Orientul i-a fascinat pe europeni mai ales în perioada romantică. Drumul a fost deschis de Byron, plecat să se alăture luptătorilor greci pentru independenţă. Scriitorii şi pictorii au pornit la rândul lor să descopere această lume exotică şi misterioasă.
Casa Victor Hugo din Paris găzduieşte până la 4 iulie o expoziţie intitulată „Orientalele”, cuprinzând aproximativ 100 de picturi, sculpturi şi desene.
Subiectul nu este ales la întâmplare. În 1829, Victor Hugo a publicat volumul de poeme „Orientalele”. Această „carte inutilă de poezie pură”, cum o ironizează autorul în prefaţă, s-a născut „dintr-o idee care m-a subjugat destul de ridicol, vara trecută, pe când priveam un apus de soare”. Expoziţia evocă, în patru secţiuni, precursorii modei orientalizante, de la Napoleon şi expediţia sa în Egipt la Chateaubriand cu „Itinerariu de la Paris la Ierusalim şi de la Ierusalim la Paris”, alături de excepţionale portrete semnate de Géricault şi Delacroix, reunite pentru prima dată în aceleaşi săli. Războiul pentru independenţă al Greciei şi-a găsit reprezentarea în picturile unor Diaz de la Pena, David d’Anger, Girodet sau Ary Sheffer.
Graţia sălbatică şi senzuală, a oameilor sau a fiarelor, a trecut din versurile poemului „Mazeppa” al lui Byron sau din cele scrise de Hugo în pânzle lui Chasseriau, Colin, Deveria sau Boulanger, iar haremul cu frumoasele lui captive se regăsesc în operele tuturor artiştilor citaţi.
Nourmahal cea Roşcată, Sara la baie, şi însoţitoarele lor, cântate de Victor Hugo, deschid expoziţia. Dar, este prevenit vizitatorul, aceste creaturi indolente, pictate de Hanner sau Olin, erau şi războinice. Şi erau supuse unor războinici, pentru că „Sultanului îi trebuie sultane/ Îi trebuie perle la pumnal!” După modelul lui Delacroix din opere ca „Lupta Paşei cu ghiaurul”, forţa năvalnică a Orientului traversează creaţiile celorlalţi autori, ca într-o mică pânză a lui Géricault, ce emoţionează în mod deosebit, pentru că pare să fie o premoniţie a lungii sale agonii după o cădere de pe cal.
Dar ce înseamnă cruzimea paşalelor, săbiile ridicate şi leii doborâţi prin comparaţie cu „marile haremuri, loc al îndelungilor plictiseli”? Păzite de bronzurile feroce ale lui Barye, captivele din ultima sală, printre care şi actriţa, amantă a lui Victor Hugo, „Juliette Drouet cu turban”, n-au fost niciodată atât de apetisante ca sub penelul lui Chassériau. La el, totul este numai murmur, foşnet şi melopee. Apoi, dintr-odată, „e Parisul, e iarnă”. O sumbră „Vedere din Paris” desenată de Hugo întrerupe reveria şi readuce privitorul acolo unde „soarele Orientului apune”. Se remarcă şi „Portretul unei tinere nord-africane”, de Jean-François Portaels, realizat în 1874. Coadă de cometă a mişcării orientaliste iniţiate de Campania în Egipt din zorii secolului al XIX-lea, acest tablou târziu mărturiseşte fascinaţia încă neştirbită pentru Orient.
