Câteva chestiuni de familie m-au ţinut departe de Bucureşti. Alerg dintr-un loc în altul să rezolv cele trebuincioase pentru iarnă. Şi în piaţa din Orăştie, şi pe stradă, şi la Simeria şi la Deva, multă lume îmi strigă pe stradă o singură întrebare: Ce ziceţi, pică ăştia? Şi oamenii aşteaptă un răspuns pe care nu-l ştiu. Şi n-am de unde-l şti pentru că aptitudinile mele de profet sunt total inexistente. În acelaşi timp, sunt tentat să le răspund în toate chipurile. După stare şi după figură. Toţi aşteaptă căderea guvernului ca pe un cadou. Nu pică pentru că nici dumneavoastră nu vreţi să-l daţi jos, zic eu spre furia unora. Unui afumat chiar i-am zis, dumneata vrei să cadă guvernul în timp ce tragi bere după bere de la 10 dimineaţa. Cel mai trăsnit dialog l-am avut cu un şomer cu figură de leneş.
– Nu cade pentru că nici tu nu vrei să munceşti!
– De unde ştii dumneata că nu vreau să muncesc?
– Pentru că este amiază şi stai într-un bar în loc să baţi la poarta cuiva.
– Cum să bat?
– Uite aşa, cioc-cioc, nu aveţi ceva de lucru?
– Şi?
– Şi ce, s-ar găsi cineva să-ţi dea! Şi în uşa barului ăsta, dacă baţi, tot primeşti un răspuns. Du-te şi bate!
– Mă fentezi. Îmi răspunzi dumneata!
– Exact.
– Şi ce-mi dai de lucru?
– De spart o remorcă de lemne. Plătesc, plus o masă caldă şi un sfert de ţuică!
– Eşti nebun! N-am spart butuci în viaţa mea!
– Se vede, zic eu. Ai bătături la fund de la şezut la bere şi de la pufăit la tabacioc.
– Fac ce vreau, zice omul, suntem în democraţie!
– Şi atunci de ce vrei să cadă Guvernul? Să-ţi dea dublul sticlelor de bere? Dacă nu-ţi convine de ce nu protestezi?
– Auzi, pe mine să nu mă iei la mişto că eu chiar mă pricep la politică.
– Ei, bine, dacă te pricepi, spune dumneata, pică sau nu pică?
– Domnule, după flerul meu, nu pică!
– Atunci de ce m-ai întrebat pe mine?
– Să mai treacă vremea. Nu vezi ce prost o ducem!
Scriu finalul acestei povestioare despre un şomer cu simţ de povestaş, ajuns în alt bar, undeva prin Călan. Călanul este unul dintre cele mai triste oraşe ale României. Oamenii, cei mai mulţi, au plecat. Cei care au rămas macină structurile de beton ale fostului combinat pentru a extrage fierul. Îl vând şi scot bani de pâine şi de bere. În bar miroase a tutun vechi de câteva luni. Nici un bărbat nu bea nici măcar o cafea sau o bere. Doar trei copii chinuie nişte jocuri mecanice. Probabil au spart purceluşii de porţelan cu monede primite pentru îngheţată şi bomboane şi au dat fuga în oraş să-şi joace norocul.
E atât de rece, de pustiu că îmi vine să sparg aceste Lucky slots. Ar mai rămâne povestea copiilor. În ce să creadă şi cu ce să se amăgească?
