Recunoaște el însuși că nu înțelege întotdeauna ce se întâmplă. Felul cum o face – neînțelegerea, adică – e adesea memorabil în forma sa humorească. Dar humorul e departe de a fi mai mult decât o critică simpatică a situațiunii.
Pe Andrei Pleșu nu-l pasionează politicul, ci prilejul de a se amuza pe seama lui, ori, dimpotrivă, ocaziunea de a-și declara stuporile.
Față de pretențiile de analiză politică ale unora (precum, să zicem, Cosmin Gușă), comentariile acestui jucăuș ne-jucător sunt oaze în deșert. Dar față de analizele unui Mircea Eliade, la vremea sa, aceste comentarii par superficiale, interesante fiind mai degrabă de pitorescul unor „personaje” decât de adâncimile unor realități.
Ceea ce lipsește din ele le face superficiale, nu ceea ce le prisosește. Ce le lipsește?
Dimensiunea economică a lucrurilor. Axul juridic al evenimentelor. Supra structura financiar-comercială a puterilor dominante. Jocul real al piețelor. Interesele pentru resursele energetice și universale. Amestecul serviciilor secrete unde nu le este locul (legal). Teologicul secularizat din conceptele politicului.
În concluzie, ceea ce le lipsește este chiar esențialul. Atunci? La ce bun poetul în vremuri de restriște? Andrei Pleșu este sincer până la capăt: „asta știu să fac, să scriu, și altceva nu știu să fac; desigur, am proiecte mai importante, dar viciul interesului pentru actualitate înfrânge ușor virtuțile mele contemplative”.
Dacă aș fi arogant (ceea ce pot), i-aș recomanda lui Andrei Pleșu, spre a-și potoli viciul, o carte: Teologia politică a lui Pavel, de Jacob Taubes. Ce Dragnea?! Ce Tăriceanu?! Adevăratele personaje care pot justifica viciul interesului pentru politic (mai dă-o-ncolo de politică!) sunt Pavel, Carl Schmidt, Walter Benjamin (ca să pomenesc aici doar „eroii” din comentariile lui Taubes).
Din păcate, opera publicistică a lui Andrei Pleșu copleșește deja opera sa de căpătâi. Și în afară de stilistică, nu știu dacă are să rămână ceva de pe urma ei. Da, poate doar interviurile. Care nu și-au pierdut prospețimea nici după ani. Spre deosebire de majoritatea articolelor curente.
Eu, unul, fac acest reproș public nu atât lui Andrei Pleșu-publicistul-de-mare-succes, cât autorului care a promis o sinteză despre problema Răului și a renunțat la ea.
Există în volumul Pe mâna cui suntem? (Humanitas, 2018) un articol mai mult decât dezamăgitor: „Ce-i de făcut?”. Tot ce ar fi de făcut, după Andrei Pleșu, ține de partide.
Eu cred că e de făcut ceva ce ține de intelighenția noastră (dacă o mai avem): salvarea învățământului românesc din ghearele mediocrității. Salvarea lui din ghearele partidelor, în cele din urmă.
Plescu este o gogoasa paroasa si telectuala, care-si imprastie frustrarile. Dupa de l-a pupat peste tot pe Basescu, pana cand marinarul s-a saturat si i-a tras un sut in ” bas „, s-a pomenit ca nu mai are succes. Actualul prezident e sas, necultivat si total dezinteresat de aiurelile ” filozofice ” ale lui Plesu si Liiceanu. Garnitura de latrai antiromani, in care intra si Patapievici, Cartarascu si Tismaneanu, sufera, inclusiv din punct de vedere financiar. Nici tata Soros nu se mai foloseste de ei, ca s-au rasuflat, iar tefeleii nu le dau atentie. Abia daca-l mai scot de la congelator pe Sora si-l tarasc in Piata sa mormaie cateva vorbe. Vorba aia: fosta-i lele cat ai fost si-ai ramas un lucru prost!