Noua dezordine mondială

Franța e în flăcări. În Germania, crește simpatia pentru extremiști. În Italia, un partid eurosceptic se află la guvernare. În Olanda și în Austria se petrec lucruri politice similare. SUA de azi vorbește pe două voci radical diferite. UE nu-și regăsește coeziunea. Ucraina e pe picior de război (cald) cu Rusia. NATO este sub presiunea unui plan pentru un fel de NATO european.

Situația aceasta pare a nu mai semăna cu noua ordine mondială proclamată de George Bush-senior după 1989. Cine ar fi prevăzut-o, atunci? Avem de-a face cu un ricorsi al politicilor non-liberale și anti-liberale? Există ceva comun în suma de situații diverse? De unde vin nemulțumirile?

În 1989 veneau de la Moscova, de unde a venit, de altfel, și prilejul de a le exprima. Acum, după 28 de ani, ele vin din deficitul de democrație al UE, dar de astădată cauza nemulțumirilor nu vrea să fie și un bun prilej pentru exprimarea lor. UE trăiește o ciudată agonie, condimentată cu planuri de întărire a Uniunii. SUA pun gaz pe foc și devin ele, acum, prilejul care încurajează pe cei nemulțumiți.

Pare-se că, după dezordinea involuntară creată de Obama (vezi efectele primăverii arabe), epoca Trump induce o dezordine voită. Nu o doresc, desigur, și democrații din SUA, cei mai puternici parteneri ai deficitului democratic din ordinea globalistă.

Presa mainstream din SUA și din Europa a ascuns ani de zile acest deficit și a evitat să discute fără ipocrizii corect politice o seamă de probleme. Aceste probleme n-au încetat să existe, s-au acumulat și acum apar la suprafața evenimentelor. Dar presa rămâne, și în SUA, și în Europa, incapabilă să descifreze evenimentele altfel decât cu grila globalizantă în față.

Eșecul multiculturalismului nu este recunoscut încă, dar efectele sale sunt deja pe străzi și întorc Franța pe dos. De astă dată, nu recent adoptații Franței produc dezordinea, ci vechii ei băștinași. Ce ar putea rezolva starea de necesitate? Ar agrava lucrurile, probabil, căci un regim marțial în țara care a generat spiritul revoluționar ar însemna un eșec și mai adânc: prăbușirea celei mai importante achiziții a modernității, speranța democratică.

Într-o democrație supravegheată de lunetiști, speranța arată ca un coșmar.