Cea de-a 64-a ediţie a Festivalului de la Avignon se caracterizează prin diversitatea manifestărilor găzduite: dans, teatru, muzică, circ, arte vizuale, performance… Cei doi artişti asociaţi ai acestei ediţii, scriitorul Olivier Cadiot şi regizorul Christoph Marthaler, al căror limbaj artistic principal „nu este teatrul”, au adus un plus de imaginaţie programului.
În dans, timpul suveran se scurge prin muzică
Printre exponenţii dansului internaţional, care acopră o bună parte a programului festivalului din acest an, să amintim prezenţa lui Alain Platel cu „Out of Context For Pina”, omagiul adus marii coregrafe. După părerea presei n-a avut aceeaşi forţă ca producţiile sale „far”. Înveşmântaţi în cuverturi roşii, dansatorii sugerează regresia fizică şi verbală, totul fiind bazat pe repetiţie, chiar dacă apar unele improvizaţii. În final, protagoniştii se lansează într-un dans explodând de energie, în contrast cu prima parte a spectacolului. Un alt performance sub bagheta lui Alain Platel şi a lui Frank Van Laecke, este „Gardenia”, imaginată de actriţa Vanessa Van Durme. Realizarea reuneşte bătrâni travestiţi care cântă, dansează şi îşi fac o datorie din a întreţine speranţa.
Alain Platel, Out of Context for Pina
Celebrul coregraf Joseph Nadj, în duet cu saxofonistul Akosh Syelevényi, a imaginat în „Corbii”, prin mişcările sale, zborul acestor păsări, momentele de trecere de la mers la ridicarea în aer. Dialogului mişcare-muzică i s-a adăugat guaşa neagră, care, în timpul mişcărilor coregrafice, acoperă corpul cu voal opac sugerând metaformozarea omului în pasăre. Akosh dă ritmului destructurat libertate, Nadj aruncă umbre negre pe panoul alb, apoi, cu figura şi mâinile, lasă urme asemănătoare ghearelor unei păsări pe zapăda imaculată. Se scufundă în întregime într-un vas cu vopsea. Fiecare mişcare este gândită în raport cu el însuşi şi în raport cu muzica. Timpul suveran se scurge prin muzică. Saxofonul urlă şi dansatorul dispare.
Josef Nadj, Les Corbeaux
Un prelung sunet de flaut atrage spectatorul într-un alt timp. Anne Teresa De Keersmaeker oferă o meditaţie asupra vieţii: vântul înfiorează platanii, o pasăre bate din aripi, o motocicletă dă un rateu, totul este suspendat. Dansatorii, timp de o oră şi jumătate, dezvoltă un mare poem între cer şi pământ, în inima Mănăstirii Celestinelor, care are simplitatea unei rugăciuni. Dansul cuprinde tot spaţiul şi leagă toate ritmurile. Coregrafa belgiană afirmă că este prea mult bazar în arta de astăzi. „Această mănăstire m-a impresionat prin istoria şi arhitectura sa şi parcă am simţit o muzică rafinată care inundă locul.” Coregrafia este sofisticată, iar scenografia, redusă la umbra mănăstirii aruncată pe sol de lumina amurgului. „Am o mare fascinaţie pentru geometrie care oferă o frumuseţe suverană”, se destăinuie ea.
Anne Teresa Keersmaeker
Teatru, muzică şi magie
Muzician şi regizor, elveţianul Christoph Marthaler tricotează partituri pe cât de caraghioase, pe atât de feroce, împingând expresia până la burlesc. Cântecul predomină adesea în spectacolele lui. El a deschis suita manifestărilor, în Curtea de Onoare a Palatului Papilor, cu „Papperlapapp”, în care ironizează discursul istoric şi politic. Al doilea moment al lui Marthaler este „Schutz von der Zukunft”, care reia texte din „Mein Kampf” şi ale unor politicieni şi oameni de ştiinţă contemporani pentru a evoca experienţele medicale efectuate de nazişti pe copii şi bolnavi psihic.
În ceea ce priveştre teatrul francez, cei mai aşteptaţi regizori au fost Jean Lambert-wild, Christophe Huysman, Gisèlle Vienne, Stanislas Nordey şi Phililppe Quesne. Artistul Guy Cassier a adaptat pentru scenă „Omul fără calităţi” al lui Musil, prezentat într-un decor format din tablouri celebre şi video-uri.
„Richard al II-lea”, de Shakespeare, pus în scenă de Jean-Baptiste Sastre, este strania poveste a lui Richard Plantagenetul, devenit rege la vârsta de 10 ani şi exercitându-şi prerogativele de la 15 ani, iubit şi urât, puternic şi slab, rege-martir pentru unii, rege slab, capricios, nehotărât, nedrept pentru alţii. Haos şi violenţă. Denis Podalydès îl încarnează pe acest „rege-nerege”.
Tragedia regelui Richard al II-lea
„Moartea lui Adam”, a regizorului Jean Lambert-wild, este povestea unui taur, pe care autorul îşi aminteşte că l-a mâncat cu familia în insula Réunion, unde şi-a petrecut copilăria. Acţiunea balansează între trecut şi prezent, face referire la mitul Minotaurului, la cel al lui Oedipe, la împărtăşanie. Prezenţele scenice sunt punctate de un film sugerând modul în care autorul se percepea în copilărie, stând de vorbă cu un prieten imaginar. Derulat pe muzica electronică, semnată de Jean-Luc Therminarias, proiectul este desăvârşit de magicianul Thierry Collet. În paralel, Jean Lambert-wild a montat adaptarea poveştii lui Alphonse Daudet, „Capra domului Seguin”, intitulată „Cum aş fi putut rezista?”, în care o actriţă, Silke Mansholt, joacă rolul caprei şi conversează cu un imens manechin care-l figurează pe tatăl său.
Cum aş fi rezistat
Între cabaret şi vodevil, între seducţie şi erotism
Şi de această dată, Festivalul de la Avignon este deschis experimentului. „Orchestra pierdută” a lui Christophe Huysman, „Procesul” lui Kafka, în regia lui Andréas Kriegenburgh, „Delir în doi” de Eugène Ionesco, montat de Christophe Feutrier, dar şi „Un mag în vară” şi „De ce să-ţi faci un cuib”, puse în scenă de Louis Lagarde, au strâns un numeros public.
Stanislas Nordey semnează regia spectacolului „My Secret Garden” (Grădina mea secretă), pe textul germanului Falk Richter, care, prin intermediul istoriei unei familii şi a intelectualilor germani exilaţi în Franţa, vorbeşte despre dreptul de azil în Hexagon, acum şi în trecut. Autor şi regizor al producţiei „Orchestra pierdută”, Christophe Huysman se apleacă asupra drumului de la dezamăgirea produsă de lumea contemporană la nostalgie, de la pierderea propriului eu sau a persoanei dragi în timpul războiului la două cupluri care conduc un stat. Scena este animată de muzică şi de dansul interpretat de actori şi de artişti de circ care se mişcă în ritmul cuvintelor. Este o realizare cu intenţie politică, ce oscilează între cabaret şi vodevil, trecând prin melodramă. Experienţă mistică, artistică şi poetică, piesa „This Is How You Will Disappear” (Aşa o să dispari), pusă în scenă de Gisèle Vienne, urmăreşte, în decorul format de videastul Shiro Takatani şi sculptoriţa Fujiko Nakaya, drumul seducţiei, al erotismului. O tânără atletă, de o frumuseţe perfectă, şi antrenorul ei merg prin pădure. Intervine o celebră cântăreaţă rock, care vrea să se sinucidă şi care trezeşte pasiunile primitive ale celor doi, provocând coborârea în haos şi violenţă.
Barceló, personaj de roman de aventuri
Palatul Papilor, Colecţia Lambert şi Muzeul Petit Palais din Avignon găzduiesc, până la 7 noiembrie, tripla expoziţie a artistului spaniol Barceló. Manifestarea aminteşte două evenimente istorice: expoziţia deschisă în 1970, în cadrul Festivalului, de către Picasso şi vizita la Papă a regilor din Majorca, în secolul al XIV-lea. La Petit Palais, publicul poate admira opere medievale din Majorca, alese de Barceló. La Palatul Papilor sunt expuse sculpturi în ghips şi ceramică, realizate de el, iar Colecţia Lambert reuneşte picturile sale din ultimii zece ani, marcate de gustul pentru istoria medievală şi cartografia imaginară, sub titlul „Terra-Mare”.
Barcelo, Plafonul catedralei Sf. Petru din Palma de Majorca
Barceló este artistul spaniol contemporan cu cea mai largă recunoaştere internaţională, trăind şi lucrând în Majorca, la Paris şi pe faleza Bandiagara din Mali.
Picturile sale au suprafaţa craclată, ridată ca întinderea mării sau vălurită ca dunele de nisip. „Pictez şi de-pictez”, mărturisea el într-un interviu. Primul pas spre consacrare a fost participarea la „Dokumenta 7” de la Kassel, în 1982, alături de Keith Haring şi Jean-Michel Basquiat. Arta lui frenetică a convins o serie de galerişti importanţi, ca Bruno Bischofberger, Leo Castelli şi Yvon Lambert, care au început să se ocupe de operele lui. O etapă crucială în evoluţia artistului a început în 1987, în urma unei călătorii în Sahara. Obligat să rămână mai multe zile în deşert, a început să picteze nisipul şi dunele, „infinitul mic şi infinitul mare”, şi să încerce să ghicească sub imensa întindere resturile civilizaţiilor îngropate. Deşi plecase pentru câteva zile, a rămas în Africa şapte luni, călătorind din Niger până în Mali. Are şi acum un atelier acolo, în care îşi lasă pânzele şi crochiurile pradă prafului şi termitelor, „ca să termine ele lucrul”, şi le recuperează după câteva luni, găurite, prăfuite şi înnegrite. Barceló Africanul, cum mai este numit, pare ieşit dintr-un roman de aventuri, a devenit un personaj legendar, amintind de doi titani ai picturii secolului XX: Picasso şi pasiunea lui pentru arta neagră şi Pollock cu „fraţii” lui indieni.
Tripla expoziţie de la Avignon adaugă încă o coroană aurită artistului. Concepţia lui despre artă, intuitivă, voluptuoasă şi contemplativă, a determinat o coerenţă a stilului. Peisajele sale, cu reliefuri puternice şi ritmuri de cascadă, sunt uşor recognoscibile. Ultimii ani au adus o liniştire a gestului pictural, în surprinderea capriciilor materiei.
