Rareori un destin a fost atât de contrastant. Tânăra Marie Antoinette a început prin a seduce. Devenită regină, a cunoscut lipsa de popularitate. A fost nevoie de Revoluţie şi de ultima încercare, înfruntată cu demnitate, pentru ca ea să ofere imaginea reginei perfecte.
Aplauzele posterităţii
Marie Antoinette este probabil regina Franţei cel mai des prezentată pe ecran. Ea o depăşeşte cu mult pe Anne de Austria, care îşi datorează celebritatea numai imprudenţei sale de a-i oferi eghileţii de diamante Ducelui de Buckingham, pe care, dacă îi acordăm credit lui Dumas, d’Artagnan îi va recupera la Londra. De ce această fascinaţie pentru soţia lui Ludovic al XVI-lea, care a inspirat aproximativ 30 de filme? Ea oferă scenariştilor mai multe faţete, de la prinţesa frivolă de la Versailles la regina martiră din Turnul Terorii.
Prospeţimea, graţia arhiducesei de 14 ani o transformă în regina tuturor serbărilor, tuturor balurilor, tuturor extravaganţelor. I se atribuie curând pasiunile cele mai nebuneşti, printre care legătura cu frumosul conte Fersen. Cinematograful nu putea ignora o asemenea eroină. Hollywood-ul îşi adjudecă personajul, în 1938. Norma Shearer dă viaţă Mariei Antoinette din pelicula cu acelaşi nume a realizatorului Van Dyke. Decorurile, costumele, interpretarea actorilor, totul este exagerat în această producţie a studioului Metro-Goldwyn-Mayer, aflat atunci la apogeul său. Sacha Guitry se dovedeşte mai măsurat în filmul „Si Versailles m’etait conté”, dar somptuoasele toalete ale Lanei Marconi te fac să visezi încă.
Scenă din filmul „Marie-Antoinette”
Aceste realizări sunt depăşite, în 2006, de „Marie Antoinette” a Sofiei Coppola, care evocă viaţa reginei la Versailles. Filmată în castel, opera uluieşte printr-o risipă de peruci, evantaie, o simfonie de culori, de la roz bombon la negrul crepuscular, o muzică în care Rameau se învecinează cu ritmurile moderne, totul mascând câteva greşeli grosolane şi anacronisme voite. Kirsten Dunst înfăţişează o Marie Antoinette încăpăţânată şi zburdalnică. Artista are farmec, dar filmul este „Versailles cu sos Hollywood”, consemnau cronicile.
Politica se făcuse deja simţită în „Afacerea Colierului reginei”, în care fusese compromis un prinţ al Bisericii, Rohan. Alexandre Dumas furnizează trama filmului „Cagliostro” în regia lui Gregory Ratoff, în 1949, în care Nancy Guild este Marie Antoinette, iar Orson Welles, Cagliostro.
O altă Marie Antoinette se impune la începutul Revoluţiei. Prinţesa ale cărei excentricităţi o făceau populară dispare, lăsând locul „Austriecei”, regina arogantă, dispreţuitoare, indiferentă la nenorocirile poporului. „L’Autrichienne” va fi şi titlul filmului lui Pierre Granier-Deferre, în 1990, care vorbeşte despre ultimele zile din viaţa de prizonieră, cu Ute Lemper în rolul titular.
În „Napoleon” de Abel Gance (1927), o Suzanne Bianchetti măreaţă, plină de morgă apare la evocarea zilei de 10 august. Rolul reginei este mai dezvoltat în „Marseilleza” lui Renoir, turnat în euforia Frontului Popular, în 1937. Lise Delamare, care şi-a dovedit excelenţa pe scena Comediei Franceze, compune o Marie Antoinette duşmană a poporului şi îmbătată de privilegiile castei sale. Ultima imagine a Mariei Antoinette este cea de prizonieră la Temple, cu bonetă albă şi văl de doliu, cu figura emaciată, măcinată de durere, părul albit prematur, aşa cum apare în tabloul de la Muzeul Carnavalet, atribuit lui Prieur. Şi iată-i din nou pe Dumas şi pe Cavalerul lui de la Maison Rouge. Proiectele de evadare ale reginei au inspirat mai mule pelicule, de la aiuritorul „Prinţul cu mască roşie” de Vittorio Cottafavi, cu Renée Saint-Cyr în rolul principal, la filmul de televiziune „Le chevalier de la Maison Rouge”, de Claude Barma, în care Annie Ducaux este Marie Antoinette.
Michele Morgan în rolul Marie-Antoinette
Va fi, în sfârşit, judecata tribunalului revoluţionar urmată de execuţie. Acest sfârşit tragic este perfect redat în filmul de factură clasică al lui Jean Delannoy, în 1956, pe un scenariu de Philippe Erlanger, care evocă întreaga viaţă a reginei. Celebra actriţă Michele Morgan aduce pe ecran o Marie Antoinette foarte convingătoare, care impresionează prin veridicitate în secvenţa mersului ei către eşafod. Imaginea aminteşte atunci crudul desen al lui Louis David. La 16 octombrie 1793 s-a născut un mit cinematografic.
Ar mai fi de amintit „Liberté, egalité, fraternité”, de Jean Yanne (1985), cu Ursula Andress şi „Jefferson la Paris” de James Ivory (1995), cu Charlotte de Turckheim.
Tapiserie cu Marie-Antoinette, Castelul Cambon
O regină, o femeie, o viaţă
„Le Figaro” acordă un spaţiu larg „Reginelor Franţei”, printre care şi Mariei Antoinette. În luna mai 1770, când tânăra arhiducesă austriacă, venită să se căsătorească cu moştenitorul tronului Franţei, s-a arătat francezilor a fost „un coup de foudre” reciproc. Încununată de părul său blond, adolescenta cu figură candidă surâdea poporului care vedea în ea regina pe care şi-o dorise. A sosit în cel mai frumos regat al Europei, sigură de viitorul luminos pe care căsătoria ei îl prevestea. Mama ei, împărăteasa Maria Theresa, o alesese pentru acest destin cu scopul de a întări alianţa Austriei cu Franţa, pe care o considera capodopera ei politică. Maria Theresa era oarecum neliniştită. Formaţia morală a fiicei ei era perfectă: cunoştea uzajul aulic, dansa, cânta la clavecin, vorbea franţuzeşte, dar nu se gândea decât la distracţie şi nu manifestase nici cel mai mic interes pentru studiu. Abatele de Vermont, trimis de Ludovic al XV-lea să desăvârşească acestă educaţie neglijată, recunoştea că Marie Antoinette avea o judecată bună, că îl asculta cu bunăvoinţă „când îi prezenta ideile”, dar că refuza să le aprofundeze.
Vigee-Lebrun, Regina într-una din rochiile care au produs scandal
Ecleziastul a căzut repede sub farmecul arhiducesei, pentru că micuţa exercita o adevărată seducţie. „Dumnezeu v-a copleşit cu atâta graţie, cu atâta blândeţe şi docilitate, încât toată lumea ajunge să vă iubească: este un dar de la Dumnezeu pe care trebuie să-l păstraţi. Să nu vă faceţi niciodată un titlu de glorie din el, ci să-l folosiţi cu grijă pentru fericirea voastră şi a oamenilor care vă aparţin”, îi scria mama ei, la 1 noiembrie 1770, în ajunul zilei în care urma să împlinească 15 ani. Noua sa familie îi pune greu la încercare sensibilitatea. Ludovic al XV-lea îi arată o bunăvoinţă tandră. Mătuşile, fiice al regelui, acre şi răuvoitoare, o vedeau pe tânăra austriacă ca pe o intrusă. O observau fără indulgenţă, refuzând să-i arate afecţiune. Nu se gândea că singurătatea va fi soarta ei.
Vigee-Lebrun, Marie-Antoinette cu copiii săi
La 16 mai 1770, arhiducesa Marie Antoinette se căsătoreşte cu Delfinul Louis-Auguste. El are 15 ani, ea 14. Inteligent, cultivat, nepotul lui Ludovic al XV-lea, cu o personalitate introvertită, se dovedeşte stângaci cu soţia sa. După trei luni, mariajul încă nu se consumase. Consultaţi, medicii îl liniştesc pe rege: din punct de vedere fizic, nu există niciun obstacol. Abia în 1777, la şapte ani de la căsătorie, Marie Antoinette, regină a Franţei de trei ani, devine cu adevărat femeie. De-a lungul timpului li se vor naşte patru copii.
În 1774, Marie Antoinette îl întâlneşte, la balul mascat al Operei, pe contele Axel de Fersen. Se revăd, patru ani mai târziu. Din acest moment, în ciuda călătoriilor contelui (mai ales pentru a participa la războiul american pentru independenţă) şi a numeroaseor lui cuceriri feminine, seducătorul suedez face parte dintre familiarii reginei. Au fost amanţi? E îndoielnic din cauza principiilor morale şi religioase ale Mariei Antoinette, dar şi pentru că o regină a Franţei avea ceva sacru şi deci de neatins. Că s-au iubit este însă o certitudine. Bârfele n-au cruţat-o însă niciodată. La fiecare naştere, paternitatea copiilor era pusă de gura lumii la îndoială.
Frustrată în viaţa afectivă şi amoroasă, Marie Antoinette nu nutreşte niciun respect pentru rege, care îşi afişează legătura cu Doamna Du Barry. Încearcă să-şi îmblânzească soţul, dar răbdarea şi resemnarea îi vor rămâne întotdeauna străine. Se refugiază în prietenia pentru prinţesa De Lamballe şi se revoltă ca un copil răsfăţat care dă din picioare pentru a-şi ocupa locul. Este o revoltă împotriva etichetei constrângătoare, un dispreţ accentuat. Marie Antoinette caută cu aviditate distracţiile. Nici lecturile, nici lecţiile de canto sau de clavecin nu-i alungă melancolia. A fost nevoie ca regele să-i permită să urmărească vânătorile călare şi mai ales să meargă la Paris fără ceremonie pentru ca ea să găsească un fel de bucurie de a trăi. Descoperea atunci o lume necunoscută care-i dădea iluzia că începe o viaţă nouă. Se întoarce la Versailles îmbătată de descoperirile sale şi de dragostea pentru parizieni, care îi dovedesc o adevărată fervoare. În capitală devine femeia dorită. Este modalitatea ei de a se simţi împlinită. Dragostea poporului contra dragostei unui prinţ era revanşa ei.
Scurtă lună de miere! La urcarea pe tron a a lui Ludovic al XVI-lea, în 1774, Marie Antoinette n-avea încă 19 ani, iar soţul ei abia avea 20. Regele visează fericirea supuşilor săi şi regina se declară gata să-l susţină.Totuşi, odată trecută prima emoţie, se simte îmbătată de libertatea pe care n-o cunoscuse niciodată, fără să bănuiască pericolele care o pândeau. În Franţa, rolul reginei nu era clar definit. Obligaţia ei era să dea moştenitori regatului, iar comportamentul trebuia să fie deasupra oricărei bănuieli. Marie Antoinette nu oferea imaginea unei perfecte soţii de monarh.
Dormitorul reginei de la Versailles
Stilul Marie Antoinette
Frivolă, cheltuitoare, versatilă. Aşa era considerată regina Franţei. Marie Antoinette a încurajat naşterea unui stil modern ale cărui creaţii sunt dorite cu ardoare şi astăzi de marii colecţionari.
Abia căzuse capul reginei Marie Antoinette când colecţionarii îşi smulgeau unul altuia mobilierul ei. Câţiva englezi erudiţi şi bogaţi, ca William Beckford şi Sir William Hamilton, au cumpărat din plin. Aureolată de legendă, regina Franţei, care nu-şi părăsise niciodată ţara de adopţie, era un star în străinătate. „În 1880, la vânzarea colecţiilor lui Sir William Hamilton, obiectele ştampilate «Marie Antoinette» au atins sume fabuloase, şi această lăcomie nu s-a potolit niciodată”, explica Pierre Arizzoli-Clémentel, fostul director general al Palatului Versailles. Acestă pasiune în străinătate dăunează conservatorilor francezi, care, din lipsă de bani, nu pot repatria vestigiile, risipite în toată lumea, ale unei curţi care, în materie de mobilier şi decoraţie, nu avea gustul fetişismului, ci mai curând pe cel al schimbării.
Cabinetul reginei Marie-Antoinette
Tendinţa i s-a potrivit de minune reginei, care a încurajat gustul pentru modernitate. Cabinetul aurit de la Versailles a fost modificat de două ori în trei ani, între 1779 şi 1783. După „Afacerea Colierului”, care îi tăiase atât din reputaţia ei, cât şi din cea a monarhiei, regina n-a ezitat să comande marea casetă de bijuterii, mobila cea mai scumpă din epocă. Să nu uităm că ea a trăit într-o epocă în care talentul artiştilor decoratori era la apogeu.
Marie Antoinette i-a făcut comenzi lui Riesener, ebenistul cu cele mai costisitoare servicii. În ajunul Revoluţiei, regina comanda încă în secret artizanului ei preferat. Înclinaţia ei pentru lux creştea continuu şi se exprima în efecte supraîncărcate care, totuşi, nu impietau asupra eleganţei mobilierului şi decorului. Celebrul fotoliu din budoarul său era înconjurat de o panglică, avea braţele în formă de câini, era decorat cu cornuri ale abundenţei terminate cu cap de vultur şi un cocoş în capătul spătarului. Această extravaganţă se complăcea într-un neoclasicism compensatoriu, cu linii simple. Fotoliile din budoarul reginei de la Versailles, marcate Georges Jacob (1739-1814), prezintă toate caracteristicile stilului Marie Antoinette, cu liniile lor riguroase şi decorul pitoresc.
Recentele descoperiri arheologice o fascinau pe Marie Antoinette în asemenea măsură încât pentru lăptăria de la Rambouillet comandase servicii de porţelan de Sèvres inspirate de Antichitate.
Dar creativitatea se manifesta mai ales în compunerea interioarelor sale. Moştenise de la Maria Theresa de Austria o colecţie de lacuri japoneze la care ţinea foarte mult. Închisă la Tuileries trimitea mesaje ca să le recupereze. Spre deosebire de împărăteasă, regina se amuza să scoată aceste obiecte preţioase din vitrine şi chiar să imagineze mobile care să rimeze cu ele. I-a comandat lui Riesener un secretaire şi o mobilă de colţ compusă din plăci de lac japonez, conservate astăzi la Metropolitan Museum, iar ebenistului Adam Weisweiler un birou, de asemenea decorat cu lac japonez, realizat special pentru cabinetul ei din Castelul Saint-Cloud. Din colecţia reginei făcea parte şi o preţioasă „fântână de parfum”, din porţelan albastru turcoaz, din epoca Kangzi (1662-1722). Preţiozitatea modei din timpul ei este relevată şi de o cutie în formă de căţel alungit pe o masă joasă. O harpă, comandată în 1774, anul urcării pe tron a lui Ludovic al XVI-lea, ilustrează remarca Doamnei Campan, ale cărei „Memorii” constituie o preţioasă mărturie asupra epocii, că harpa era instrumentul muzical care-i plăcea cel mai mult reginei.
George Stuart, Marie-Antoinette
Pentru budoarul de la Fontainebleau, considerat o culme a rafinamentului de la sfârşitul Vechiului Regim, a comandat un secretaire cu cilindru şi o masă cu intarsii de fildeş. Aceeaşi culoare albă catifelată îmbrăca panourile murale cu fond de aur alb. Fiecare mobilă nouă cerea un nou decor şi un nou dialog între piese. Tabacherele erau la modă în sec. al XVIII-lea şi determinau statutul social al proprietarului. Există una din argint placat cu aur şi email cu efigia reginei.
În apartamentele de la Trianon s-a strecurat şi natura. Marie Antoinette îl adora pe Rousseau, care dădea iluzia unei vegetaţii sălbatice. Bronzurile mobilelor sale şi porţelanurile erau adesea acoperite cu albăstrele. Regina dorea un mobilier în perfectă osmoză cu caracterul câmpenesc şi pitoresc al locului. Lansase de asemenea moda rochiilor uşoare de muselină sau bumbac. I s-a reproşat, de altfel, că se îmbracă ca o cameristă şi că ruinează industria franţuzească a mătăsii. Voia să fie cu orice preţ pe scenă. Evident, Marie Antoinette n-a făcut nimic ca toţi ceilalţi.
