20 iulie 1927: Regele a murit! Trăiască Regența!

Regele Ferdinand, cel supranumit „Întregitorul“ sau „Cel Loial“, a murit la 20 iulie 1927, măcinat de o serie de maladii care l-au chinuit o bună parte a vieții sale. Atunci, moartea sa a pus capăt unei domnii de 13 ani, marcată de o serie de evenimente extrem de importante pentru istoria noastră recentă.

După moartea lui Ferdinand, Mihai I, care era doar un copil de 6 ani, a fost proclamat Rege al României. Conducerea efectivă a statului a fost încredințată unui Consiliu de Regență, format din Patriarhul Miron Cristea, principele Nicolae şi George Buzdugan, om politic și președinte al Curții de Casație. Trei ani mai târziu, Mihai I avea să fie detronat de către propriul său tată, Regele Carol al II-lea.

Criza dinastică

Moartea Regelui Carol I, care nu a avut copii, a lăsat tânărul Regat al României într-o situație relativ neclară în ceea ce privea succesiunea la tron. În acea situație s-a pus în aplicare articolul 83 din Constituție, în cuprinsul căreia se prevedea: „În lipsă de coborâtori în linie bărbătească ai Măriei Sale Carol I de Hohenzollern-Sigmaringen, succesiunea tronului se va cuveni celui mai în vârstă dintre frații săi sau coborâtorilor acestora“. Dar atunci când atât principele Leopold de Hohenzollern, fratele mai mare al lui Carol I, cât și principele Wilhelm, nepotul cel mare al suveranului, au anunțat oficial că renunță la calitatea de moștenitori ai tronului României, dreptul la succesiune i-a revenit lui Ferdinand-Victor-Albert-Meinard, cel de-al doilea fiu al principelui Leopold de Hohenzollern şi al principesei Antoaneta, infanta Portugaliei. Printr-un „pact de familie“ parafat pe 18 mai 1881 de către însuşi Wilhelm I, împăratul Germaniei și şef al familiei de Hohenzollern, Ferdinand de Hohenzollern  a fost confirmat ca moştenitor al tronului României.

Pregătit să conducă o țară

În cursul anului 1884, pe când avea mai puțin de 20 de ani, principele Ferdinand a venit pentru doar câteva luni în România. Revenit în Germania, el și-a continuat studiile la Düsseldorf şi mai apoi la Universitatea din Leipzig şi la Școala Superioară de Științe Politice şi Economice din Tübingen. În paralel, viitorul suveran a urmat şi cursuri de limba, literatura şi istoria românilor. După încheierea studiilor, pe 19 aprilie/1 mai 1889, principele Ferdinand, moştenitorul lui Carol I, s-a stabilit în România.  Câteva zile mai târziu, pe 9/21 mai, el s-a adresat Senatului, în fața căruia și-a exprimat dorința de a studia „în toate amănuntele sale“ mecanismul politic al țării pe care urma s-o conducă. Ceea ce s-a și întâmplat. Sub atenta supraveghere a Regelui Carol I (despre care se știa că era deosebit de exigent în ceea ce privește problemele de educație), principele Ferdinand a primit în continuare lecții de limba română, de istoria şi geografia României, iar în paralel a fost pus în contact cu cele mai diverse aspecte privitoare la problemele țării. Ferdinand și-a continuat și pregătirea militară, participând activ atât la programul de instrucție a trupelor, cât și la o serie de aplicații militare. În timp, viitorul suveran a urcat toate treptele carierei militare, de la gradul de sublocotenent până la cel de general de corp de armată, timp în care a ocupat și toate funcțiile specifice, de la cea de comandant de pluton până la cea de comandant de corp de armată.

Mai curând cărturar decât războinic

Izvoarele istorice ale vremii, precum și cei care l-au cunoscut în tinerețea sa îl descriu pe Ferdinand ca pe „un tânăr înalt de statură, zvelt, blond, cu fruntea lată, ochii albaştri-verzui, nasul coroiat, mustață stufoasă, urechi foarte mari în formă de pâlnie, de care era destul de complexat. În acest fel se explică şi de ce majoritatea fotografiilor sunt făcute din profil“. În plus, el era un cititor pasionat şi înzestrat cu o memorie remarcabilă. Dar și un om pasionat de literatură, artă, muzică, chimie, talentat în însușirea unor limbi străine, atât clasice, cât și moderne (cunoștea greaca veche, latina, precum și engleza, rusa și franceza). Dar marea lui pasiune era botanica, astfel încât el ajunsese să cunoască numele tuturor plantelor din diferite zone ale țării noastre, atât pe numele lor științific, cât şi pe cel folosit în popor.

În ceea ce privește viața personală, Regele Ferdinand a trecut printr-un episod aproape identic cu cel prin care avea să treacă și urmașul său Carol al II-lea. La scurt timp după venirea în țară, el a intenționat să se căsătorească cu Elena Văcărescu, domnişoara de onoare a Reginei Elisabeta. Dar această alegere nu era permisă de Statutul Casei Regale, care-i obliga pe membrii săi să se căsătorească doar cu persoane care aparțineau unor familii domnitoare din alte state. Obligația avea ca scop îndepărtarea posibilității ca monarhia să fie aservită unor familii româneşti, fapt care ar fi adus cu sine declanșarea unor dispute politice interne. Ajuns, astfel, într-o situație deosebit de delicată, Carol I i-a cerut lui Ferdinand să aleagă între Elena Văcărescu şi tronul României. Elena Văcărescu a plecat în exil la Paris și nu a mai revenit niciodată acasă. Inițial, Ferdinand s-a retras la Sigmaringen, ba, mai mult decât atât, a amenințat că se va sinucide. Până la urmă, rațiunea politică a înfrânt sentimentele: pe 29 decembrie 1892/10ianuarie 1893, Ferdinand s-a căsătorit cu Maria de Edinburgh, nepoata Reginei Victoria a Marii Britanii. Cei doi s-au logodit imediat după cea de-a doua întâlnire pusă la cale de părinți, când, după cum avea să menționeze Regina Maria în „Povestea vieții mele“, „aproape nu ne cunoşteam“. Inițial, tânăra familie princiară a trăit sub tutela autoritară a lui Carol I, care nu le-a îngăduit niciun gest de independență, inclusiv în ceea ce privea viața lor personală. Mai întâi, Ferdinand și Maria au locuit în Palatul Cotroceni din Bucureşti. Ulterior, pentru ei a fost construit Palatul Pelişor la Sinaia.

În vremuri de război

Principele Ferdinand a urcat pe tronul României pe 11 octombrie 1914, la scurt timp după moartea Regelui Carol I, într-o perioadă deosebit de complexă. Izbucnise Primul Război Mondial, iar societatea era împărțită în tabere antagoniste, fiecare după simpatiile etnice și politice. După cum bine știm, sub influența Regelui Carol I, în primii doi ani ai conflagrației mondiale, Regatul României păstrase un regim de neutralitate. Moartea lui Carol I a pus capăt acestei situații ambigue. Mai târziu, Regina Maria avea să spună: „Ferdinand este, înainte de toate, Regele României și un excelent patriot… Nando poate că nu este foarte energic, dar are o ciudat de puternică doză de rezistență și cu cât este mai constrâns și amenințat, cu atât mai puțin se va pune în mișcare; el nu este ceea ce poate fi numit un om de acțiune, dar nu poate fi intimidat“.

Iar această capacitate a Regelui Ferdinand de a rezista unor presiuni externe deosebit de dure s-au văzut chiar din primii săi ani de domnie. El împreună cu prim-ministrul Ionel Brătianu au știut să utilizeze legăturile pe care Regina Maria le avea atât cu casa regală rusă, cât și cu cea britanică, cărora le-a prezentat în detaliu dorința României de a deveni un stat național unitar, precum și justificările legitime pe care se bazau aceste dorințe. Prin aceste contacte „neoficiale“ au fost posibile „ocolirea“ constrângerilor neutralității și facerea cunoscută a poziției României. Astfel că, la sfârșitul unor negocieri deosebit de complexe cu reprezentanții Antantei, România a ieșit din neutralitate pe 14 septembrie 1916, când a declarat război Imperiului Austro-Ungar.

Regele României Mari

După aproape patru ani de la sfârșitul primei conflagrații mondiale, la data de 15 octombrie 1922, principele Ferdinand a fost încoronat rege al României Mari. Ceremonia oficială s-a desfăşurat într-un loc extrem de semnificativ pentru istoria României: Catedrala din Alba Iulia. În cea mai mare parte a domniei sale, viața politică a țării a fost dominată de Partidul Național Liberal, condus de frații Ion și Vintilă Brătianu. După Marea Unire cu Transilvania, scena politică românească s-a extins cu alte câteva partide care, la sfârșitul anului 1925, s-au unit formând Partidul Național Țărănesc.

Privitor la modul în care Regele Ferdinand și-a conceput și coordonat activitatea politică, istoricul Gerhard Grimm descrie obsesia lui pentru respectarea prevederilor Constituției: „Ferdinand a condus țara cu respectarea strictă a Constituției și a pus datoria sa ca rege al României înaintea simțămintelor sale personale (cum a fost în cazul intrării în război împotriva țării sale natale sau excluderii propriului fiu din rândul Casei Regale a României). A fost dăruit cu un devotament neobosit față de datorie, o gândire socială profundă și capacitatea de a găsi echilibrul între adversități. Cu sprijinul puternicei, energicei și voluntarei sale soții, a reușit să-și conducă țara cu bine prin Primul Război Mondial, să promoveze reforma agrară, să adopte o politică moderată față de minorități, cerută prin Tratatele de Pace de la Paris, și să asigure astfel stabilitatea internă a României Mari. Viziunea politică a lui Ferdinand nu a putut fi transpusă integral în practică din cauza limitărilor puterilor sale prin regimul constituțional existent. Sub aparența sa modestă, retrasă și lipsită de hotărâre se ascundeau o conștiință superioară și o bogată viață interioară“.

Testamentul regal

Poate că documentul care descrie cel mai complet personalitatea Regelui Ferdinand este propriul său testament, pe care l-a întocmit cu vreo câțiva ani înaintea morții sale. Dincolo de a fi doar un simplu act administrativ, acest document este și un veritabil testament politic:

„În urma boalei de care cu vrerea lui Dumnezeu şi prin bunele îngrijiri ale medicilor noştri am scăpat cu bine, socotit-am de a mea datorie să-mi aşez dispoziţiile mele testamentare.

Luând hotărârile din urmă şi gândindu-mă la sfârşitul vieţii mele, îndreptez către Atotputernicul prinosul recunoştinţei mele că mi-a îngăduit să-mi consacru munca poporului român, a cărui propăşire a fost, fără preget şi fără încetare, scopul vieţii mele. Neuitatul şi înţeleptul meu unchi, Regele Carol I, în lunga şi slăvita sa domnie a întemeiat puternic şi sănătos noul stat al României, dezvoltând minunatele însuşiri de muncă şi de progres ale poporului ei, redeştepând şi organizând în glorioasa ei armată străbunile virtuţi ostăşeşti ale neamului ei. Rezemat pe aceste virtuţi, la rândul meu am putut desăvârşi opera naţională şi am aflat în clipele celor mai hotărâtoare împrejurări credinţa neclintită şi eroismul neţărmurit al oştirii de care mă simt legat din adâncul sufletului. A vrut astfel pronia cerească să nu lase fără rod domnia mea şi a dat dragostei mele de neam cea mai scumpă şi sfântă răsplată. Ridic până la ultima suflare ruga mea fierbinte ca să binecuvânteze şi în viitor soarta poporului român şi să hărăzească iubitului meu fiu, viitorul rege al României întregite, ajutor ceresc, ca la rândul său să întărească şi să sporească moştenirea naţională, unind tot mai strâns puterile şi însuşirile românilor din toate ţinuturile şi din toate straturile sociale.

Cu inimă de părinte îndemn pe Carol să nu înceteze în orice clipă şi în orice împrejurare de a-şi închina toate puterile neamului şi statului în a căror slujbă îi este hotărât să trăiască. Multe şi grele sunt grijile domnitorului în truda neîncetată în serviciul statului, ele se stăpânesc însă prin simţul datoriei şi al jertfei de sine; iar în faţa greutăţilor, binecuvântarea lui Dumnezeu şi ajutorul sfetnicilor celor buni nu vor lipsi, precum nu mi-au lipsit în vremea domniei mele. Către aceşti sfetnici îmi îndreptez astăzi gândul recunoscător şi mulţumesc bunătăţii divine care mi-a îngăduit să pot preţui, neasemuit ajutor pentru suveran, sfatul celor credincioşi şi destoinici. Dar mai presus de alţii recunoştinţa mea merge către aceea care mi-a fost tovarăşă nedespărţită şi sprijin prin sfat şi credinţă în toate vremurile şi în toate împrejurările. Dragostea ei de ţară şi inima ei de mumă îi însufleţi puteri noi pentru a-şi urma şi în viitor binefăcătoarea ei solicitudine. Sunt convins că uniţi în iubire frăţească copiii noştri o vor înconjura şi vor păstra legăturile scumpe care au făcut fericirea vieţii noastre, precum nu mă îndoiesc că poporul meu va avea pentru scumpa mea soţie şi după trecerea mea din viaţă aceeaşi dragoste neschimbată.

Rog a se lăsa ca reşedinţă soţiei mele, Regina Maria, Palatul de la Cotroceni; iar Castelul Pelişor de la Sinaia, împreună cu Casa pentru oaspeţi (Cavalierhaus) şi dependinţele ce ţin de Castelul Pelişor (locuinţa personalului, garajurile şi grajdurile) hotărăsc a rămâne în folosinţa soţiei mele cât timp va trăi. Regina Maria va dispune după a sa voinţă de mobilele din Palatul Cotroceni şi din Castelul Pelişor. Întreţinerea acestor reşedinţe este în sarcina succesorului meu la tron.

În privinţa părţilor cuvenite copiilor mei hotărăsc astfel:

Fiului meu Carol, Principele moştenitor al României, ca urmaş al meu pe tron îi las, pe lângă partea lui rezervatară, toată cotitatea disponibilă şi hotărăsc să aibă în partea sa de moştenire întreaga moşie Sinaia-Predeal împreună cu Castelul Peleş şi celelalte castele, clădiri şi stabilimente, cu sarcinile prevăzute în acest testament pentru Castelul Pelişor. Îi mai las casele şi clădirile din Bucureşti care sunt absolut necesare. Totodată el va fi dator să plătească legatele prevăzute pentru binefaceri. Fiului meu Principele Nicolae al României îi las moşia Broşteni din Valea Bistriţei Moldoveneşti şi casele din Bucureşti din strada Imperială cu tot locul lor, unde se află acum Administrația Domeniului Coroanei. Fiicei mele Elisabeta, Regina Greciei, îi las moşia Zorleni din judeţul Tutova şi un imobil în Bucureşti Fiica mea Maria, Regina sârbilor, croaţilor şi slovenilor, îşi va lua partea în efecte şi în bani. Ultimei mele fiice, Ileana, Principesă a României, îi las moşia Poeni din judeţul Iaşi şi un imobil în Bucureşti.
Toată averea mea în bani, acţiuni, obligaţiuni, fonduri de stat, după plata legatelor va complecta partea rezervatară a fiecăruia din copiii mei.

O sumă se va împărţi pentru săracii din capitalele tuturor judeţelor, după însemnătatea lor istorică şi numărul populaţiei lor. Distribuirea sumelor de mai sus va fi începută numai după un an de la moartea mea, astfel ca toate dobânzile acestor sume să rămână disponibile.

Hotărăsc ca aceşti bani să fie întrebuinţaţi în modul următor:

Întregul personal superior şi inferior al Curţii Regale, al Casei şi al Administraţiei mele centrale va primi:

Cei cu peste zece ani de serviciu, lefile pe un an întreg, după moartea mea, cum sunt prevăzute în bugetul meu, salariu şi spor.

Cei cu cinci până la zece ani de serviciu, lefile fără spor pe un an întreg.

Cei cu unul până la cinci ani de serviciu, lefile fără spor pe jumătate de an.

Cei cu mai puţin de un an de serviciu, lefile fără spor pe două luni.

Suma ce ar rămâne se va vărsa la fondul de pensii al Casei Regale.

Închei aceste ultime ale mele voinţe cu gândul care mi-a stăpânit toată viaţa, chemând binecuvântarea cerească asupra scumpului meu popor, şi mă închin cu smerenie în faţa hotărârilor lui Dumnezeu şi iscălesc:

În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, amin“.

Sfârșitul

Regele Ferdinand și-a încheiat drumul prin această lume pe 20 iulie 1927. Moartea i-a fost provocată de o boală extrem de gravă, care l-a chinuit cumplit către sfârșitul vieții. El a lăsat în urmă o Românie reîntregită între granițele sale istorice firești. Dar și o situație politică relativ tulbure: pe tron a fost urcat copilul, Mihai I, care după doar câțiva ani a fost detronat de către propriul său tată: Regele Carol al II-lea. Iar acel moment penibil a fost doar „începutul sfârșitului“: după doar câțiva ani, România avea să piardă o parte a teritoriului. Iar după încă puțin timp, țara noastră avea să intre sub „zodia“ regimului comunist. O zodie nefastă din care nu se știe dacă a reușit să iasă definitiv.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.