„Eu nu mă tem de cărţile bune, eu mă tem de cărţile proaste”, a afirmat Nicolae Ceauşescu într-una dintre plenarele sale la care participau şi scriitorii. Deşi agramat, cu numai patru clase primare şi ucenicia aferentă în cizmărie, Nicolae Ceauşescu a intuit valoarea literaturii pe care o proteja prin finanţele Partidului Comunist Român. Şi de ceea ce s-a temut nu a scăpat.
În vara anului 1985, Eugen Barbu se întreba: „Prin ce se deosebeşte epoca de după 1965 anilor postbelici? Ce a adus nou liderul nostru de azi, tovarăşul Nicolae Ceauşescu, în peisajul politic al lumii?”. (Eugen Barbu, „Un popor cu geniul constructiv”, Amfiteatru, anul V, nr. 34, 25 august 1985, p. 3) I-au răspuns criticii prin articolele lor militante.
Pentru bine cunoscutul critic Alex Ştefănescu, „cuvântul de ordine pentru toate domeniile de activitate din ţara noastră îl constituie în momentul de faţă calitatea. Acesta este una dintre marile idei cuprinse în documentele adoptate de Congresul al XIV-lea al PCR. (…) «Este, de asemenea, necesar», arăta tovarăşul Nicolae Ceauşescu, «să ridicăm mai puternic nivelul activităţii de creaţie literară, artistică». Această frază se cuvine să devină un memento pentru toţi promotorii vieţii spirituale din România”. (Alex Ştefănescu, „Calitatea creaţiei”, „România literară”, anul XXII, nr. 50, 14 decembrie 1989, p. 3)
Cristian Teodorescu, premiat nu demult de Uniunea Scriitorilor pentru un roman despre oraşul său natal, Medgidia, în anul 1989 scria „în spiritul Expunerii la Plenara CC al PCR” articolul „Temeiul autenticităţii”: „(…) nu întâmplător cele mai valoroase romane ale scriitorilor din generaţia anilor 1960 sunt cele care aduc mărturii lucide despre realitatea «deceniului obsedant» şi nu cele conţinând dezvăluiri articulate în construcţii cu nimic superioare romanelor schematice scrise în anii 1950″. (Cristian Teodorescu, „România literară”, anul XXII, nr. 6, 9 februarie 1989, p. 3)
Teodor Vârgolici scria confraţilor săi că „(…) în Tezele pentru Congresul al XIV-lea al PCR se subliniază clar că valorile reprezentative ale patrimoniului cultural naţional, pentru a putea fi cunoscute şi însuşite în semnificaţiile lor majore, care să contribuie la desăvârşirea morală şi spirituală a omului nou, trebuiesc apărate şi dezvoltate continuu”. (Teodor Vârgolici, „Perenitatea patrimoniului literar naţional” în spiritul Programului Directivă şi al Tezelor pentru Congresul al XIV-lea al PCR, „România literară”, anul XXII, nr. 30, 27 iulie 1989)
Virgil Teodorescu, poet, prozator, eseist şi traducător (decedat în 1987), scria în toamna anului 1984: „Potrivit documentelor elaborate de cel de-al IX-lea congres al partidului nostru, congres care constituie un triumf al gândirii creatoare oglindit în istoricul Raport al Secretarului General al PCR, tovarăşul Nicolae Ceauşescu. Raport la elaborarea căruia contribuţia sa este esenţială, sunt încredinţat că în genere, şi cu atât mai mult într-o societate socialistă, literatura şi arta joacă un rol principal întru înfăptuirea progresului social şi ridicarea conştiinţei umane pe o treaptă superioară”. (Virgil Teodorescu, „Un triumf al gândirii creatoare”, Revista de istorie şi teorie literară (Institutul „G. Călinescu”), anul XXXII, nr. 3, iulie-septembrie 1984, p. 8)
Aurel Martin, poet, dar şi asistent la Catedra de istoria literaturii, scria despre „sentimentul istoriei”, care trebuie „înţeles mereu din perspectiva umanistă, patriotică”, sentiment „puternic reafirmat în Raportul prezentat de secretarul general al partidului, tovarăşul Nicolae Ceauşescu, la Congresul al XIV-lea” drept „unul dintre însemnele definitorii ale literaturii noastre, de la începuturile ei până în prezent”. (Aurel Martin, „Sentimentul istoriei în literatura noastră”, „România literară”, anul XXII, nr. 50, 14 decembrie 1989, p. 3).
Istoricul şi criticul literar Şerban Cioculescu recunoştea în articolul „Argumentele vieţii”, publicat în volumul omagiu „Arhitect şi constructor de ţară”, că „la numeroasele iniţiative şi intervenţii în sprijinul înţelegerii şi al păcii, efectuate de tovarăşul Nicolae Ceauşescu, s-a adăugat hotărârea de a reduce cu 5% armamentele, efectivele şi cheltuielile noastre militare”.
Acelaşi Şerban Cioculescu scria în anul 1988 că „punând accentul pe forţa motrice a activităţilor creatoare, cu ocazia istoricului Congres al IX-lea al Partidului Comunist Român, tovarăşul Nicolae Ceauşescu a deschis literaturii şi celorlalte arte aceste largi perspective” căci „mai nesecată decât sondele şi minele din tezaurul nostru subpământean este rezerva de talente ale poporului, pe zi ce trece învederându-şi potenţialul” (Şerban Cioculescu, „Largi perspective”, „România literară”, anul XXI, nr. 4, 21 ianuarie 1988, p. 7).
Despre Şerban Cioculescu, mai tânărul critic optzecist Mircea Vasilescu afirma că este „maiorescian prin spiritul polemic şi prin raţiunea călăuzitoare, lovinescian prin afirmarea deschisă a autonomiei esteticului, putând fi alăturat, din această perspectivă, lui Pompiliu Constantinescu şi Vladimir Streinu” (Mircea Vasilescu, „Şerban Cioculescu în faţa criticii de azi”, Revista de istorie şi teorie literară, anul XXXIV, nr.1, ianuarie-martie 1986, pp.110-114). Citind aceste texte, foarte apropiate ca dată a publicării faţă de eseul dlui Mircea Vasilescu despre intelectualul Cioculescu, nu descoperim nimic lovinescian şi maiorescian în rândurile acestuia din urmă!
De altfel, dl Mircea Vasilescu susţine într-unul dintre articolele sale de debut că Urmuz, „în timpul scurtei sale vieţi”, „n-a apucat nici măcar să-şi publice textele, cu atât mai puţin să se afilieze vreunei direcţii literare”. (Mircea Vasilescu, „Urmuz: avers şi revers”, Revista de istorie şi teorie literară, anul XXXVI, nr. 1/2, ianuarie-iunie 1988, p. 309). Mircea Vasilescu este însă contrazis de o publicaţie a Academiei Române (alta decât aceea la care a publicat eseul în 1988), şi anume Dicţionarul general al literaturii române (Editura Univers Enciclopedic), unde aflăm că: „(…)«Pâlnia şi Stamate»/«Ismail şi Turnavitu» au fost tipărite în anul 1922 de Tudor Arghezi în «Cugetul românesc»”, iar Urmuz moare pe 23 noiembrie 1923.
Iar în ceea ce priveşte „direcţia literară a scrierilor urmuziene, Eugen Lovinescu (care numai cioculescian nu a fost!) a spus despre bietul Urmuz: „Abia prin 1919 câţiva scriitori temerari, aflând aceste pagini manuscrise, înţeleseseră că onestul magistrat era purtătorul unui mesaj foarte deosebit. Ei îl publicară sub numele Urmuz, care ascunde identitatea prozaică a judecătorului Demetrescu. (…) Urmuz este într-adevăr unul dintre premergătorii revoltei literare universale”.
Revenind la scriitori, pentru academicianul de azi Dumitru Radu Popescu, altfel scriitor şi dramaturg, „personalitatea tovarăşului Nicolae Ceauşescu constituie o chezăşie a preţuirii pe care partidul o acordă artistului militant”, iar „datoria supremă a scriitorului român este deci de a face ca literatura de azi să fie citită şi citată ca martor şi argument al ctitoriei socialismului românesc”.
„Renumitul publicist, dramaturg şi romancier”, cum este descris astăzi, Dinu Săraru îl descria pe Nicolae Ceauşescu ca fiind „arhitect şi constructor de ţară nouă”: „Vocaţia constructivă a unui popor întreg şi-a aflat, astfel, în acest timp de renaştere, o strălucită împlinire în opera de ctitor a preşedintelui Ceauşescu, (…) ctitor de ţară şi de istorie, preşedintele Nicolae Ceausescu reprezintă azi în fruntea naţiunii române chezăşia viitorului nostru comunist”. (Dinu Săraru, p. 37)
Scriitorul Eugen Uricaru spunea cu 20 de ani în urmă: „Congresul al IX-lea, tovarăşul Nicolae Ceauşescu au pus în faţa oamenilor de cultură şi artă o problemă de a cărei rezolvare depinde pentru multă vreme nu bunăstarea, ci, aş zice, ceva mult mai important, buna creştere a poporului român”. (Eugen Uricaru, „O epocă de mare înflorire a culturii”, p. 41).
Scriitorul Aurel Rău cinstea, prin „sufletul cuvintelor”, „personalitatea eroului păcii româneşti şi universale: tovarăşul Nicolae Ceauşescu”. (Aurel Rău, p. 53).
„Epoca pe care o trăim”, scria dramaturgul, scriitorul şi regizorul de film de azi Corneliu Leu, este „epoca Nicolae Ceauşescu pe care ne-a dăruit-o istoricul congres, urmat de măreţele ctitorii ale partidului ţării noastre”. (Corneliu Leu, p. 74).
Romancierul George Bălăiţă în articolul „Piatra de hotar” scria că „Eroul Păcii, Conducătorul iubit al poporului şi partidului nostru, tovarăşul Nicolae Ceauşescu, a deschis ţării noastre orizonturile progresului pe toate planurile vieţii” (George Bălăiţă, p. 80-81).
Compozitorul, muzicologul, scriitorul şi ziaristul de azi Doru Popovici scria despre cât de multe „datorăm politicii înţelepte a PCR, a statului nostru şi a guvernului nostru, a partidului ţării, tovarăşului Nicolae Ceauşescu” (Doru Popovici, „Umanismul unui ev aprins”, p. 209).
Romancierul şi eseistul Constantin Ţoiu scria în anul 1988 de „momentul Congresului al IX-lea” care „a reînviat climatul literar” (C-tin Ţoiu, „Experiment şi experienţe”, în lumina tezelor pentru Plenara CC al PCR, „România literară”, XXI, nr. 33, 11 august 1988, p. 3).
Scriitorul Dan Stanca scria în toamna anului 1989 că „realegerea tovarăşului Nicolae Ceauşescu în înalta funcţie de secretar general al partidului reprezintă (… )chezăşia înfăptuirii programelor măreţe de dezvoltare a «omului nou» în întreaga sa activitate” (Dan Stanca, „Excepţionalele valori umaniste2, Suplimentul literar artistic al „Scânteii Tineretului”, anul IX, nr. 47, 25 noiembrie 1989, p. 5)
În antologia de poezie „Oraşul-furnicar”, apărută la Editura Minerva din Bucureşti (1982), criticul Mircea Martin încearcă în prefaţa volumului o ciudată echilibristică pentru a apropia valoric poezia militantă de poezia clasică: „(…) Când este vorba de a cânta oraşul nou, socialist, adeziunea poeţilor este, cel puţin la început, totală şi necondiţionată. În universul poeziei româneşti apar cu acest prilej elemente noi: macaralele, excavatoarele, betonierele. Oraşul e evocat acum mai ales ca un imens şantier, casele sunt pe cale de a se înalţa, îmbrăcate în schele. Uneltele zidarului, mistria în primul rând, sunt prezente în poezie cu frenezia locului comun. (…) Majoritatea titlurilor incluse în volum îşi dovedesc încă viabilitatea artistică şi e meritul antologatoruluui de a fi identificat în molozul poetic enorm al epocii piesele rezistente”. (Mircea Martin, pp.16-17).
Prezentăm mai jos câteva exemple de „piese rezistente”, cum le numeşte dl Martin:
„Totul era pe o mistrie/În cinci degete strânse avar;/Visul doar pe câmpie/şi cărămidă şi var” (Radu Boureanu);
„Betonul e-n zodia caldă a sângelui/Orgoliul vine cu spada ridicată (Dan Laurenţiu);
„Excavatorul muşcă, neobosit, clipă de clipă,/până când, în adânc, strugurii negri ai lutului/se sparg între dinţi cu aroma fierbinte-a sărutului”(Mihu Dragomir);
„Parcă miroase-a mortar şi pe feţele lor/se clatină umbrele subţiri ale schelelor/mâinile lor mari populează toată încăperea;/se odihnesc pe genunchi, se sprijină/pe umerii tovarăşului/cu siguranţa unor cărămizi bine aşezate”(Constantin Abăluţă).
Existau şi îndemnuri sub semnătură colectivă ale unor reviste de specialitate. Astfel oferim spre aducere aminte articolul-prefaţă intitulat „A fi revoluţionar” apărut în Revista de istorie şi teorie literară a Institutului „George Călinescu”, în anul 1988, şi semnat de întreaga redacţie a revistei de la acea vreme (Nicolae Florescu, Mihaela Constantinescu-Podocea, N. Mecu, I. Oprişan şi desigur Mircea Vasilescu): „(…) publicaţia noastră va încerca să răspundă chiar în numărul de faţă, prin mijloacele sale specifce, îndemnului Secretarului General al Partidului, tovarăşul Nicolae Ceausescu, din Cuvântarea la Marea Adunare Populară din 30 noiembrie 1988, cu ocazia celei de-a 70-a aniversări a Marii Uniri: Să cinstim poporul român (…)cu noi şi noi realizări, cu hotărârea fermă de a realiza neabătut Programul partidului de făurire a societăţii socialiste multilateral dezvoltate şi de înaintare spre comunism!”. („A fi revoluţionar”, semnătura redacţiei, Revista de istorie şi teorie literară, anul XXXVI, nr. 3-4, iulie-decembrie 1988, p. 5).
Politrucul într-ale literelor Ion Dodu Bălan afirma pe bună dreptate în anul 1988: „(…) în viziunea partidului nostru, a secretarului său general, tovarăşul Nicolae Ceauşescu, istoria, limba şi literatura română sunt considerate ca având un rol determinant… în procesul de formare şi modelare a «omului nou», în educaţia patriotică şi comunistă a tineretului”. (Ion Dodu Bălan, „Spirit revoluţionar, educaţie şi cultură”, „România literară”, anul XXI, nr. 51, 15 decembrie 1988, p. 3).
