Cum plîng drumurile și străzile României

De fiecare dată cînd ies sau intru în București, simt că drumul este din ce în ce mai greu. Poate că îmbătrînesc și nu-mi dau seama. Poate că mă lasă nervii. Poate că traficul devine un soi de chin. Pe vremuri îmi ajungeau 20 de minute ca să ies din cartierul Militari. Acum îmi trebuie o oră. Un cartier de 10-15 mii de locuitori a răsărit pe partea stîngă, dincolo de staţia de metrou și Decathlon. Mii de automobile stau cu botul pe trotuare și cu curul spre mijlocul străzii. Nu ai pe unde să te strecori. Nici unde să parchezi. La stopuri nu se mai trece decît pe o singură bandă. Unii așteaptă să facă stînga ca din dreapta sau de pe stînga să meargă înainte. Fiecare blochează pe cineva și toacă minutele celuilalt. Claxoane, înjurături, gunoaie, gropi, chiștoace aruncate pe fereastră, nervi și pumni, muzică și manele. Un aer de infern, de metropolă cu gropi și țopîrlani, rigole cu gunoiul rămas din iarnă, gri și scorojit. Treceri de pietoni șterse, coșuri de gunoi ghiftuite sau strîmbe, agățate numai într-o ureche, chioșcuri de toate formele, culorile și materialele, alcătuind un bazar chior și pestriț al periferiei, unde toate fug de armonie, de linie dreaptă, de ordine, de o gîndire, să-i zicem, municipală. Fiecare de capul lui, arătînd aiurea, de parcă ar fi gata să se scurgă în Dunăre sau să plece în bejanie spre halele enorme răsărite în cîmpul cîndva grînarul României.

Nu se mai poate circula în București decît dimineața între 5.00 și 6.00, nu mai poți ieși sau intra în Capitală decît la ore mici. Autostrada spre mare este spartă, iar cea spre Pitești, ciupită din loc în loc. Pe Dealul Negru și pe Valea Oltului trebuie să te întreci cu camioanele turcești și bulgărești, să te păzești de poliție sau să te resemnezi într-un convoi ce pute din greu a motorină. Marginile drumului european sunt mai neîngrijite decît cele din Irak sau din Afganistan. Arată ca toate clădirile părăsite din România, cu gropi, cu bălți, cu gunoaie, cu pisici moarte și cîini explodați de roțile duble ale tirurilor. Oricît de frumoase sunt livezile înflorite sau pădurea cu verdele mijind pe crengi, România șoselelor, a puținilor kilometri de autostrăzi arată ca după război. Indicatoarele spre dispensarele medicale sau spre spitale, chiar și spre poliție, sunt destul de puține, locurile în care te poți conecta la Internet, mai mult inexistente, iar parcările sparte, fără toalete și fără apă și cu tomberoanele negolite de două săptămîni. Cît despre indicatoarele spre monumentele istorice, ce să mai vorbim. Ici și colo cîte o tăblie te trimite spre o biserică veche. Altele, mari și de prost gust, te cheamă la pensiuni cu camere de 19 euro sau te trimit spre „ciorbă de burtă și ceafă la grătar“.

Minunată țară cu drumuri nenorocite, distruse și jecmănite de hoții și bandiții plătiți să le îngrijească, binecuvîntată natură murdărită de circul politic care acoperă totul. Nici să visezi nu-ți mai vine! Orașe cu istorie scăpate de sub control și dezvoltate după mărimea șpăgilor plătite primarilor și consilierilor și după mintea tîmpă a celor care se cred Meșterii Manole ai tranziției.

Traversatul României începe să fie o aventură, un pericol, o spaimă. Vede cineva că Bucureștii sunt blocați din centru pînă la periferie? Vede cineva că țara nu mai este îmbietoare pentru călător? Ba, pentru mulți devine periculoasă. Vede cineva că dezvoltarea României se poticnește în drumuri și căi ferate, în artere și în trafic? Se lucrează ca melcul, se merge mai greu decît cu mortul. Puterea politică și administrativă se macină în dispute politice mărunte, în vreme ce dezvoltarea ia aerul mahalalei. Au Bucureștii o strategie pentru eliberarea traficului? Are țara culoare de transport pe marginea cărora să înflorească? Sau locuri îmbietoare și sigure în care să construiască străinii?

 Editorialul complet în ziarul Cotidianul de miercuri versiunea tipărită – disponibilă la toate chioşcurile – sau varianta digitală.