Întrebarea este logică şi obligatorie. Ne ajută în toate. Să vedem pe ce oameni ne bazăm, să stabilim direcţia în care o luăm. Şi să ştim ce-i cu noi. În funcţie de proiectul de ţară stabilit, începem să ne organizăm viaţa şi să ne punem pe treabă. Dacă o transformăm într-o zonă agricolă, cei care visează cercetare nucleară n-au decât să-şi facă bagajele. E clar că nu va fi loc pentru o afirmare în domeniu. În plus, dacă vrem cercetare nucleară, e cam târziu. Generaţia formată de comunişti a cam ieşit la pensie, aparatura e distrusă sau depăşită moral, domeniile pentru aplicare s-au împuţinat iar cercetătorii tineri s-au format în altă parte. Dacă vrem să facem o ţară industrială, iarăşi trebuie să cugetăm îndelung. Nu mai controlăm industria metalurgică şi nici industria oţelului. Una este dominată de Mittal, cealaltă de magnaţii ruşi. Ne joacă pe degete şi nu ne putem face planuri majore bazându-ne pe producţia altora.
Proiectul de ţară, la condiţiile de azi ale României, devine o operaţiune extrem de complicată. Ar fi trebuit să existe din chiar momentul dărîmării comunismului. Or, noi şi ai noştri bravi conducători am distrus totul ca nu cumva să se mai ridice un crâmpei din ce a fost. În această furie am contat pe strângăreţi. Cei mai dedicaţi proprietăţii au avut grijă să adune cât mai mult cu putinţă. Şi astfel am pierdut 20 de ani. Şi acum ne întrebăm încotro? Într-un proiect de ţară turistică? Ne lipsesc aproape toate. De la drumuri la veceuri, cişmele şi puncte sanitare. Nu avem decât relieful, ca acum 2.000 de ani, ceva mai deteriorat prin zonele locuite. Ţară de universităţi? Să se descurce cu ele cei care le-au autorizat şi cei care le-au folosit să-şi completeze studiile! Ţară producătoare de energie verde? Nu sunt eu cel chemat să răspundă şi să decidă! Ţară mare producătoare de legume şi fructe? În acest moment nu mai găsim nici mere şi nici castraveţi autohtoni. Doar să mai dăm iama prin grădina câte unui gospodar anacronic! Ce fel de ţară vrem să fim?Încercaţi să răspundeţi măcar în gând şi veţi descoperi că ne aflăm pe fundul unei prăpastii şi nu ştim încotro să o luăm! În acelaşi timp, nu trebuie să vă simţiţi paralizat de neputinţă. Proiectul de ţară nu este o obligaţie a unui cetăţean. El este marea îndatorire a unei elite. Cercetătorii, politicienii, oamenii din spaţiul universitar, comunităţile profesionale, toată forţa intelectuală a unei ţări trebuie să contureze un asemenea proiect. În baza lui o ţară respiră şi îşi urmează calea.
Aici am ratat. Politicienii români au tocat vorbe, au bâjbâit sau ne-au vândut anecdote din viaţa lor personală. Au crezut că dacă ne fac să râdem, dacă se prostesc şi câştigă voturi, proiectul de ţară va veni de la sine. Într-un fel, a venit. Românii, în spaţiul public, de la televizor şi până la cârciumă, de la seminarii internaţionale până în lucrările cu pretenţii de monumentalitate, încep să semene cu Traian Băsescu. Şi Alin Popoviciu seamănă cu Traian Băsescu. Şi Adriean Videanu şi Elena Udrea seamănă cu Traian Băsescu. Şi Mitică Dragomir şi Pinalti par a avea acelaşi model. Şi Cristian Boureanu şi Gheorghe Flutur sunt urmaşii aceluiaşi Traian. Şi Dan Diaconescu este un fel de Băsescu de ultimă oră. Toţi sunt plini de trăsăturile preşedintelui. De la „modestie” la felul de a vorbi.
Dacă ne-am propus o ţară care să semene cu preşedintele Traian Băsescu, chiar am reuşit. Dar ne-am şi ars!
