Cu o privire senzuală şi intrigantă, Juliette Binoche a fost distinsă cu Premiul pentru cea mai bună actriţă la Cannes. Pentru ea, un premiu nu înseamnă niciodată capătul drumului. Platoul de filmare este chiar raţiunea de a trăi. Premiul pentru interpretare feminină de la Cannes 2010, pentru rolul din „Copie conforme” de Abbas Kiarostami, sosit după un Oscar, un César, recompense la Veneţia şi la Berlin, face din ea una dintre actriţele cele mai premiate din lume.
Juliette, care îl poate refuza pe Spielberg pentru a juca într-un film de Kieslovski, face parte din legenda la care regizorul Tim Burton, mare vânător de vise, nu putea rămâne insensibil. Sub preşedinţia sa, festivalul a recompensat filme sau actori conduşi de regizori foarte diferiţi: thailandez, armean, coreean, iranian, mexican, italian, danez şi chiar francezi, cum ar fi „Oameni şi zei” de Xavier Beauvois (Marele Premiu) sau „Turneu” de Mathieu Amalric (Premiul pentru regie). De la sfinţenie la strip-tease, la Cannes, toate formele de dragoste au avut şansa lor.
Cine este Juliette Binoche? S-a născut la Paris în 1964. Tatăl era regizor de teatru şi sculptor. Mama, actriţă şi profesoară de franceză. În şcoală, dragostea pentru teatru i-a adus rolurile din „Bolnavul închipuit” de Molière şi din „Regele moare” de Eugène Ionesco. Apoi a studiat arta dramatică cu Vera Gregh şi până în 1981 a jucat teatru.
La 18 ani a apărut în filmul „Frumoasa Liberty”, iar în 1985 a avut un rol în „Salut Marie” al lui Jean-Luc Godard. Succesul începe în 1985 cu „Rendez-vous” al lui André Téchiné. În anul următor a fost protagonista, alături de Denis Lavant şi Michel Piccoli, în pelicula „Sânge roşu” a lui Léos Carax, iar în 1988 a fost Tereza din „Insuportabila uşurinţă de a fi” al americanului Philip Kaufman, graţie căruia faima ei a depăşit frontierele.
Binoche a ştiut să-şi construiască o filmografie strălucită şi coerentă cu regizori ca Louis Malle şi Krzysztof Kieslowski, renunţând chiar şi la filme de calitate, cum ar fi „Cyrano de Bergereac” sau „Jurassic Park”. În 1994 a fost recompensată cu Premiul César pentru cea mai bună actriţă şi Copa Volpi pentru rolul din „Trei culori – Albastru”. La turnarea filmului „Husarul pe acoperiş”, al lui Jean Paul Rappeneau, l-a cunoscut pe Olivier Martinez, cu care a avut o poveste de dragoste. În 1997, Binoche a cucerit, spre surprinderea tuturor, Oscarul pentru cea mai bună actriţă în rol secundar pentru „Pacientul englez” al lui Anthony Minghella, avându-l ca partener pe Jeremy Irons. Tot cu acelaşi regizor avea să filmeze peste ani „Complicitate şi suspiciune”.
Să mai amintim şi excelentele interpretări din „Chocolat” de Lasse Hallstrom, alături de Johnny Depp, „Nimic de ascuns” al lui Haneke şi „Mary” de Abel Ferrara. Între filmele ei mai importante se numără „Pierderea” de Louis Malle, trilogia „Albastru”, „Roşu” şi „Alb” de Kieslovski. 2008 a fost un an fast pentru ea, realizatorul Cedric Kalpisch i-a oferit un rol alături de Romain Duris în filmul „Paris”, Olivier Assayas, unul dintre rolurile principale în comedia „Ora de vară”, alături de Charles Berling, iar realizatorul israelian Amos Gitai, un altul în „Désengagement”, o dramă care se petrece în Fâşia Gaza.
La Cannes a fost ziua cea mare a lui Juliette Binoche, ca splendidă protagonistă în filmul regiorului iranian Abbas Kiarostami, care a realizat filmările în provincia Toscana, dar şi în Arezzo, din Italia. Se povesteşte despre întâlnirea unui scriitor englez aflat în Italia pentru a-şi prezenta un nou volum şi o cititoare, interesată de a discuta despre geneza acestei cărţi. Dincolo de subiect, criticii au remarcat talentul celor doi actori, Juliette Binoche şi William Shimell, un bariton care a evadat din lumea Operei în cea cinematografică. S-a afirmat că în „Copie conforme” al lui Kiarostami, Juliette Binoche te face să te întrebi până unde jocul seducţiei poate să meargă spre teatralitate, dacă femeile reprezintă demiurgul absolut în dragoste şi în ce măsură cuvântul se poate transforma în realitate.
Binoche înseamnă înainte de orice o filmografie care îţi taie respiraţia. De la producţiile sale cunoscute până la cele mai recente, cum ar fi „Dragostea care nu moare”, în regia lui Patrice Leconte, „Câteva zile în septembrie”, a regizorului şi scenaristului argentinian Santiago Amigorena, ori în „Un divan la New York”, în regia lui Chantal Akerman, în care îi dă replica William Hurt, actriţa a interpretat eroine romantice, enigmatice şi adesea răscolitoare.
A avut-o ca model pe Anna Magnani, o simbioză perfectă între imaginea publică şi cea privată. În 2007 a pozat nud pentru ,,Playboy”, declarând: „Am avut curajul să-mi interpretez propriul corp”. Are doi copii naturali şi cinci înfiaţi din Cambodgia.
Vorbind despre politică şi film într-un interviu recent, ea declara: „Oamenii politici au un singur scop, puterea. Politica poate fi o artă a libertăţii care să-ţi permită să răspunzi la întrebarea cum se poate trăi împreună… Mă gândesc că artistul trebuie să fie apolitic, dar angajat din punct de vedere uman. Am filmat la Sarajevo şi am vrut să înţeleg ce urme a lăsat războiul în acel oraş. Am întâlnit foarte multe femei, am mers pe străzi aproape pustii, cu găuri în ziduri, am privit multe filme documentare. Am avut convingerea că am înţeles câte ceva despre cauzele acestui război, dincolo de imaginile deformate care ne proveneau din acel loc. Am acum nevoie de un timp de readaptare”.
Actriţa mărturiseşte c, atunci când a filmat pelicula „Călătorie cu balonul roşu”, a regizorului taiwanez Hou Hsiao Hsien, totul era improvizat. Apoi, când a turnat un film american, cu două camere pe fiecare plan, cu patru producători şi 200 de persoane pe platou, a simţit diferenţa, care nu poate fi văzută însă corect decât din interior. „Americanii ştiu să facă film, dar Hou Hsiao Hsien şi-a creat propriul cinema exact invers. Mă simt o persoană liberă, dar depinde ce înţelegi prin libertate. Am spus deja nu unei pelicule foarte bine plătite pentru că am decis să fac un cinema diferit. Eu nu m-am căsătorit cu un studio şi nu cedez niciunei presiuni. Fac numai filmele pe care am ales să le fac.”
