Motto:„Armânismul păseşce însă mereu înainte, rătăciţii se întorc mereu la el, şi numărul credincioşilor lui creşce…” (Ioan Neniţescu, 1895)
România demnă a primit în ultimul secol o infuzie de forţă, onestitate, creativitate, variaţie culturală şi inovare instituţională iar această infuzie o reprezintă demografia armânească stabilită aici în veacul din urmă.
Istoria în mic a momentelor de viaţă aflată sub o continuă presiune, concentrarea acţiunilor şi a faptelor în miezul vieţii pentru foarte mulţi dintre mărturisitorii acestui volum ne oferă o imagine detaliată a unei lumi balcanice pe care nu o credeam să existe atât de aproape de timpul real al vieţii mele.
Avem un suflet aromânesc, cu un spirit ce a putut să rămână necontaminat de obedienţă şi subterfugii calde pentru eludarea adevărului. Aceasta pentru că fiecare machidon a avut în neam şi familie, până în intimitatea lui, un suflet plecat înainte de vreme şi fără vrerea lui. Este ceea ce nu se poate uita şi ceea ce nu trebue a fi lăsat să se piardă în negura indiferenţei cotidiene.
Pentru români, Balcanii cu suflet aromânesc este o imagine care aşteaptă să fie descoperită; o lume pe care nu o credeau să existe în diversitatea ei emoţională, culturală, dar mai ales profesională. Oierii machidoni nu transhumau, ci călătoreau şi construiau, preţ de generaţii, manufacturi iar într-un final fabrici, pentru producerea caşcavalului şi a brânzeturilor. Oierii îşi articulau foarte bine viitorul prin copiii lor: unul rămânea pentru afacerea familei iar ceilalţi plecau pentru a completa necesităţile de viitor şi de generaţie ale familiei, neamului, comunităţii. Îmbrăţişau profesii liberale aplicate cadrului social unde familia îşi dezvolta afacerea: avocatura pentru a se apăra şi construi; finanţe pentru a dezvolta şi diversifica profilul afacerii; medicina pentru a proteja şi salva comunitatea, neamul; artele liberale pentru că spiritului liber îi sunt necesare păstrarea unor valori tradiţionale în contextul diferit al fiecărei generaţii.
Sistemul este vechi şi funcţiona în Balcani încă din Evul Mediu. Când spun aceasta mă gândesc la „imperiul” comercial construit cu migală de Pano Pepano şi fiii săi, două generaţii, undeva între 1670 şi 1750. O afacere de familie dezvoltată în comunitate şi neam, extinsă apoi la întregul Epir, şi care a întemeiat factorii în principatele italiene şi Austria, dar mai ales în Valahia şi Imperiul Otoman. Moneda convertibilă erau loialitatea şi onestitatea. Se ştia foarte clar ce găseşti la capătul celălalt al drumului. Apariţia statelor naţionale în Balcani între 1812 şi 1912 a distrus un sistem de relaţionare economică foarte vechi, format încă din perioada romană şi consolidat în mileniul bizantin.
Balcanii cu suflet aromânesc vin din aceste milenii îndepărtate şi reprezintă proiectul de viaţă ca ideal naţional. Pentru ca el să prindă viaţă trebuie aduse la lumină mărturisiri despre permanenţa lui. Şi forţa lui de a lupta împotriva superficialului, dezbinării, minciunii, manipulărilor.
Pe de altă parte avem şi poveştile despre Cogealacul dobrogean, poveşti despre istoria unei aşezări care a conservat spiritul aromânesc, şi mai ales limba, vorbită şi azi, ca pe vremuri, în Balcani. Povestea Cogealacului a fost mai întâi germană, fiind o aşezare locuită de etnici germani după 1879, care au părăsit-o în tulburele an 1940. Locul lor a fost luat de refugiaţi aromâni fârşeroţi din Cadrilaterul cedat Bulgariei. Din acest moment, poveştile Cogealacului au aparţin sufletului aromânesc.
Înteaga naraţiune a cărţii ne dovedeşte că se rezistă privind în ochii strămoşilor, rămaşi deschişi în urma noastră pentru a ne urmări timpul trăit şi păstrându-se spiritul viu, inovator şi creativ, protejându-l cu sufletul încredinţat bunului Dumnezeu. În interiorul acestei spirale se pot construi fără temeri un destin naţional, o profesie de succes, o socitetate eliberată de spaime şi neîncredre în celălalt.
Avem o carte despre o lume care diferă în detalii, mai ales pentru cititorii români, care vor descoperi o psihologie adesea contrarie, inversată, în comparaţie cu realităţile similare româneşti. Ceea ce acest volum oferă cititorului neiniţiat, din afara comunităţii aromâne, şi astfel lipsit de genă şi bagajul mitologic adecvat, este metoda prezentării sufletului aromânesc din interior către înţelesul tuturor.
Primul pas este făcut de Maria Cica, prin iniţiativa de aduna mărturisiri din călătoriile sale prin sufletul aromânesc al Balcanilor. Maria Cica este realizatoare de filme documentare despre aromâni la TVR, iar prin cartea sa a reuşit să salveze cele din urmă cuvinte călătoare ale moşilor care se pregăteau să plece. A făcut un traseu balcanic pentru a înregistra mărturisiri de ultima clipă, care altfel s-ar fi pierdut. Maria Cica a intuit că evenimentele din trecut nu se judecă cu psihologia prezentului iar problemele din prezent nu se rezolvă cu psihologia trecutului. Ci numai prin inspiraţia de a contextualiza valorile oferite de trecut unui viitor care bate la uşă, cu fiecare generaţie. Din această insolită perspectivă, dezvăluirile Mariei Cica au valoare documentară îndeosebi datorită psihologiei aparte a personajelor descrise şi studiate aici.
Sufletul aromânesc al Balcanilor este o carte despre un posibil viitor sprijinită, cu generozitate, de către Niculae Duşu. Este vorba de un gest pe care-l găsim foarte departe în timp. Gestul lui Niculae Duşu, acela de a sprijini o idee nouă, un proiect de viaţă, din timpul trăit, oferit celor care vor veni să-l cunoască într-un viitor apropiat, se va întoarce în neam, cu următoarea generaţie. Binele celor de mâine pe care-i vom iubi se dobândeşte prin faptele de azi. Aceasta nu-i poveste întrucât se ştie că, în Balcani, nimeni nu-i întrece pe îngeri la iuţeală iar albinele albe sunt mai de preţ decât galbenii adunaţi o viaţă.
Oferim publicului, în avanpremieră, o mărturisire din cartea Mariei Cica, apărută la Editura Muntenia în aceste zile de decmebrie. Este povestea de viaţă a bunicilor săi plecaţi din Grecia, la mijlocul anilor ’20, pentru a se stabili în România.
„Papu Costa Cica
Papu Costa Cica avea părul alb, faţa luminoasă, ochii albaştri şi mustaţa tunsă scurt, sub formă de pătrat, cum era moda prin anii ’40.
Mi-l amintesc plimbându-se drept, mândru, cu mâinile la spate. Era impunător, distant şi parea mai mereu cu gândurile departe. Vorbea puţin, iar atunci când povestea ceva, cuvântul Neaguşte părea începutul şi sfârşitul oricărei fraze. Neaguşte di-tu Machidunii, oraşul Naoussa din nordul Greciei, era paradisul lui pierdut.
Papu1a fost genul de bărbat pentru care datoria, munca, tińia erau mai presus de orice. Era perceput ca un om intransigent, perfecţionist. Detesta lucru pseft, cum spunea el, adică prost făcut. Nu şi-a manifestat niciodată vreo slăbiciune, cu o singură excepţie: nepoata lui preferată, şi sora mea mai mică, Irina. Asta, în ciuda faptului că ea „a spart tradiţia” în neamul Cica, unde pielea albă şi părul deschis la culoare erau caracteristici fizice distinctive. Când mama a venit acasă cu sora mea de la maternitate, papu a privit pruncul fragil şi oacheş, u miscu2, conform obiceiului, după care, pe un ton îngrijorat, a întrebat-o pe mama:
– Înveastă, nacă ţ-lu alâxirâ la spital?3
Dar, în scurt timp, sora mea brunetă, cai s-arucă tu soia di partea ali maii4, a devenit “caleşa al papu”5şibucuria lui senină.
Bunicului meu i-a fost sortit, de prea multe ori, să-şi ia viaţa de la capăt. Nu şi-a iertat niciodată faptul că a plecat din Grecia. Pentru el emigrarea în România nu a fost o decizie bună. Din pricini nebănuite soarta l-a pedepsit repetat pentru această alegere. Poate îl’i angrică6 cuiva plecarea lui.Poate, cine ştie…
Tihea lae7, care l-a urmărit toată viaţa, a avut culoarea stacojie a comunismului. Papu i-a urât cu patimă pe comunişti. O patimă cu atât mai puternică cu cât îi dovedea neputinţa.
Cu timpul, Grecia a început să se contureze în mintea lui ca un tărâm magic şi îndepărtat al bunăstării şi libertăţii, în timp ce România era ţara comuniştilor şi a umilinţei. La bătrâneţe, speranţa lui că s-ar putea întoarce tu Gârţii8a început să pălească. Dar credea în continuare într-o reîntoarcere acolo, căci s-a apucat să mă înveţe pe mine greceşte. Mai ţin minte şi acum să număr până la zece, şi propoziţia mea preferată: “Papu, dosi-mi caramela!”9
Papu Costa Cica se trezea în fiecare dimineaţă la ora cinci ca să asculte, cu radioul dat la maximum, ştirile de la Europa Libera. Aştepta vestea că au căzut comuniştii. A murit în 1983.
Localitatea Cogealeac din Dobrogea, unde s-a aşezat familia Cica la mijlocul anilor ’20
Bunicul meu patern s-a născut la Hurupani, un sat de fârşeroţi din nordul Greciei, de pe lângă oraşul Naoussa. Anul naşterii era 1898, conform buletinului. Nu se ştie dacă aceasta era data reală sau, ca mulţi alţi aromâni emigranţi, şi papu s-a declarat mai în vârstă atunci când i s-au întocmit actele de identitate, la venirea în ţară. Se spune că bărbaţii făceau acest lucru ca să nu rişte să fie trimişi pe front. Numele de familie este însă sigur că şi l-a schimbat. În realitate îl chema Costa Pacea. Dar, rămânând orfan de mic de ambii părinţi, a fost crescut de bunica lui, căreia i se spunea Cica, pe numele mic. Iar pe el, oamenii di-tu hoară10 începuseră să-l identifice ca pe Costa ali Cichi. În 1926, când au completat formalităţile pentru plecarea în Cadrilater, atât papu, cât şi fratele lui mai mic, papu Yianachi, şi-au declarat ca nume de familie Cica. Tot la Hurupani, papu s-a căsătorit cu muma11, Maria al Yiani. Şi ea era orfană de ambii părinţi. Era pe vremea când nu se inventaseră antibioticele, iar o simplă viroză făcea ravagii.
Adolescent fiind, bunicul meu a trebuit să-şi asume întreţinerea familiei sale. Avea două surori mai mari, Tina şi Maria, şi doi fraţi şi o soră mai mici ca el, Yianachi, Yiorgu şi Domnica. De pe la 15 – 16 ani a început să lucreze la pădure, unde făcea cărbuni – mangal – ca mulţi dintre aromânii fârşeroţi din zonă, care nu se ocupau cu oile. Era o meserie grea, dar bănoasă, căci cărbunii astfel obţinuţi aveau mare căutare la acea vreme tu câsâbadz.12
– Tâil’eau leamili tu pâduri şi-li aştirau unâ pisti alantâ, tu cireapi. Pritu leami bâgau arucanizmâ, şi-l’i dădeau foc. Arucanizma ardea pi-anaya, maş cu fum, fărâ pirâ. Şi-fumu aţel ardea lemu până-s fâţea cârbuni. Cai fâţea cărbunili ma bun, lua ma mulţâ paradz, că nâdzea deapoia di lu vindeau la emburi, tu Salonic,13 mi-a explicat tata.
Din această perioadă de existenţă a familiei noastre în munţii di-tu Machidunii am aflat de la teta14 Flora, fiica cea mai mare a bunicilor mei paterni, o povestire nostimă.
– Căndu nâdzea la păduri, la cărbuńi, tati lu lua căti nă oară cu el şi-pi lali Yianachi, cai avea vărâ 10 – 11 ańi. Eara ma ńicu cu şasi – şapti ańi ca tati… Pi munti, imnau ţi imnau, şi lali Yianachi s-aştira împadi pi ună chiatră şi s-ufta.
“– Ţi pâţăşi?” lu întriba tati.
“– Mi luo doru di Dumnica…”
“– A, bre, noi tora fudzimu di acasâ. Căndu ti luo doru ahănt ayońia?” dzăţea tati. Fudzeau deapoia, ma imnau ţi imnau, şi tati lu aştipta nâpoi.
“– Hai, lăi Yianache, ţi faţ?”
“– A, surărili a noastri, Dumnica şi-Maria, caşti ţi fac tora? Vahi hierb câstăńili… Ţi dor ńi-asti di Dumnica!”.15
Nicuchir16 prin excelenţă, în câţiva ani de lucru la cărbuni, papu a reuşit să pună deoparte ceva bani. Avea puţin peste 20 de ani când s-a căsătorit şi şi-a cumpărat primele 80 de oi pe care le-a încredinţat, însă, unui cioban. Pe el nu l-a atras niciodată această ocupaţie clasică a aromânilor, di picurar17. Nici pe el, nici pe tata, unicul său fiu. N-a fost o tradiţie în familia Cica. Am avut întotdeauna oi, şi nu puţine, până în 1990, dar alţii s-au ocupat de ele.
La Neaguşte, regiune faimoasă şi astăzi în Grecia pentru podgoriile şi vinurile sale, papu a învăţat cultura viţei-de-vie. Acest lucru l-a pasionat toată viaţa, via fiind locul lui preferat de lucru.
Când au început emigrările în România, bunicul, care avea atunci vreo 30 de ani, s-a bucurat, pentru că auzise că în Cadrilater era pământ mult şi bun. Iar el îşi dorea să facă multă avere, să aibă cât mai mult pentru familia lui. O trăsătură tipic aromânească. Şi fatală, în cazul lui.
În 1926, fraţii Costa şi Yianachi Cica împreună cu nevestele lor şi cu alte câteva zeci de familii de fârşeroţi din Neaguşte şi Hurupani s-au îmbarcat la Salonic pe un vapor cu destinaţia România. În Cadrilater s-au stabilit în satul Calabular, din apropierea oarşului Bazargic, unde au găsit băştinaşi bulgari şi turci. La Calabular, Viişoara după numele românesc al localităţii, fiecare dintre cele trei etnii avea cartierul ei separat. Convieţuirea, pe toată perioada şederii aromânilor acolo, a fost una paşnică, lipsită de incidente notabile.
În Caliacra bunicul a învăţat limbile bulgară şi turcă, însuşindu-şi, ca mulţi dintre bărbaţii aromâni pe vremuri, aproape toate limbile balcanice. Greceşte ştia foarte bine. Spre deosebire de el, muma zbura maş râmâneaşti18. Chiar şi după aproape 40 de ani de stat în România nu vorbea bine româneşte. Acest lucru era valabil pentru toate femeile din generaţia ei şi, chiar şi astăzi, se găsesc multe bătrâne prin satele dobrogene care vorbesc numai machidoneşte. Am avut de multe ori prilejul să urmăresc la filmări, atât în România, cât şi în Grecia şi Albania, dialogurile dintre o mae şi colegul meu operator. Am observat cu amuzament şi oarece satisfacţie, recunosc, cum maea îl obliga pe partenerul ei de conversaţie să se străduiască să înţeleagă ceea ce zicea ea în aromână. Îi repeta până pricepea.
Dacă pe vremuri, din raţiuni de ordin economic şi social, bărbaţii aromâni învăţau graiurile tuturor naţiilor balcanice, femeile, refuzând să vorbească orice altă limbă decât cea maternă, îi obligau pe ceilalţi să zburască19 sau măcar s-aduchească armâneaşti20.
La Calabular, papu şi-a câştigat repede printre autohtoni reputaţia de om drept, nepărtinitor, cu un ireproşabil simţ etic. Bulgarii îl solicitau drept garant atunci când vreun machidon le cerea ceva cu împrumut, de regulă, cereale. Mulţi emigranţi din Grecia, oameni de munte obişnuiţi doar cu creşterea oilor, nu s-au adaptat foarte uşor la noul stil de viaţă, preponderant agricol din Cadrilater, şi apelau, adesea, la ajutorul localnicilor bulgari. În Calabular aceştia acordau împrumutul numai dacă bey Costa, cum îi spuneau ei lui papu, garanta că vor primi înapoi ceea ce dădeau.
În Caliacra, de care îşi amintea întotdeauna cu drag, pe lângă cele zece hectare de pământ primite de la stat, bunicul meu a mai cumpărat încă cinci, de la un turc. Şi-amai achiziţionat un hectar de viţă-de-vie, iar cu tutiputa21 a ajuns, în câţiva ani, la 200 de oi şi 6 cai. Îşi angajase argaţi turci pentru toate sectoarele de activitate: pământ, animale, gospodărie. Muma abia avea timp să se descruce cu cei cinci copii mici, aşa că argaţii se ocupau şi de nevoile casei, făceau pâinea, aduceau apa, mulgeau caprele, îngrijeau păsările. Aragaţii erau trataţi ca nişte ajutoare ale familiei, şi nu ca nişte slugi oarecare, căci întotdeauna mâncau la masă cu cei ai casei.
Viaţa în Cadrialter părea să fie ceea ce visase papu. Avea 40 de ani şi se considera realizat. “Biricheaviţ al Dumidză!”22 obişnuia el să spună, asta era vorba lui când era mulţumit. În Cadrilater s-au născut şi patru din cei cinci copii ai familiei: Flora, Diţa, Lena, şi singurul băiat, tata, Gicu. Au mai avut apoi o fată, Gina, care s-a născut ulterior, în Cogealac.
Din vremurile idilice de la Caliacra, teta Flora povestea:
– Căndu neasi tati unoară Bazargic, nâ luo cu el pi mini şi-pi Aurica al lali Yianachi, că noi earam ma mări. Nâ bâgă analtu pi angăcea cu lănâ şi aşe, neasimu. Aco, tu câsâbă, nă dusi la circ. Ţănu minti deapoia că neasimu la hani s-mâcămu şi căndu vini ficioru s-nâ întreabă ţi vremu, mini câftai mârcat.
“A, bre, mârcatu măţ tutâ dzua acasâ, mârcat cafţ şi-aoa?”, dzăsi tati. Ţănu miniti că şi costum di străjer ńi-avea acumpârată tati a ńia. Nu avea tuţ cilimeańii strańi di străjer, că nu-s dâdea la şcoală, vrea s-li acumpiri pi paradz. Şi-mi alâcseamu mini tu străjer când eara Dzua Regelui, pi 10 mai, şi-nâdzeamu la păduri, Bazargic. S-adunau tuţ aco di cânta, giuca…23
Spre deosebire de ceilalţi machidoni care-şi ţineau banii la ciorap, cum se spune, bunicul, adept al progresului şi al modernităţii, şi-a depus averea la o bancă din Bazargic. Dar în 1939 acea bancă a dat faliment, iar el a pierdut tot. A fost primul ghinion din seria celor care aveau să-l urmeze toată viaţa, din acest punct de vedere. Cum reuşea să strângă mai mulţi bani, printr-o lovitură neaşteptată a sorţii rămânea fără ei. N-a fost niciodată sărac, reuşind de fiecare dată să-şi revină spectaculos, într-un timp scurt. Pentru ca apoi să piardă iarăşi, şi tot aşa…
În 1940 istoria şi-a schimbat cursul, iar graniţele României au fost modificate prin retrocedarea Cadrilaterului Bulgariei. Aromânii au fost nevoiţi să părăsească ţinutul de vis, pe care credeau că l-au luat în stăpânire pentru totdeauna, să lase acolo case, pământuri, recoltă şi, doar cu animalele, familia şi câteva obiecte de gospodărie, să treacă de cealaltă parte a Dunării. În Dobrogea de nord, familia Cica a primit repartiţie la Cogealac, comună din judeţul Constanţa, de unde plecaseră nemţii. A fost un noroc deoarece în această localitate trăise cea mai prosperă comunitate nemţească din Dobrogea (Ion Georgescu – „Coloniile germane din Dobrogea”,1926).
Etnicii germani au venit la Cogealac în anul 1875, emigrând din Imperiul Ţarist. Nu s-au stabilit întâmplător în Dobrogea. Au fost atraşi aici de faptul că, pe atunci, domnitorul Ţării Româneşti era principele de origine prusacă Carol de Hohenzollern, viitorul rege Carol I al României, începând din 1881, de când ţara a devenit regat. Cogealcul fusese conceput de nemţi pe baza unui plan de urbanism conceput în Germania. În mijlocul stepei dobrogene ei au construit o localitate cu străzi drepte şi largi cât nişte bulevarde, cu gospodării orânduite simetric, având fiecare câte 3.000 de metri pătraţi, cu grădini şi curţi largi în jurul unor case mari, spaţioase, robuste, cu o biserică evanghelică monumentală, cu şcoală, bancă, târg, fabrică de postav, judecătorie şi cu un parc renumit.
În 1940, în contextul izbucnirii celui de-al Doilea Război Mondial, nemţii au fost nevoiţi să părăsească România şi să plece în Germania. În locul lor au fost aduşi aromânii. În Cogealac, bunicul meu a primit casa lui David Scholp, o locuinţă mare cu patru camere, bucătărie, magazie, grajd, păierie, curte, vie, livadă, grădină de zarzavaturi şi grădiniţă de flori. Repartiţia caselor nemţeşti nu s-a făcut la întâmplare. Autorităţile de la acea vreme au ţinut cont de dimensiunea şi valoarea gospodăriei pe care fiecare familie o lăsase în Bulgaria.
În Cogealac s-au stabilit numai aromâni fârşeroţi ca, de altfel, în mai tot judeţul Constanţa. Grâmustenii, sau cipanii cum li se spune în Dobrogea, s-au aşezat, în special, în judeţul Tulcea, în satele de unde plecaseră bulgarii. Casele slavilor erau mult mai mici şi mai sărăcăcioase decât ale nemţilor. Se spune că repartizarea aceasta, cipanii în zona de nord, şi fârşeroţii în sudul Dobrogei, a fost făcută la influenţa legionarilor aromâni aflaţi în structurile de conducere ale Mişcării Legionare, care se afla, pe atunci, la putere în România. Cunoscând specificul nemului lor, ei au decis ca grămustenii, care aveau multe oi, să meargă în satele tulcene, unde erau mult mai multe păşuni propice creşterii animalelor, iar fârşeroţii, cu mai puţine oi, în judeţul Constanţa.
În Cogealac, la aproape 50 de ani, papu a luat-o de la capăt pentru a treia oară în viaţă. Avea 100 de oi, patru cai şi zece hectare de teren primite de la stat. De la cei care avuseseră norocul să moştenească de la nemţi utilaje agricole, şi-a cumpărat un plug, o maşină de treierat şi o alta de semănat. Apoi s-a apucat de treabă, încrezător în norocul lui.
La scurtă vreme după stabilirea în Cogealac a peste 300 de familii de aromâni, s-a pus problema alegerii unui primar în localitate. Fărşeroţii au spus că-l vor pe bunicul meu, iar românii băştinaşi din localitate, vreo 30-40 de familii, au fost de acord. Şi papu ar fi vrut, dar, din păcate, s-a descoperit că nu era compatibil cu această funcţie, căci nu ştia să scrie şi să citească româneşte. Ştia să vorbească româneşte, dar, cu excepţia a câteva situaţii oficiale în Cadrilater, nu avusese prea mult de-a face până atunci cu limba română scrisă.
În România, bunicul nu şi-a mai depus banii la bancă, precum în Cadrilater, ci i-a ţinut în casă, tu sânduchi24, ca toţiceilalţi aromâni. Dar nici asta nu l-a ferit de ghinion. În 1947 a avut loc reforma monetară, măsură prin care guvernul comunist al lui Petru Groza încerca să dea o nouă lovitură burgheziei, subminându-i puterea financiară. Căci nu conta câţi bani aveai, schimbul se făcea doar în limita unor anumite sume. Astfel, salariaţii şi muncitorii aveau dreptul să schimbe trei milioane de lei vechi, agricultorii, cinci milioane, iar cei care erau neîncadraţi în câmpul muncii doar un milion şi jumătate de lei. Bancnotele rămase în plus deveneau hârtii fără valoare.
– După ţi s-tâl’iară bańl’i, papu-tu arâmasi cu sânduchia plinâ di lei25, povestea tata.
Totuşi, bunicul şi-a dat seama că urma să se întâmple ceva atunci când evreii au venit în sat şi au început să cumpere orice fel de marfă de la oameni, fără să se tocmească prea mult.
– “Easti vărâ sucoteală di easti jidanu ahăntu filotimu”, s-minduia papu-tu. Ma, până-s aduchească el cum i lucurlu, comuniştii tâl’ieară paradzii26.
În 1952 a început colectivizarea. Îndemnurile comuniştilor de a se înscrie în Cooperativa Agricolă de Producţie – CAP – nu au avut succes la aromâni, pentru care simţul de proprietate era, şi este, atât de puternic.
– Di-tu armăńl’i a noşti, maş aţel’i ftohii şi cai nu para lu vrea lucurlu nâdzeau tu colectiv27, spuneau bătrânii.
Ca să-i determine pe oameni să adere la CAP comuniştii au impus sistemul cotelor, obligându-i să dea statului o bună parte din avutul lor. Adesea, acea cotă era astfel calculată astfel încât depăşea cu mult venitul familiei. Perceptorii erau coşmarul celor ce refuzau să intre în colectiv. La două – trei zile, după ce-i luau omului produsele, se întorceau să-i spună că mai are de dat alte câteva sute de kilograme de cereale, sau animale, sau carne, ouă, făină, grâu, lapte, brânză, lână etc. În caz de neachitare a datoriilor, îi confiscau tot ce găseau prin ogradă. Ca să scape de ei, oamenii au ajuns să cumpere vite sau alte bunuri ca să le dea la stat. Chiar şi în aceste condiţii, mulţi dintre aromâni au rezistat presiunii de a se intra în colectiv.
Dar când partidul a ordonat „finalizarea cu succes a colectivizării în Dobrogea”, persecuţiile s-au intensificat, aducându-i la capătul puterilor pe cei care se împotriveau. Atunci, în Cogealac, au fost oameni care au spus că se vor înscrie în CAP dacă şi Costa Cica o va face. Dar papu nici nu voia să audă.
Aşadar, comuniştii au început să-i acorde o atenţie „specială”, ca tuturor celor pe care-i considerau elemente de rezistenţă în planul lor de colectivizare, chiaburii. Se ştie, metodele de convingere preferate de Securitate erau bătăile şi tortura. Sunt binecunoscute ororile acelor vremuri desfăşurate cu deţinuţii politici şi, în general, cu toţi cei ce se împotriveau regimului. Nu ştiu să existe în istoria Românei o perioada mai neagră ca aceea a anilor de ascensiune a comuniştilor, mai multă moarte şi suferinţă.
Bătăile aplicate în beciurile poliţiei de la Cogealac nu l-au convins, însă, pe papu să se înscrie în colectiv, dar au început să-i afecteze grav sănătatea. Avea peste 60 de ani. Dându-şi seama că încăpăţânarea s-ar putea să-i fie fatală, papu Yianachi, fratele lui mai mic, a făcut în numele lui cererea de înscriere în CAP şi a dus-o la primărie, spunându-i secretarului de partid că a reuşit să-şi convingă fratele. Iar lui papu i-a zis: „Va stai tora s-ti vatâmă ti locu?”28.
Şi iarăşi, la bătrâneţe deja, bunicul meu a început o nouă viaţă, în care lucra ca zilier pe propriile pământuri, în beneficiul unui stat ostil. S-a împăcat greu cu această situaţie, mai umilitoare decât tot ce i se întâmplase până atunci. Dar nu şi-a schimbat felul de a fi, mândru şi cinstit până la a-i intriga pe cei din jurul lui.
Era singurul care pleca de pe câmp cu traista goală. Toţi ceilalţi luau vreun kilogram de grâu sau câţiva ştiuleţi de porumb pentru animale. El nu lua nimic, niciodată. O dată, ca să glumească, câţiva tineri i-au pus, pe ascuns, câţiva ştiuleţi de porumb în traistă. Când, ajungând acasă, i-a descoperit, bunicul s-a supărat tare. Şi de atunci a luat obiceiul să-şi verifice traista înainte de a pleca de la câmp. Ţin minte foarte bine traista lui, atârnată într-un cui din magazie. Era di sazmă di câprină29, ţesută în carouri de nuanţe cafenii.
Papu trecuse de 70 de ani şi părea că s-a împăcat cu viaţa. Avea, în primul rând, fumeal’ea îndreaptâ, adică toţi copiii căsătoriţi, aranjaţi la casele lor, lucru foarte important pentru aromâni. Apoi, chiar şi în acele vremuri de restricţie economică, a reuşit să agonisească şi să pună ceva bani deoparte, căci comuniştii începuseră să permită, în anumite limite, refacerea proprietăţii. Mulţi începuseră să se ocupe iarăşi cu creşterea oilor. Bunicul a cumpărat şi el vreo sută, pe care, ca pe vremuri tu Machidunii, le-a încredinţat la picurari.
Dar nu era el omul care să se mulţumească cu ce are, să renunţe la ideea că se poate şi mai bine. După ce tata s-a însurat, lui papu i-a încolţit în cap ideea că ar fi mai bine pentru fiul lui să se mute la oraş, la Constanţa. Hotărâse ca el şi muma să rămână tu hoarâ la Cogealac, căci nu voia să piardă casa de acolo, iar tata şi mama să se mute tu câsâbă Custanţa, unde să-şi facă un rost mai bun. Urmând, desigur, ca atunci când ar fi fost slăbiţi de bătrâneţe, să se mute şi ei la oraş.
Aşadar, în 1970 tata a cumpărat o casă la Constanţa. Dar, după câteva luni, locuinţa, aflată în zona centrală a bulevardului Tomis, a fost cuprinsă în planul de demolare, pentru că începea construcţia cartierului Tomis I. Regula era ca cei cărora li se demolau casele să primească în schimb apartamente, în blocurile de locuinţe ce se ridicau pe acel teren. Tata însă nu a avut dreptul la apartament, deoarece nu avea mutaţie pe Constanţa.
Se ştie, pe atunci nu era deloc uşor de obţinut buletin la oraş, trebuiau îndeplinite o grămadă de condiţii. Iar el nici măcar serviciu nu apucase să-şi caute acolo. În schimbul casei pe care a cumpărat-o cu suma de 70.000 de lei a primit despăgubire de la stat doar 2.000 de lei. Ca să-i treacă supărarea, a cheltuit toţi banii în aceaşi seară, invitându-şi prietenii la restaurant. Din păcate, după 1990, faptul că a acceptat acea despăgubire infimă a făcut imposibilă recuperarea în justiţie a locuinţei demolate abuziv.
Şi iarăşi, pentru a câta oară în viaţă, bunicul îşi vedea toată agoniseala pierdută într-un mod neprevăzut şi stupid. Sunt lucruri pe care, oricât te-ai strădui, nu poţi să le prevezi în viaţă. E un adevăr banal, uşor de conştientizat dar, parcă, valabil pentru alţii. Papu Costa Cica s-a străduit mereu să facă totul cât mai bine, asumându-şi toate viturţiile ca principii de viaţă. A rămas însă un neadaptat la societatea comunistă în care nimerise, din voia lui.
Când mai avea puţin până la 80 de ani, bunicul a primit o înştiinţare de la Ambasada SUA la Bucureşti, prin care era anunţat că a murit fratele lui mai mic, Yiorgu, şi că era invitat în calitate de moştenitor să facă demersurile necesare pentru intrarea în posesia moştenirii. Papu Yiorgu plecase să lucreze în America înainte de a veni papu în România. Ai mei nu mai ştiau prea multe despre el, căci în anii comunismului corespondenţa cu el fusese întreruptă. Ştiau doar că nu se însurase pentru că nu-şi găsise nicio aromâncă pe meleaguri americane. Situaţie valabilă pentru mulţi dintre cei plecaţi acolo, care rămăseseră burlaci pentru că nu aflau feati di isnafi30.
Bunicul nu s-a dus la Ambasada SUA să vadă ce şi cum? Fusese sfătuit că ar fi mai bine aşa. În plus, era prea bătrân, iar sistemul îl obosise teribil.
De povestea bunicului din America îmi amintesc, căci toată copilăria i-am admirat fotografia înrămată frumos, pe peretele din camera bunicilor mei. În poză el surâdea mulţumit, alături de o doamnă pe care eu o găseam fascinantă. Arăta exact ca actriţele din filmele alb-negru de la Hollywood, pe care le vedeam atunci la televizor. Avea părul prins într-un coc cu zulufi, buzele rujate accentuat, şi un decolteu superb. Nici papu Yiorgu nu arăta rău, dimpotrivă!
– Nu-i muil’eari-sa, i unâ americană,31 ţineau de fiecare dată bunicii mei să lămurească situaţia matrimonială a rudei din America, când discutau cu oaspeţii despre fotografie.
Şifratele mai mare al bunicii, Cocea Yiani îl chema, emigrase peste Atlantic înainte de venirea familiei în România. Despre papu Cociu, ai mei ştiau mai multe căci, datorită generozităţii sale, era un personaj faimos printre aromânii de pe continentul american, care povesteau multe despre el. Făcuse ceva avere, avea un restaurant şi un motel în Los Angeles, California, şi îi găzduia şi ospăta gratis pe toţi are ajungeau pe acolo. Mulţi armăńi îl căutau ca să-i ajute, şi în special cei veniţi din Albania.
– Dzâţeau plisoţâl’i, cai earau tu Americâ, că papu-tu Cociu căti unâ stâmănă îi ţânea pi mâcari şi-pi beari pi tuţ cai nâdzeau la el. Şi-că purta bastoni cu măciucâ di malmâ…32şi-amintea tata.
Nici cu papu Cociu di-tu Americâ ai mei nu au putut să ţină legătura în perioada comunistă. Uneori muma îşi deplângea soarta care a despărţit-o pentru totdeauna de cei doi fraţi ai ei, unul plecat în America, şi altul rămas în Grecia. De la fratele din America avea un pandantiv frumos din aur, cu piatră verde-cenuşie, pe care ea i l-a făcut cadou mamei mele când s-a logodit cu tata. Mama mi l-a dat mie când am împlinit 14 ani, iar eu l-am pierdut. De la fratele din Grecia, muma avea un medalion din aur, sub formă de romb, cu o reprezentare a zeiţei Afrodita lucrată în relief. Şi pe acela i l-a dat la suseari33 mamei mele, unica ei înveastâ34.
Iar acum îl port eu pe la ocazii sau când vreau să-mi poarte noroc.
Muma
Muma este termenul folosit de aromânii fârşeroţi pentru bunica paternă. Maia, desemnează bunica din partea mamei, în timp ce ambii bunici sunt papu.
Muma, Maria se numea, port numele ei, nu se deosebea prea mult de papu Costa. La fel ca şi el era tăcută, discretă, aparent rece, distantă.
Se îmbrăca numai în negru, după tradiţia bătrânelor aromânce, cu o rochie până la genunchi, peste care lega unâ puryeau35. De pe cap nu-i lipseaniciodată baticul negru, ce-i acoperea părul împletit în două cozi subţiri şi albe. Îşi petrecea cea mai mare parte a timpului torcând. Şi avea zilnic un program de vizite, pe care le făcea şi le primea.
Se ştie că la aromâni a te duce în vizită la cineva este unul dintre cele mai importante semne de tińie, de respect şi preţuire. Mai ales, dacă era vorba de o “casă bătrânească”, de o familie cu bătrâni, era obligatoriu pentru cei mai tineri, rude, cunoştinţe, vecini, să-i viziteze. A nu respecta această îndatorire echivala cu desconsiderarea sau cu supărarea. “Nu-l’i câlcă pragu!” era o expresie din care se deducea răceala intervenită între două persoane sau familii, şi care era consecinţă a unui motiv serios. Ar mai fi de spus că niciodată la aromâni vizitele nu erau anunţate, casa fiind considerată mereu deschisă.
În vizitele pe care muma le făcea, în special la cei din generaţia ei, mă lua adesea şi pe mine, când eram mică. De altfel, ea a fost prezenţa cea mai pregnantă în primii şapte – opt ani din viaţa mea. Mă lua cu ea peste tot, inclusiv la biserică duminica, şi tot cu ea dormeam noaptea.
Nu-mi spunea poveşti, dar jucam în fiecare seară un joc de cărţi numit câsării. Şi, de câte ori o rugam, îmi făcea topâghizâ, adică o mingiuţă din brânză, foarte gustoasă. Lua un şervet pătrat din pânză, punea în mijloc miez de păine, fărâmiţa deasupra brânză, stropea cu puţină apă, apoi răsucea şervetul cu putere până ce se făcea o formă rotundă cu gust minunat!
Dintre bătrânele la care mergeam în vizite, cel mai mult îmi plăcea la ţal Chita. Avea un cireş mare, cu cireşe galbene, din care făcea o dulceaţă foarte bună. Ne servea în farfuriuţe mici din sticlă, în care punea o cantitate simbolică. După ce-mi consumam porţia, care doar ce-mi stârnea pofta, îi şopteam la ureche bunicii mele:
– Mumă, mai voi…
– Adu-l’i ninga niheam ali feati36, o ruga ea pe ţal Chita, care, de voie, de nevoie, mai venea cu o liguriţă.
Odată, de Sfântul Nicolae, când aveam vreo cinci ani, muma m-a luat în vizită la papu Cola, cai avea numa. Acolo, la masă, am vrut şi eu să beau vin, ca toată lumea. Ea a luat un pahar cu picior, l-a umplut pe jumătate cu vin, i-a cerut zahăr lui ţal Dimu, înveasta al papu Cola, a amestecat vreo trei – patru linguriţe şi mi l-a dat.
Şi prima mea cafea tot cu muma am băut-o, când eram la grădiniţă. Dimineaţa, ea îşi făcea cafeaua într-un ibric de aramă, după care o bea dintr-o ceşcuţă minusculă, filigeană îi spunea, la masa din bucătărie. Ţin minte că avea şi o moară de măcinat cafea, dintr-aceea veche, de metal, cilindrică, pe care o adusese din Grecia. Când o găseam la cafea, mă aşezam lângă ea la masă şi-i ceream să-mi dea şi mie. Ea îmi punea şi mie în faţă o filigeană, o umplea pe jumătate cu cafea, completa cealaltă jumătate cu apă, amesteca o linguriţă cu vârf de zahăr, şi mă servea. Uneori folosea cuburi de zahăr, patalici le spunea.
Muma era mai tot timpul în post şi mânca doar măsline, lămâi, portocale şi cafea. Cu citrice, pe vremea comuniştilor, ne aproviziona lali Mihu, gestionar la alimentara din Cogealac şi ginerele mai mic al bunicilor, iar de cafea, întotdeauna boabe, ai mei făceau rost de la navigatori, vaporeni, cum li se spunea. Periodic, rudele din Grecia ne trimiteau pachete cu smochine – hiţi, curmale – curmadz,şi năut – nâbirbii. Ţin minte ce mult se bucura papu când mânca năut din locurile lui natale!
Şi mai avea un obicei muma. Se ducea aproape la toţi morţii din sat să le aprindă o lumânare, indiferent dacă erau sau nu rude cu noi.
La aromâni există credinţa că sufletul care părăseşte această lume este întâmpinat în Ceruri de rudele şi prietenii care au trecut deja dincolo. De aceea, cei vii aveau obiceiul să roage sufletul răposatului să fie mesager, să “transmită” complimente, veşti, mirăchi, celor dragi pe care urma să-i întâlnească analtu la Dumidză. “Sâ-l’i dai complimenti al tati!“ sau “Sâ-l’i dzăţ ali dadi că ńi-u dor di iea!”37 şi alte asemenea doleanţe se auzeau, pe vremuri, la înmormântări.
Bunica avea şi ea acolo sus rude de care-i era dor, şi cărora ţinea mult să le transmită acest lucru.
– Mumâ-ta, cum avdza di văru mort, cum fudzea sâ-l’i aprindâ ună ţearâ, povestea teta Flora. “Ţi lu-ai di nedz, bre?” u întribamu noi căti unoarâ, căndu u videamu aşe, ayuńiusitâ. “Negu sâ i-aprindu ună ţearâ a frati-ńiu”, dzâţea iea.
– Nu că nâdzea, ma mi lua şi-pi mini căti unoară, căndu earamu ńicu, îşi amintea vărul meu, Gelu.“Nu voi s-yinu mae, că ńiu fricâ” îl’i dzâţeamu mini. “Sâ nu-ţ hibâ fricâ di morţi, ńicu ali maii. Morţl’ii nu-ţ fac ţiva. Di yii să-ţ hibâ frică!” îńi dzâţea iea.38
– Di papu ţi ţăńi minti?39
– Căndu earam ńicu, mini zburai ma greu. Şi-papu îńi dâdea s-beau apâ tu chipuriciu di la birbecu, ca să zburăscu ca chipuriciu.40
– Şi-nu vedz, ca chipuriciu zburaşti şi-tora,41 spune teta Flora, râzând.
În copilărie, relaţiile dintre papu şi muma mi s-au părut mereu convenţionale. Niciunul dintre ei nu era genul care să se exteriorizeze. Chiar şi de vorbit îşi vorbeau destul de puţin.
Într-o seară geroasă de ianuarie 1981, bunica a murit fără ca nimic să prevestească asta. Ieşise afară în curte, să ia puţin aer, dar nu s-a mai întors. Când s-a dus după ea, tata a găsit-o zăcând senină, fără suflare, pe trotuar. Această a fost ultima şi cea mai parşivă lovitură a sorţii pentru bunicul meu, cea care l-a doborât. Nu se aşteptase deloc să se întâmple aşa. El era mai mare, el avea dreptul să moară primul, aşa era orânduiala…
Când a murit muma, papu a plâns tot timpul. Fără lacrimi. O noapte şi două zile nu s-a mişcat de la căpătâiul ei. Stătea acolo tăcut, aplecat, încremenit. Şi atât de singur printre noi toţi. După doi ani, a murit şi el.
Mi-l amintesc cum venea iarna să ne ia de la şcoală pe mine şi pe sora mea, cu sania. Aveam cea mai frumoasă sanie, mare, cu două locuri, făcută de el. Şi afară ningea… Şi totul era alb… Şi era multă pace… Şi atâta bucurie… ”.
Mărturisirile cuprinse în acest volum sunt asemenea sufletelor călătoare. Le găsim trăind secolul XX până la ultima suflare de timp şi neocolind nici un prilej de suferinţă. Există în acest uriaş organism cultural al Balcanilor un sistem de vase comunicante istorice, care au amprentat definitiv istorii colective, destine individuale; au dat în ultimă instanţă o direcţie proiecţiei naţionale româneşti.
Note
1 bunicul
2 a cinsti oferind bani
3 Noră, nu cumva ţi-au schimbat-o la spital?
4 care semăna cu nemul din partea bunicii
5 oacheşa lui bunicu’
6 i-a stat cuiva pe suflet
7 norocul negru
8 în Grecia
9 “Bunicule, dă-mi bomboane!”
10 din sat
11 bunica
12 la oraş
13 Tăiau lemene la pădure, le aşezau unele peste altele, puneau rumeguş şi le dădeau foc. Lemnele ardeau mocnit, doar cu fum, fără flacără, până se transformau în cărbuni. Cine făcea cărbunele mai de calitate îl vindea mai scump, căci mergeau apoi de-l duceau la negustori în Salonic.
14 mătuşa
15 Când mergea la pădure, la cărbuni, tata îl lua uneori cu el şi pe fratele lui mai mic, Yianachi, care avea vreo 10 – 11 ani. Pe drum, mergeau ce mergeau, şi deodată Yianchi se aşeza pe o piatră şi începea să ofteze. “ – Ce-ai păţit?” îl întreba tata. “ – Mi s-a făcut dor de Domnica…” “- Dar abia am plecat de acasă. Când ţi s-a făcut dor aşa repede?” îi spunea tata. Mergeau apoi ce mergeau şi iar tata trebuia să-l aştepte. “Haide, Yianachi, ce faci?” “Surorile nostre, Maria şi Domnica, oare ce fac ele acum? Probabil fierb castanele… Ce dor mi-e de Domnica…”
16 gospodar
17 de cioban
18 bunica vorbea doar fârşeroteşte
19 să vorbească
20 să înţeleagă aromâneşte
21 animalele
22 “Slavă Domnului!”
23 Când s-a dus o dată la Bazargic, tata ne-a luat cu el pe mine şi pe verişoara mea, Aurica, că eram mai mari. Ne-a pus peste grămada de lână pe care se ducea să o vândă şi aşa am plecat. Acolo, la oraş, ne-a dus la circ. Apoi ne-am dus la un restaurant să mâncăm. Acolo, eu am cerut iaurt de oaie. Şi tata mi-a zis: “Iaurt de oaie mănânci toată ziua acasă, iaurt ceri şi aici?” Ţin minte că şi costum de străjer mi-a cumpărat tata, atunci. Nu aveau toţi copiii costum de străjer, căci se cumpăra, nu se dădea gratis la şcoală. Şi mă îmbrăcam eu în străjer de fiecare dată când sărbătoream Ziua Regelui, la 10 mai, şi mergeam la pădure la Bazargic. Acolo ne adunam cu toţii şi cântam, jucam…
24 în ladă
25 După ce s-au tăiat banii, bunică-tu a rămas cu lada plină de bani fără valoare.
26 “Se întâmplă ceva de este evreul aşa de generous…” se gândea bunică-tu, dar până să-şi dea seama ce se întâmplă, comuniştii au tăiat banii.
27 Dintre aromânii noştri, doar cei săraci sau leneşi se înscriau în colectiv.
28 O să stai acum să te omoare pentru pământ?
29 pânză ţesută din păr de capră
30 nu găseau fete de neamul nostru, aromânce
31 Nu e nevastă-sa, e o americancă…
32 Povesteau aromânii plisoţi, care erau prin America, că bunică-tu Cociu îi ţinea câte o săptămână la el, cu masă şi casă, pe cei care se duceau să-i ceară ajutorul. Şi mai povesteau că purta un baston cu mâner de aur…
33 logodnă
34 noră
35 o poală
36 Mai adu-i puţin fetei…
37 “Să-i dai complimente tatei!” “Să-i spui mamei că mi-e dor de ea!”
38 Bunică-ta, cum auzea că a murit cineva, se ducea imediat să-i aprindă o lumânare. “De ce te duci, mamă, că nu ţi-e rudă?” o întrebam noi, uneori, când o vedeam aşa grăbită. “Mă duc să-i aprind o lumânare şi fratelui meu”, spunea ea.
Nu doar că mergea ea, dar mă lua şi pe mine, când eram copil. “Nu vreua bunică să merg, îi spuneam eu, că mi-e frică!” “Să nu-ţi fie frică de morţi, dragul bunicii. Morţii nu-ţi fac nimic. De vii să-ţi fie frică”, spunea ea.
39 De bunicul ce ţii minte?
40 Când eram mic, eu am vorbit mai greu… Şi bunicul îmi dădea să beau apă dintr-un clopot de berbec, ca să vorbesc aşa cum sună clopoţelul.
41 Şi nu vezi, ca un clopoţel vorbeşte şi acum.
