9 decembrie, adevăratul început al evenimentelor de la finele lui 1989

Intervenţia operativă străină în România anului 1989, spune o facţiune a istoricilor, a început odată cu valul de reveniri în ţară ale transfugilor români de etnie maghiară care fuseseră instruiţi ca provocatori în lagărele de refugiaţi din Ungaria.

Planul din care făcea parte această întoarcere acasă a transfugilor i-a fost comunicat, în octombrie 1989, colonelului Manea Dumitru, ataşat militar la ambasada noastră din Belgrad, de către generalul-locotent Giorgio Iovicici, şeful Informaţiilor Militare iugoslave.

Anumite forţe militare iugoslave erau prinse în planificarea cu pricina, dar au ales să joace dublu.

Informaţia crucială de la Belgrad a ajuns imediat la viceamiralul Ştefan Dinu, şeful Direcţiei de Informaţii a Armatei. Cea mai importantă parte din cuprinsul acelei scurgeri intenţionate de secrete era că planificarea urmărea răsturnarea regimului Ceauşescu şi că evenimentele vor avea loc în curând.

Drept care viceamiralul Ştefan Dinu era în… concediu de odihnă în ziua de 9 decembrie 1989, când a început pătrunderea nestingherită a forţelor străine în România. Erau forţe militare înarmate, disimulate sub „uniforme” de turişti, exact cum fusese avertizat viceamiralul prin scurgerea de informaţii de la Belgrad.

Dar, la graniţele ţării, cei care aveau sarcina oficială a vigilenţei erau ofiţerii de Securitate, nu ofiţerii Armatei. Ştefan Dinu nu a comunicat conducerii Departamentului Securităţii Statului secretele cruciale pe care le-a aflat pe filieră iugoslavă.

Aşadar, prima trădare (a dictatorului? a României?) a fost opera unui înalt ofiţer al Armatei.

Viceamiralul va fi fost surprins să constate, după 9 decembrie, că Securitatea nu lua măsuri pentru oprirea invaziei mascate ce începuse pe 9 decembrie? Şeful DSS, în memoriile sale sub formă de interviu, nu lămureşte deloc acest episod al aşa-zişilor turişti, iar în procesele juridice care au avut loc după 1989, ofiţerii de Securitate s-au temut ca dracul de tămâie să depună mărturii clare despre acea pătrundere masivă de nimeni stingherită. Dacă ar fi făcut-o, s-ar fi autoacuzat de trădare, desigur.

Tradiţia modernă a trădării, la noi, era veche. Cuza a fost arestat de Garda Domnească. Carol al II-lea a revenit în ţară, în 1930, după ce Regenţa a fost neutralizată de forţele militare. Antonescu a fost arestat din ordin regal. Fiecare episod de acest fel făcea să curgă o istorie bifurcată: unii pro, alţii contra.

După 1989, nici Armata şi nici Securitatea nu au vrut să recunoască un nou episod din seria de trădări care fac să fie fără onorabilitate tradiţia militară din România.

Din acest punct de vedere, al onorabilităţii, de ce ar mai fi de mirare că, ăstimp, majoritatea românilor consideră că instituţiile noastre de forţă şi-au pierdut patriotismul, şi anume nu neapărat în evenimentele din 1989, ci mai ales în anii ce au urmat?