A fost un an ținut strâns în chingile răului cu care ne-am obișnuit ca popor. Și, de-ar fi fost numai atât, bine-ar mai fi fost… Dar semințele dezastrului au fost aruncate într-un viitor modificat în genetica timpului. Observatorul, dacă nu neapărat neutru, cel puțin neangajat politic, are de ce să fie întristat. 2018 a fost un an captivant și probabil fertil pentru presa partizană. Este și ultimul în care prostia și incultura, ambalate sinistru în demnități de stat, puteau face spectacol doar pe ulițele noastre. În 2019, nu mai avem scăpare, ne prinde președinția rotativă a Consiliului Uniunii Europene cu chiloții în vinele sinapselor. Noi oricum participăm la istorie (la a noastră mai puțin) doar când suntem obligaţi de fatalitatea unor întâmplări exterioare. Magnetismul micului satelit românesc atras pe diferite traiectorii în decursul timpului, pe lângă vechiile bogății istorice, constă în contextul geografic. Adică geografia noastră a fost mereu mai importantă ca versatilele criterii ale Europei. În rest, avem istoria noastră statică, din care nu ieşim decât uneori, ca dintr-un fel de hibernare, dacă nu ar fi vorba doar de chemările altora, poporul român neavând vocația inițiativei istorice. Nu cred că este vorba doar de o lipsă de vitalitate, mai degrabă este principiul fundamental al filosofiei noastre de viaţă: lasă-mă, să te las! Există însă o vocaţie certă a sustragerii din istorie. Cu un asemenea popor nu îţi mai rămâne decât să fii un fel de cocoş, care, de pe diverse garduri, anunţă diverse lucruri.
Sunt convins că societatea noastră, deşi pare inventată pentru a alimenta vocația unora pentru șmecheria măruntă, de gang, nu este una creată acum, în mod determinat, ci este una istorică, o adaptare la nenorocirile cu care ne-am împroprietărit încă din vechime. Acum, este de ajuns să fie asigurat un mediu prielnic felului nostru de a fi, descurcăreți, întreprinzători, și dezastrul ne-a cucerit instantaneu. Dintr-un anumit punct de vedere, corupția noastră nici nu este corupție, ci factor românesc natural al unui tip de dezvoltare balcanic sau cum vreți să-i mai spuneți. În zonă, cine nu dădea putea să stea doar pe băncuța de la poartă și să urmărească cine trece pe drum, asta de la măruntele dregătorii și până la voievozi. În prezent, cei implicați în economie știu foarte bine cât de des sunt nevoiți să încalce legea pentru a putea exista, legislația este extrem de restrictivă, iar taxele sunt atât de înrobitoare, încât abia poți exista în piață dacă ar fi să respecți tot ceea ce presupune textul legii. Pe aceste taxe se bazează statul, pe evitarea lor se bazează existența economiei.
Curată nebunie, când unul trebuie să existe împotriva celuilalt! Dacă legea ar fi respectată întocmai, agentul economic ar exista doar pentru alții, de la propriii angajați până la stat, în nici un caz pentru sine. Așa că instinctul de autoconservare este mai antrenat la noi ca oriunde, conjunctura mai binelui este creată în mod artificial, prin corupție, dacă întârzie să apară în mod natural. Bogaţii au în față competiţia în a se descurca pentru dobândirea privilegiilor capitaliste, iar săracilor le rămâne atât tentaţia, cât şi presiunea moralei… Nebunia şi radicalizarea, cele două trăsături ale politicii din România, sunt numai părțile imediat vizibile ale construcției democratice, care asigură scena acestor desfășurări dezordonate de forțe. În tot acest peisaj de expresie americo-latină, apare în 2018, din neantul național de data asta, doamna Dăncilă, adusă din Parlamentul European, unde se odihnea. Gestul a fost tot unul de supușenie meschină față de cancelariile Apusului, să aducă pe cineva care stătuse o vreme la curtea stăpânului, să nu fim suspectați că am fi capabili de mari surprize în zonă, să arătam infantil că noi suntem vindecați de turcismul tradițional. Nu știu cât a contat pentru europeni această măruntă simbolistică a ținutului aproape, nu par nici ei niște moșuleți cu amețeală centripetă și cu probleme cardiace… Oricum, Europa trebuia să afle că ei, cei de la PSD, nu au de gând să ne arunce cu marea și cu Dunărea noastre în brațele largi și vânjoase ale lui Ivan pehlivan… De pildă, marchiza Viorica de Vede, chiar dacă nu este genul de femeie care să te scoată din singurătate, este clar că îţi atrage atenţia, se străduieşte mai mult decât șmecherașii care își schimbă liniile ca la hochei. Însă este adevărat şi faptul că domnia sa are acest progres sub presiunea mai multor deficiențe și nu mă refer doar la lipsa exercițiului vorbirii. Paralogismele domniei sale sunt chiar dovada unui tip de efort.
România pare o fantasmă cinematografică, o țară în care bibliotecile au fost arse și intelectualii asasinați. Pe stradă, dezordine apocaliptică și mult absurd, suntem troieniți sub absurd, calamități. Dacă găsești, întâmplător, resturi de logică în societate, în administrație, în mijloacele de transport în comun, te simți un binecuvântat, trăiești spontan bucuria întâlnirii cu firescul pierdut. Firile optimiste, în urma unor atare experiențe, ar putea întrezări vindecarea. Eu, nu. Deși este mereu păguboasă, prefer luciditatea. În 2018, au trecut secvențial prin fața noastră, ca într-un film defectat, anii ’90. S-au repetat spiritul lor, discursul politic, tipologiile politicienilor, reacțiile străzii, limbajul, un nivel comportamental foarte puțin diferit. Suntem ciclici și dacă nu ne ia nimeni de piept ne învârtim așa, cam de trei ori la suta de ani.
În România, toate se dărâmă, chiar și omul. Pe grămezile de moloz, inclusiv moloz moral, cineva așază din ce în ce mai multe ornamente luminoase pentru că toți aleșii simt câtă nevoie de lumină are acest popor aflat în pragul turbării. Deznădejdea pare ultimul refugiu rațional, dacă starea aceasta nu ar fi socotită o fiară care te consumă sufletește în totalitate. Nici nu îți mai vine să crezi că uneori s-a murit pentru țară sau că unii au fost capabili să lupte pentru idealuri care ne par, acum, naivități. Aici, anumite lucruri bune nu mai au rațiune de existență, din simplul motiv că nu mai sunt posibile. Compensatoriu, ar trebui cantități enorme de iubire, pentru că s-ar părea că numai în iubire se pot întâmpla lucruri imposibile. Alte dobândiri posibile sunt interzise din moment ce tocmai cei investiți pentru binele nostru ni le interzic. Dreptatea a sucombat, răul nu doar că este învingător, ci este și foarte autoritar. De-ar fi să ne gândim doar la câteva argumente și ar fi de ajuns: Poliția își ascunde ani de zile pedofilii activi, Armata fuge păgubos de crimele din decembrie 1989 chiar și după 30 de ani, Jandarmeria, sub pretextul apărării ordinii publice, a devenit forță de represiune, administrația este doar o slugă a puterilor ce se perindă, în altă dimensiune nu are existență, Biserica este orice altceva numai ce ar trebui să fie nu, farafastâcul ne catehizează, a fost ridicat la rang de concept eclezial. Biserica s-a adaptat atât de mult la societate, încât a dobândit toate metehnele acesteia într-o atât de mare măsură, încât acum trebuie să faci un efort pentru a o considera a fi un loc în care să te poți reculege, fugind de obositoarele angoase ale lumii. Sacrul și profanul s-au amestecat deznădăjduitor în venele ei.
Tipuri de schizofrenie socială de care fugeai, căutând refugiu în Biserică, se găsesc acum acolo și sunt cu mult mai înspăimântătoare. Mai mult, deficiențele din lume au devenit argumente pentru a crea noi structuri de putere în Biserică. Oamenii aceștia uită că în afara egoismului lor bolnav există o lume, un popor și Hristos. Biserica nu este numai a lor, este și Biserica mea. Ceilalți ierarhi, cei sănătoși, tac fatal, într-o lașitate care nu are nimic de a face cu Dumnezeu. Asta nu este purtare de grijă, asta nu este veghere, când Hristos este negat în cuvânt și în duh de însăși conducerea Bisericii. Ei oare așteaptă până vor cădea toate grinzile pe ei și piatra unghiulară, cea de sus, va fi călcată în picioare, în umilința maximă care nu peste mult timp va veni peste noi? Nu au nimic de făcut decât să aștepte până când altcineva se va hotărî să lovească atomic o construcție pentru care s-a plătit cu jertfă și matiriu? Nici măcar grija lumească pe care o au mafioții pentru organizațiile lor, în care au trăit o viață, nu o mai pot simți? Sau nu mai sunt bărbați în Biserică? Această instituție, singura care a mai rămas a noastră, rezistă doar pentru că ne prefacem cu toții că suntem tâmpiți? Chiar trebuie să vedem la televizor catastrofa în care ne aflăm ca să acceptăm umiliți că așa este realitatea? Sau că realitatea ar fi una izolată? Și când, foarte curând, vor porni avalanșele ce vom mai spune, că noi nu am făcut parte din această neagră zăpadă a morții, că n-am știut? Lucrurile bune, care se întâmplă în viața Bisericii, par mai degrabă activități de camuflaj și sunt atât de bine estompate, încât trebuie să fii în interior, ca bun practicant, ca să le mai poți vedea. De ce acceptați voi, stâlpii de foc domol ai Ortodoxiei, această umilință catastrofală, ca și când ați face parte din ea? Veți putea vreodată răspunde că așa ați găsit de cuviință să apărați Biserica, ori chiar pe Hristos? Iaca, se duse vremea… În 2019, nu se va fi scuturat floarea de tei când Biserica noastră va fi o ruină morală. Înțelegeți, pentru a nu face alții evacuarea! Nici structurile statului, ca până acum, nu vor mai fi protectoare, el însuși organizație, care își plasează după un mecanism fanariot lacheii în funcțiile publice, n-o să vă mai apere.
Se spune că aerul proaspăt ne-ar putea fi livrat de ”statul paralel”, care s-ar opune întregii demențe, mai ales acum, când oamenii lui sunt îndepărtați din mecanismele puterii. Dar justificarea abuzului practicat mult timp nu poate fi invocată prin nivelul de contaminare al societății, chiar dacă undeva există și pentru asta un argument, dar nu în statul de drept, despre care se scrie în Constituție, chiar și când aceasta este doar o lege, fie ea și fundamentală, în varianta caricaturii statale de la noi. Există, e adevărat, un stat paralel, creat în forță, cu instituții de forță, justificat ca utilitate pe realitatea profund coruptă, indubitabilă. Acesta, sub pretextul acțiunii reparatorii, a purces la purificări politice și economice. Abuzul nu pot fi acceptat nici când este îndreptat împotriva rău-făcătorilor. Nici corupţia nu poate fi combătută cu abuz juridic, protocoale şi ocuparea câmpului tactic. Nici cu discriminarea pozitivă a capitalului străin, nici cu inhibarea mediului economic autohton. Chiar și nemuritorii din statul paralel sunt pe ducă, statul paralel însuși, ca să mai poată exista, fără sprijin american, va trebui să se deparalelizeze. Marea concentrație de forțe va fi în continuare pe justiție și pe economie. Motivul este mult mai simplu decât ceea ce se invocă, oamenii politici trebuie să păstreze ceea ce şi-au putut însuşi, altfel nu ar avea nici un haz vocația lor pentru putere și nici voința afirmată de a-și sacrifica timpul pentru binele nostru. Și nici retribuția corespondentă dregătoriilor la care se reped nu poate compensa vreodată foamea devenirii lor.
În toată această infecție, editorialiștilor încă le mai arde să fie partizani… Cei vechi, în loc să se alieze și să-și exercite priceperea și experiența, pentru că nu mai au nici măcar nevoi materiale, se evită reciproc și nu este vorba atât de înregimentare cât de dorința de a fi conținuți într-o anume zonă de influență mediatică. Ei continuă să scrie de parcă nu s-ar fi-ntâmplat nimic definitiv, de parcă și-ar mai putea permite să consume de aiurea libertatea sau aparența acesteia. Și vor să mai scrie și vor să mai spere. Cei noi sunt în alergare după share-uri, like-uri și vizualizări, de parcă ar urma să plece de aici pe Lună, în ordinea notorietății.
Din alt punct de vedere, securiștii de stânga au împărțit totul și sunt foarte supărați că structuri ale statului lor vor o nouă ordine socială. Cineva, insinuat în ființa noastră statală, nu vrea să mai respecte înțelegerile din anii ’90. Securiștii și acoperiții din diverse medii culturale, în-dreptați între timp, reorientați în câmpul tactic, în general ca agenți de influență mediatică ori culturală, nu mai suportă, la rândul lor, să se mulțumească doar cu ce le scapă primilor printre degete. Iaca dandana televizată dar neenunțată de nimeni!
În teren, echipa care are posesia este făcută în jurul a doi combatanți. Viorica vasileană e ca generalul Sulla și Liviu Kolea e ca împăratul Nerro, regimul Sulla-Nerro are trăsături de sfârșit de istorie. De altfel, cu actualul prim ministru s-a mai consumat o premieră, posibilitatea de-a ocupa chiar oricine această demnitate a României, precedentul este de ajuns pentru vești teribile de acum încolo. Iar domnul Dragnea a scăpat definitiv de stresul că serviciile secrete i-ar fi racolat la un moment dat opțiunile menite a potența în viziunea sa mistică, de călușar însingurat, fără brigadă, binele românilor. Asta să fie învățare de minte și pentru servicii, să mai termine odată cu testele pe calculator și să coboare de acum încolo în fabrici și pe ogoare, dacă le vor mai putea găsi prin spionaj pe teritoriul României. Pretențiile eliteste pot fi uneori păguboase.
Nu știu dacă măsurile antispoliere pe care vrea PSD să le implementeze în acest poligon al abilității de a te descurca, numit economia României, sunt bune sau cel puțin oportune, acestea depind în mod decisiv de o serie întreagă de factori pentru care eu nu am în acest moment indicatori de măsurare a performanței, nu pot prevedea reacția mediului economic. Cred însă că obligatoriu rele pentru noi nu pot să fie, așa cum sunt livrate analizele în ultima vreme. Problema oamenilor de la PSD este una puțin mai complexă decât aceea care ar rezulta în urma analizării efectelor acestor legi împotriva ascunderii profitului: nu ei sunt oamenii care ar trebui să implementeze astfel de măsuri. Nu doar că nu sunt credibili, ci duc la absurd orice noțiune a mecanismului economic din statul de drept, a regulii, a exemplului. Criminalii în serie în activitate nu pot veghea la binele societății, fie aceasta și una românească, fără pârghii interne de autoreglare, fără vocația atitudinii. Mă tem că oamenii din acest partid nu vor scăpa niciodată de eticheta corectă a comunismului, așa cum nu vor putea scăpa nici de eticheta corectă a hoției. De fapt, mă bucur, chiar dacă, spontan, nu aș putea indica vreo alternativă.
Nu există minte specializată în absurd, fie acesta și literar, care să fi putut imagina că Europa, cu semnele dezintegrării pe străzile capitalelor și în Parlamentele naționale, va putea transfera din România această realitate în CE. Ne impunem să nu vedem progresele doamnei Viorica la citit, nici adaptarea consilierilor, care folosesc de câteva luni doar discursuri în cuvinte simple, din fondul principal al limbii române. Mai rău este când, la adăpostul unui confort creat de anumiți jurnaliști, doamna Viorica își ia lumea ideilor în cap și se avântă, nemaifiind ea însăși. De altfel, problema privită într-o minimă obiectivitate ne relevă obigatoriu realității brutale, aceea că domnia sa nu poate avea consilieri decât din rândul celor cu competență pirotehnică. Acum 25-30 de ani, ar fi dat foc Balcanilor dacă s-ar fi dus acolo fie și-n vacanță. Președinția românească a Consiliului Uniunii Europene va fi un spectacol cu scenariști și regizori tâmpiți. Pentru cine este capabil să înțeleagă, fără a fi parazitat de un optimism infantil, lucrurile se văd a fi și în continuare la fel. Până la urmă, toate vor bubui, la suprafață sau mai adânc, cu desprinderi de pământ. Seceta asta de reguli, de morală, de justiție a lăsat deja crăpăturile care vor fi folosite pe post de hărți contextuale, menite dezvoltării… România cu totul este o bombă murdară, cu multe fitile. Cine o poartă și cine o va scăpa din brațe rămâne de văzut. La noi, orice fel de inamic are timp pentru proiecte de tot felul, este călăuzit și reprezentat din belşug din interior, nu suntem tâmpiţi, doar secături. Fiecare tabără își rosteşte adevărurile numai despre ceilalţi şi tot acest orăcăit cică ar fi democraţie, nu o banală dictatură a broaștelor. Este adevărat că, deși degeaba, poporul român votează, cum este adevărat şi că acceptă la infinit să fie analfabet, hoţ şi laş, acesta fiind de fapt instinctul nostru colectiv de autoconservare. Sărbători fericite, la mulți ani!
Marius Marian Șolea
Un mod elegant si subtil de a te lamenta.Foloseste la ceva?