Toate sunt vechi şi nouă toate. Primii morţi au fost cei de pe străzi. Ne-au înduioşat în vreun fel? Am intervenit în sistemul sanitar când şoferul cu asistenta au părăsit un om pe o stradă din Bucureşti? S-a întâmplat ceva când Ministerul Sănătăţii a făcut o achiziţie de aparatură de 300 de milioane de euro şi cea mai mare parte a acesteia a rămas prin subsoluri? Dar când profesorul Brădişteanu a cumpărat roboţi care robotizează la neant? Dar când oameni bolnavi de apendicită au mers la spital şi au ajuns pe lumea cealaltă? Dar când copii s-au nenorocit din nimic? Din zgârieturi, din fracturi, din simple căzături? Au murit inexplicabil, din accidente medicale pierdute pe căile deontologiei. Din dispreţul faţă de sănătatea românilor am făcut şi artă. Am câştigat şi un premiu. „Moartea domnului Lăzărescu” n-a fost decât valorificarea artistică a iresponsabilităţii care domneşte în spaţiul numit România. Adică ţara noastră. Nici situaţia dramatică a solistei Antoniu nu a impresionat pe cineva mai mult de o săptămână. La câteva zile după drama acestei artiste am sărit tot la reformarea Constituţiei. La modernizarea statului. La fel vom face şi după accidentul cu copiii. Vom trece la altceva. Vor veni accidente de tren cu mai mulţi morţi. Iar vom vărsa lacrimi şi patos de dimineaţă până seara, iar ne vom întrece în iniţiative cretine şi iar vom uita. Ne vom adânci şi mai tare în dezastru, în dispreţul faţă de lege. Vom face şi din morţii accidentali o afacere, cum am făcut şi din epidemii, şi din inundaţii, şi din poluare, şi din dezordine sau din taxe.
Ce s-a întâmplat la Maternitatea Giuleşti este un accident. Dar este şi simbolul iresponsabilităţii la care a ajuns societatea românească. Abia acum se vede şi suntem obligaţi să acceptăm că în două decenii n-am izbutit să construim mare lucru. Dimpotrivă, am distrus cu migală, cu ură, cu o anume „creativitate” cam tot ce se putea distruge. Potenţialul nostru negativ a atins o valoare greu de egalat prin alte părţi ale lumii. În fiecare zi furnizăm ştiri despre catastrofe pe care le generăm cu o voluptate inegalabilă. Ne definim mai riguros ca niciodată. În rău, numai în rău şi nu ştim pe unde trece şi calea spre bine!
