Pompa care înconjoară nunta lui William şi Kate este ultima expresie a excentricităţii britanice, dar o mare parte a lumii pare să cedeze în faţa ei, scrie corespondentul Der Spiegel. „Dar merită oare toată agitaţia? Mai mult de 10.000 de jurnalişti au venit la Londra. E puţin probabil ca posturile germane ARD, ZDF, Sat.1, RTL, n-tv si N24 să transmită şi altceva vineri. Toţi pretind că acest spectacol este cel mai important şi mai frumos de pe planetă-dar nu este.”
„În realitate, nunta lui William şi Kate este un spectacol trist. Doi tineri nu se căsătoresc aşa cum ar fi vrut, ci aşa cum vor casa regală, protocolul şi bunica. William, 28 de ani, estre obişnuit cu asta pentru că s-a născut în aceasta lume. Dar pentru Kate, 29 de ani, vinerea va marca sfârşitul libertăţii ei. Pentru părinţii ei va fi ca şi cum fiica lor ar muri. Nu le mai aparţine-va deveni o fiinţă distantă, aristrocrată, care nu va mai fi niciodată pregătita pentru o cină neconvenţionala cu mama şi tata.”
Nuntă de basm? Nicicum
Câtiva prieteni şi rude vor fi prezenţi la Westminster Abbey, dar majoritatea invitaţilor vor fi străini, iar unii dintre ei repugnanţi. La nuntă va veni regele Mswati, despotul săracului Swaziland, care are 13 soţii. Au fost invitaţi potentaţi arabi, dintre care unii au acasă demonstranţi pentru democraţie împuşcaţi pe străzi. Cine şi-ar dori să se căsătorească în asemenea companie?
Toată lumea aşteaptă să admire rochia lui Kate. Designerul va fi potopit de comenzi după asta. Dar cea care o poartă are un viitor care nu ar trebui să fi dezirabil pentru o femeie inteligentă din secolul XXI. Kate va avea doar trei sarcini de acum: să-şi servească soţul, să arate bine şi să nască copii, de preferat băieţi. Dincolo de asta, tot ce trebuie să facă este să tacă din gură.
Este ca în anii ’50, numai că mult mai rău, pentru că ea va trebui să facă reverenţe în faţa reginei şi a altor membri ai familiei în care a intrat. Totul pare chiar mai rău decât o aberaţie a istoriei. Este o farsă.
Editorialistul Der Spiegel nu ratează ocazia de a emite câteva judecăţi de valoare despre Marea Britanie contemporană. „Soldaţii britanici luptă pentru democraţie în Afganistan şi Libia şi au luptat în Irak. Dar acasă ei apără ideea absurdă şi nedemocratică ca nimeni în afară de un Windsor să nu poata fi şef de stat. Când Elisabeta, 85 de ani, va scăpa de povara acestei lumi, fiul ei Charles, 62 de ani, deja blazat de lunga aşteptare, va accede la tron, chiar dacă sondajele de opinie arată că majoritatea britanicilor nu doresc ca taciturnul şi interiorizatul prinţ să devină rege.”
„Dar Marea Britanie este o ţară ciudata. Nu are o constituţie scrisă, ci un sistem de clasă rigid. Magistraţii poartă peruci şi nu există cetăţeni, ci doar supuşi. Prin lege, toate lebedele, balenele şi sturionii sunt proprietatea reginei, dar nu există o echipă de fotbal britanică. Iar dacă regina doreşte să acorde o distincţie unora dintre supuşii ei, aceştia se pot mândri că sunt „Comandant al Ordinului Imperiului Britanic.” Ce înseamnă aceste titluri? Multe pare la fel de învechite ca şi metroul londonez.”
