sale noi: telecomunicaţii mondiale, web planetar, televiziune globală, internet, poştă electronică, comerţ electronic etc. În decembrie 1973, la Washington, la Blair House, casa de oaspeţi ai preşedintelui SUA de peste drum de Casa Albă, Nicolae Ceaușescu a cerut să i se scoată din dormitor, de pe peretele din faţa patului, o Cruce pe care se afla, întins, trupul Mântuitorului. Şi tot într-un decembrie, al lui 1989, în ziua de Crăciun, blestemul de la Blair House s-a împlinit…

Lui Nicolae Ceaușescu i-a urmat Ion Iliescu, omul de stânga aparent sortit să se eternizeze la putere într-o țară cu un popor pornit pe căile concurenței capitaliste, dar dornic să păstreze toate avantajele trecutului egalitarist, cele din România socială, organizată de fostul partid comunist. Situație imposibilă și potențată negativ încă de la începutul mandatelor sale de faptul că, la nivelul liderilor lor, de dreapta, Statele Unite ale Americii, în expansiune către frontierele europene ale Rusiei, au făcut dificil dialogul politic cu președintele român. ”Stânga înseamnă comunism” a fost eticheta Washingtonului pentru Iliescu și pesediști, indiferent de acele 85% din voturi obținute la alegerile prezidențiale din mai 1990 – acesta a fost blestemul purtat de Iliescu ca președinte până în 2004, la încheierea ultimului mandat. Mereu în defensivă, fostul președinte s-a apărat din răsputeri, pentru a supraviețui ca om politic, și a făcut, uneori, greșeli mari. A promovat oameni de valoare, dar, de teama unor răzvrătiri în partid, nu a stârpit corupți, hoți și lichele. Este ”Părintele Întemeietor” al clasei politice pușcăriabile române. A crezut că poate merge înainte cu un profesor universitar la dreapta și fostul Dan Iosif la stânga sa, înconjurați de o haită de hrebenciuci. A mers la naiba, direct în brațele unor mineri aproximativi, beți și, se spune, a haidamacilor din fosta securitate, deghizați în ortacii lui Miron Cozma.

Fostul președinte se confruntă în justiție cu acuzații grave, dar România lui Ion Iliescu trăiește. Aceasta este încă și rămâne, deocamdată, opera vieții sale: eterna și fascinanta Românie pesedistă, 1989. (va urma)

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.