În 2016, pesediștii au chemat o echipă de economiști profi (unii chiar profesori) să le scrie un program de guvernare. Ce a impresionat acolo erau legăturile dintre măsurile propuse. Coerența întru o viziune.
Acum, liberalii au pus câțiva membri de partid să scrie niște măsuri și au numit juxtapunerea lor program. Așa a fost și programul alianței de dreapta care a guvernat din 2004 până în 2008.
La noi, la dreapta, a învins multă vreme ideea că dezvoltarea țării rezultă din jocul pieței, nu e treaba guvernărilor. La stânga, e pe dos, dar au lipsit întotdeauna studiile asupra potențialului nostru de dezvoltare (avantaje competitive, prioritizări strategice etc.). Vorba lui Băsescu (pe când era de stânga): strategia noastră de dezvoltare e totuna cu strategia UE.
Una peste alta, am avut (cu o singură excepție) doar programe de administrare a bugetelor, nu proiecte de așezare a țării într-un context competițional.
Excepția a fost reprezentată de programul cu care PSD Dragnea a câștigat parlamentarele din 2016, care a fost scris de profesioniști ai planificării. În clasa politică, nu avem astfel de profesioniști. De altfel, imediat, dreapta, în frunte cu președintele Iohannis, s-a repezit să nege valoarea schiței de plan care era clar vizibilă în programul de guvernare pesedist.
Ideea era că nu poți avea și creștere economică și reduceri de taxe. Realitatea a dovedit că, în contextul nostru de subdezvoltare, le poți avea simultan pe amândouă. Ar fi urmat o etapă de prioritizări strategice, dacă pesediștii n-ar fi ratat total explicarea planului lor. (În fond, nu era al lor, ci al unei echipe din afara partidului). Au ratat continuitatea.
Acum, avem din nou discontinuitate, ruptură. Liberalii au pus pe hârtie, într-un târziu, măsuri de contracarare a măsurilor pesediste.
Să observăm că moțiunea de cenzură a liberalilor n-a cuprins ceva care să anunțe un program de obiective. Acum, pentru învestirea unui guvern nou, obiectivele par a fi ghidate de o singură idee: e mai bine că vom guverna noi, deși nu știm ce avem de făcut pentru a trece de la o creștere economică bazată preponderent pe consum la una bazată preponderent pe investiții.
Un faimos gânditor francez spunea că națiunea este un referendum reluat în dimineața fiecărei zile. Omologii lui germani nu acceptau această libertate cotidiană de a refuza să mai fii german, ci accentuau fatalitatea din limbă și din sânge.
Ce ni se întâmplă nouă azi, în corpul politic al națiunii noastre, este pierderea zi de zi a conștienței faptului că partidele au în comun acest corp politic al națiunii (fie ea gândită unilateral-civică, fie unilateral-etnică). Partidele noastre au azi comportamentul unor părți care nu mai știu să recunoască întregul care le dă statutul de părți.
Sper să fie o banală întâmplare fără urmări că sub un președinte neamț s-a întâmplat ca pesediștii să numai fie considerați parte din întregul reprezentat prin cuvântul români, dar mă și tem, totodată, că aici stă un potențial al dracului de periculos de „șovinism” politic intra-național, cum a fost, cândva, între monarhiștii și republicanii spanioli.
Jocul continuității guvernamentale prin ruptură ne poate conduce la un conflict asemănător. Remediul ar fi elaborarea unui consens politic minimal.
Unii ar propune autostrăzile drept obiectiv consensual. Eu aș propune alocarea a cel puțin 10% din PIB pentru refacerea calității învățământului nostru. Normal ar fi ca ambele obiective să fie obiect de consens național.
