AUTIŞTII CĂRŢILOR (15)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – Autiștii cărților apărută la editura eLiteratura, în 2013

Se spune că, într-o duminică, mai multe sate, în frunte cu doi preoţi, au plecat spre schitul Sfântului Adam Ereticul. Micuţa construcţie nu trăda nici o intrare şi oamenii au căutat zadarnic crăpături în stânca din jur pentru a pătrunde în cămăruţa zidită cu aproape o sută de ani în urmă. Tot cercetând, au dat, totuşi, până la urmă, de nişte galerii sub munte, fără a reuşi însă să pătrundă din ele în chilie. Ieşind din nou la suprafaţă, oamenii constatară uimiţi că nu mai întâlnesc prin preajmă arătările antropomorfe, care, până atunci, mişunaseră pretutindeni în zona interzisă, fără a se sinchisi de prezenţa sătenilor. Totul era liniştit, nu se auzeau decât păsările, un vag zgomot dinspre munte şi foşnetul neîntrerupt al şoaptei copacilor.

Oamenii au rămas noaptea în apropierea schitului, la fel şi a doua zi. Spre seară, l-au zărit pe culme pe Adam tânăr, aşa cum l-au descris legendele colportate de mai multe generaţii. Deşi la o depărtare de câteva sute de metri, Ereticul putea fi zărit cu claritate, ţăranii desluşind fiecare por de pe faţa lui bine rasă. Nu era însoţit de androizii săi. Adam privi spre mulţimea adunată la poala stâncii, apoi, după câteva minute de linişte, ridică mâna dreaptă. Suprasolicitându-şi ochii pentru a nu pierde nimic din ceea ce vedeau, oamenii începură să simtă lacrimile adunându-li-se sub pleoape.

Mai târziu, unii au pretins că au văzut o arcă de foc şi pe Sfântul Adam Ereticul dispărând odată cu ea, alţii l-ar fi zărit mistuindu-se în înălţimi într-un tub transparent şi au fost şi destui care credeau că l-ar fi observat zburând.

Toate aceste mărturii au fost strânse în „Cartea despre minunile Sfântului Adam Ereticul şi despre dispariţia Sa”, volum condamnat la ardere pe rug, întrucât, se preciza în sentinţă, nu conţinea decât aberaţii dăunătoare oricărui suflet curat.

S-ar putea ca acea scriere să fi conţinut într-adevăr numai minciuni. Nici chilia ereticului nu mai e de găsit, nici androizii despre care se pretindea că ar fi colindat până nu de mult în voie regiunea. Cu toate acestea, cu peste alte o sută cincizeci de ani, printre textele apărute în Rikola Verlag, colecţie îngrijită de Gustav Meyrink şi profilată pe cărţi de „ocultism şi magie”, s-a aflat şi un volum cu ample comentarii ale unui anume doctor Otto Adam Bann în legătură cu „inexplicabilele realizări ale Sfântului Adam Ereticul, călugăr al mănăstirii Santa Lucia, bazate pe un text autentic descoperit de îngrijitorul ediţiei”. Cât de autentic este manuscrisul preluat de acel doctor Bann, precum şi însăşi existenţa presupusului original rămâne astăzi la fel de greu de controlat ca şi identitatea numitului comentator. Lăsând la o parte interpretările fantastice, căutat senzaţionale, ca şi apropierile dubioase, ne rămâne o istorie foarte asemănătoare cu cea relatată de noi¹.

Încă în 1856 s-au găsit două figuri de lemn şi metal, conţinând în interior o aparatură încâlcită. Obiectele scoase la iveală în preajma micii localităţi Santa Lucia au fost expuse la muzeul districtual, ele explicând şi descoperirile făcute cu ani în urmă şi despre care nu s-a putut da nici o lămurire cât de cât plauzibilă. Ambele figuri – aproape complete – au fost distruse în 1867 de un călugăr fanatic. Ulterior, au mai fost semnalate de către speologi şi alte bucăţi părând să aibă aceeaşi provenienţă, însă atât de lacunare încât nu s-a putut reconstitui nici, până astăzi, măcar unul dintre androizii legendari. De altfel, pretinsele rămăşiţe ale automatelor feudale au dispărut cu desăvârşire foarte repede. În lipsă, a devenit mult mai uşor să li se atribuie orice semnificaţie, de la subansambluri ale unor obiecte zburătoare neidentificate până la abracadabrante urme ale unor civilizaţii de dinainte de potop. Doar numele personajului ni s-a păstrat nealterat şi în fiecare 16 noiembrie, ziua când, după datină, sfântul ar fi dispărut în tăriile cerului, se sărbătoreşte printr-o plimbare la poala muntelui, hramul sfântului eretic, niciodată sanctificat oficial.

În ultimii cinzeci de ani, oamenii n-au mai avut impresia de a fi zărit statuia Sfântului Adam Ereticul topindu-se în neant. Sau, poate, nu s-a mai făcut public un asemenea zvon. Doar la 16 septembrie 1975, un ziar madrilen pretindea că martori oculari ar fi văzut din nou androizi din lemn şi fier bântuind prin preajma satului Santa Lucia. Alte mărturii n-au mai apărut şi nici ziarul n-a mai exploatat ştirea.

În lipsa fragmentelor de hominizi dispărute atât de misterios, ce explicaţii putem da în privinţa automatelor pomenite în revista „XYZ”? Fotografiile publicate nu demonstrează absolut nimic. Ele pot fi foarte bine doar nişte mistificări – voite sau nu -, însă, dacă nu acceptăm androizii Sfântului Adam Ereticul, de ce să credem în porumbelul lui Archinte din Tarent sau în figurile însufleţite ale lui Katoptronos de pe platforma superioară a Farului din Alexandria?

Dacă Hieron din Alexandria a fost în stare să născocească oameni zburători cu ajutorul dublei reflexii a oglinzilor plate dispuse într-un mod anume, de ce să nu fi reuşit aproape două mii de ani mai târziu cineva o performanţă asemănătoare? Iar dacă ufologii, sau partizanii teoriilor despre civilizaţiile dispărute, sau oricare alţii vor găsi explicaţii mai bune, bravo lor! Oricum, nu trebuie să uităm că nu există legendă fără un sâmbure de adevăr.

– De data aceasta, pauza va fi mai scurtă, dar trebuie să ne oprim pentru cinci minute. Toaletele sunt după această draperie. Ne vedem aici peste cinci minute!

Cineva spune:

– Şi Adam…

– Sfântul Adam, îl corectează ghidul.

– Şi Sfântul Adam pare să semene cu acel Dan Adam… cu acel domn Dan Adam.

Ghidul pare mulţumit, dar nu face nici un comentariu despre acea posibilă asemănare. În schimb, previne vizitatorii că al treilea cat pare să aibă rolul unei prime consolidări a celor de acum aflate.

Între timp au mai urcat un etaj, etajul trei al Primului turn, şi dau de:

Cazul P. G. Bahadur sau Fiul Vânătorului şi cele trei mere din argint

Titlul acesta poate să pară puţin ciudat, dacă nu chiar ironic, deşi el nu încearcă decât să acopere cât mai fidel subiectul unei întâmplări reale – care s-a întâmplat şi se va întâmpla.

P. G. Bahadur reprezintă o anagramă posibilă, motivată din imposibilitatea de a mai putea depista cu certitudine aranjamentul unei anumite zestre literare. Anagrama aceasta ne-a sugerat-o şi faptul că un Bahadur a fost şi până acum eroul întâmplării ce va avea loc, iar literele „P” şi „G”, rămase în afara cunoscutului nume, le-am adăugat ca pe nişte simple iniţiale, aşa cum se întâmplă de atâtea ori în istorie, când evenimentele nu pot consuma întregul material aflat de faţă şi transformă în victimă inocentă tot ce nu i-a încăput în intenţie.

Pe de altă parte, varianta cu „Fiul Vânătorului” n-a fost folosită atât pentru a demonstra arhaicul temei, cât pentru că acela pe care-l numim P. G. Bahadur a venit în mit, după tradiţie, drept descendentul unui vânător. Iar cele trei mere din metal preţios vor rezulta din poveste.

Preliminariile de faţă vor să alunge, din start, orice prezumţie de zeflemea.

Printre legendele asiriene există un mit al unui personaj damnat, Dabahur, erou originar din Orient, venit cu una dintre numeroasele migrări ale neamurilor şi aşezat cu tribul său în Mesopotania. Sosirea sa la Uruk, după biblicul Enoch, trebuie să se fi întâmplat cu câteva generaţii după epoca întemeietorului Ghilgameş, întrucât cetatea îşi trăise deja primul apogeu şi se afla într-o perioadă de saturaţie decadentă. În ciclicitatea măririi locurilor, acestea sunt momentele de maxim rafinament al îndeletnicirilor vane, al orgoliilor lipsite de subiect şi al splinului baroc. Un venetic sosit din depărtări readuce prin pragmatismul său – socotit niţel naiv – o pată de culoare naturală într-un univers suprasofisticat. Depinde de foarte multe şi, totodată, de un fleac, dacă este acceptată sau nu o astfel de ciudăţenie de către băştinaşi. Probabil că Dabahur a fost o personalitate puternică, însă argumentul suprem al vogii de care s-a bucurat l-a reprezentat filosofia adusă de el. O societate decadentă are nevoie de proroci, iar Fiul Vânătorului a reprezentat indiscutabil omul potrivit acestui rol. El şi-a câştigat notorietatea nu numai prin precizia premoniţiilor sale, prin înfăţişarea-i sălbatică – semăna cu Rasputin, care, în „Memorii”², aminteşte de un „Bahurda”, care-l instigă de multe ori în mod tiranic din străfundurile uitate ale fiinţei lui zbuciumate -, însă şi prin tonul sumbru al concepţiei sale despre lume. Pentru Dabahur, toate experienţele muritorilor n-au alt scop decât de a-i familiariza cu visul pedepsei de după moarte, când, cu o luciditate înspăimântătoare, sufletele îşi vor retrăi de opt sute optzeci şi opt ori grozăviile vieţii, relevându-li-se, de fiecare dată mai cumplit, orice experienţă până la pragul insuportabilului şi mult mai departe de el. Abia după aceea, sufletul va epuiza o incarnare şi o va lua de la capăt în ipostaze nu multe diferite, la fel de aparent nevinovate, în realitate tot atât de cumplite. Cum gurii, duşmanii tradiţionali, ameninţau cu o nouă invazie, regele însuşi trebui să admită că prezenţa la Uruk a lui Dabahur constituie cel mai primejdios inamic, acţionând asemenea unei boli ce paraliza celebra putere de luptă a oştenilor şi accentua senzaţia de nimicnicie a norodului. Însă nici măcar regele nu putea să-l suprime pe faimosul erou al zilei, fără teama de a fi el însuşi alungat din cetate. Aşa că Dabahur fu solicitat să aducă la Uruk una dintre dovezile palpabile ale prorocirilor sale, măcar un obiect dintre cele multe descrise atât de amănunţit printre accesoriile înfricoşătoarelor civilizaţii care vor pedepsi omenirea milenii mai târziu.

Pagurdab sau Hagurdab îşi face apariţia în Imperiul Roman în timpul lui Diocleţian. Un autor controversat din secolul al IV-lea de după Hristos, Enandros din Nikomedia, prezumtivul autor al celebrului tratat „Despre erezii”, avea să-l pomenească şi pe acest personaj straniu, cu aură de proroc fanatic, din care şi-ar fi tras cainiţii învăţătura. Pagurdab ar fi venit din India şi ar fi propagat o învăţătură apocaliptică, după care binele nu reprezintă decât o aparenţă înşelătoare, astfel încât până şi codul etic trebuie întors cu faţa la perete. Cum să realizezi un lucru virtuos, când acel profet cu înfăţişare de sălbatic îţi va tot dovedi că fapta ta, izvorâtă din cele mai bune intenţii, nu face decât să-ţi adâncească ţie şi semenilor tăi rănile nevindecabile? Nu există lucrare, dovedibilă a fi oricât de nobilă, care să constituie excepţia acestei reguli. Până la urmă, Pagurdab era în stare să-ţi dovedească, fără putinţă de replică, printr-un discurs logic şi limpede, că nu numai că nu ai făcut nimic bun în viaţă, dar că nici n-ai avut vreodată o dorinţă cât de cât curată în acest sens. La prima vedere, alternativa firească era să nu mai faci nimic – absolut nimic! – ori pur şi simplu să te sinucizi. Însă nici aceste variante nu erau scutite de judecata atât de aspră a profetului, el demonstrându-ţi că şi acelea nu erau decât tot decizii luate de oameni şi, deci, malefice atât pentru semeni, cât şi pentru subiectul lor. Filosofia lui Pagurdab era o dogmă închisă, ea nu permitea nici o evadare din blestemul ei.

Se pare, totuşi, că enigmaticul Enandros din Nikomedia face o confuzie în legătură cu apartenenţa cainiţilor de personajul nostru. Asta, în primul rând, datorită neconcordanţei în timp, cainiţii fiind cunoscuţi cu mult înaintea venirii lui Pagurdab la Roma.

Ammianus Marcellinus, contemporanul lui Enandros din Nikomedia şi autorul unei „Istorii romane”, pomeneşte, în treacăt, despre Pagurdab, ca despre unul dintre numeroşii proroci care cutreierau încă şi pe vremea lui Imperiul, însă care nu numai că nu ameninţa doar cu un iminent sfârşit al lumii şi cu o cumplită Judecată de Apoi, ci susţinea că Apocalipsul a sosit de mult, că doar orbirea oamenilor nu-l recunoaşte, că fiecare aparentă bucurie nu este decât reamintirea cu atât mai dureroasă a unei alternative teoretice ideale şi niciodată accesibile cu adevărat urmaşilor lui Adam. Stăpânii contemporani ai lumii nu-l considerau mai periculos decât pe ceilalţi devianţi ai creştinismului, întrucât învăţătura lui Pagurdab era pur teoretică, ea neapelând la nici un fel de imperative de urmat deoarece, în conţinutul ei, excludea din start orice soluţie. În consecinţă, oamenii nu se sinucideau, nu trăiau altfel decât înainte de a-l fi ascultat pe proroc, doar că rezistenţa lor în faţa vieţii era temeinic subminată.

Că lucrurile n-au stat nici chiar aşa o dovedeşte şi faptul că Julianus Apostatul, împăratul atât de tolerant, l-ar fi izgonit pe Pagurdab (Pagurdah) din preajma sa, socotindu-i vorbăria duşmănoasă pentru moralul trupelor chemate să cucerească Orientul.

Acestea ar fi toate informaţiile cunoscute în legătură cu personajul nostru la curtea împăraţilor romani. Ar mai fi de adăugat doar amănuntul că Pagurdab ar fi purtat cu el trei mere din argint (semnele ispitei), mere pe care le arăta întotdeauna în timpul demonstraţiilor sale (din păcate, pierdute). Poate de la aceste mere să fi fost încadrat prorocul sectei cainiţilor, aceia susţinând că fructul Evei este maleficul dar ceresc.

După alungarea lui Pagurdab de către Julianus, personajul nu se mai întoarce, nici chiar în urma apropiatei morţi a augustului. Prorocul dispare pentru totdeauna. Însă apare… la Uruk, întors din însărcinarea primită de la regele local şi aducând „corpul delict” solicitat. Modul revenirii este formidabil: soseşte într-o noapte, în timpul unei slujbe religioase oficiate chiar de către rege în faţa mulţimii adunate în piaţa din centrul cetăţii. Pagurdah – ajuns din nou Dabahur – coboară pe pământ, ivindu-se din cer. Drumul de întoarcere îi este marcat de un şuvoi puternic de flăcări. Chiar după ce a ajuns printre oameni, jetul luminos a persistat nopţi întregi pe boltă³.

În relatările despre vizite ale extratereştrilor petrecute de-a lungul veacurilor, întâmplarea din Uruk, preluată prin filieră egipteană, reprezintă una dintre primele mărturii. Ea stă la originea unor mituri cosmogonice transmise prin viu grai şi, lăsând la o parte probele materiale explicate cu ajutorul ufologilor, legenda despre Dabahur a fost stabilită cronologic ca fiind o premieră în domeniu. Se pare, totuşi, că tocmai această datare a stat la baza a nenumărate confuzii. Pe de altă parte, acceptând de bună legenda despre Dabahur, revenirea personajului (în diferitele sale anagrame, chiar dacă nu perfecte, din pricina numeroaselor transcrieri) devine cu totul incoerentă. Iar de admitem că Pagurdab/Dabahur a sosit la Uruk după ce a fost alungat de Apostat, atunci orice cronologie este dată peste cap…