Marius Marian Şolea, lansare de carte la Casa Lipatti

Am fost martor la fabricarea zeului din omul comun. Este titlul inedit al celui mai recent volum semnat de scriitorul Marius Marian Şolea. Lansarea cărții va avea loc joi, 6 februarie, ora 18.00, la Casa Artelor „Dinu Lipatti”, Bulevardul Lascăr Catargiu, nr. 12, sector 1. Vor vorbi despre carte Lucian Pricop, Cornel Nistorescu, Lucian Chișu, Enache Tușa. Evenimentul va fi completat, într-o armonioasă perfecţiune, de un recital de pian susținut de Mădălina Pașol. Până la lansare, Marius Marian Şolea ne-a oferit un interviu.

De ce publici atât de rar poezie?

Doar ultima apariţie (Chipurile omului, Editura Vremea, 2014) este mai îndepărtată de volumul care i-a urmat. În perioada în care literatura avea o importanţă ceva mai mare pentru mine, îmi propusesem cel puţin o carte pe an. Au apărut şi la doi ani, la trei, în funcţie de anumite detalii ale vieţii. Sunt perioade care conţin mai multă sau mai puţină poezie şi acest lucru se reflectă în activitatea editorială. Nu sunt deloc genul care să-mi ocup timpul cu fantasma literară, prefer realitatea, cel mult poetizez prezentul. Realitatea şi adevărul sunt muzele mele. De altfel, indiferent de cât de talentaţi sau de buni meşteşugari ar fi, nu îmi plac scriitorii cu universuri inventate, care-şi protejează sensibilitatea, ferindu-o de cotidian, lipsiţi de atitudine sau de responsabilitatea faţă de spaţiul social, de cetate. Îi pot scuza doar pe cei geniali. Tot aşa, nu îi frecventez nici pe cei care abuzează, pe cei care se implică politic, pe tribuni. Însă, la fel, dacă produsul lor literar este atins de geniu, îi scuz.

Din ce direcţie a poeziei contemporane te revendici sau te-ai încadra, mai există un curent?

Am fost mereu singur. Nu mi-a plăcut haita, rareori am găsit oameni cu care aş fi putut să mă înhăitez. În afara exigenţei, chiar şi numărul era insuficient pentru o gaşcă literară. Au fost însă perioade în care am încercat să animez întâmplări culturale, am organizat festivaluri, concursuri, am ajutat oameni să publice, să fie competitivi, dar totul în regie proprie, buget privat. Orice idee am avut nu a fost pusă în practică pe banii altcuiva, aşa cum au pretenţia acum diverşi agitaţi. Curentele literare la noi au fost din totdeauna bazate pe energia eoliană, adică după cum bătea vântul. În spaţiul cultural românesc, în general curentele culturale, după cum se ştie foarte bine, au fost doar nişte ecouri la ce se întâmpla în lumea care contează, cu o singură excepţie, unde a existat sincronizarea, chiar identitatea, Avangarda. Însă, acest caz este ceva cu totul special, un anumit context politic, o transformare, un proiect, o tentativă de a demola canonul şi regula. Pe de altă parte, poezia contemporană nu are direcţie şi nici nu cred că ar trebui să aibă. Degenerarea societăţii, a învăţământului, a educaţiei, în mare, are în mod evident şi o prelungire în creaţia literară. Există scriitori agramaţi, absolut inculţi, care nu pot susţine nici măcar un subiect la alegere, de regulă poeţi. I-am întâlnit deseori, atunci când mai participam la festivaluri, concursuri etc. Este plină ţara de aceste persoane care nu fac decât să căpuşeze instituţiile judeţene de cultură, care gândesc doar serbări populare plecând de la calendarele culturale ale zonei respective. Aceste instituţii, în loc să producă management cultural, sunt simple aşezăminte de protecţie socială, un fel de azile în care îşi trăiesc bătrâneţile pe bani publici diverşi domni, doamne şi domnişoare din anturajul oamenilor politici de acolo. De altfel, funcţia publică aşa şi este văzută acum, posibilitatea de a oferi celui din gaşca mea un loc de muncă. Dacă se poate, să mă şi ajute din funcţia respectivă în măreţul meu rol de luptător pentru putere!

La Bucureşti, lucrurile sunt şi mai complexe cu instituţiile de cultură, cu uniunile de creaţie, cu ministerul de profil, cu I.C. R., nu este momentul acum să detaliez. De fapt, oamenii care nu sunt în stare să facă nimic sunt cei mai puternici.

Curente mai exită, minimalist, sexist, analfabetist, dacă mi-ar permite limba română, nu am profilul necesar pentru socializarea de acest tip. De altfel, nu am văzut femei frumoase sau bărbaţi chipeşi autori de pornografie, dar toţi urâţii şi toate urâtele, în schimb, fac un sex pe hârtie de se duce buhul şi pomina. Tot aşa, nu am văzut artişti capabili de creaţie academică să fie preocupaţi să comunice cu ajutorul a trei linii oblice, a picturii cu bidineaua şi a mişcării bruşte din încheietura mâinii. La fel şi în muzică, cei care ţipă şi icnesc fac asta tocmai pentru că nu ştiu să cânte.

Cartea de poezie a rămas un suvenir sau un obiect de cerc restrâns, mai are vreo şansă la circulaţie?

Referitor la ultima parte a întrebării, lucrul acesta depinde în principal de editură şi de autor, la noi piaţa de poezie este aproape de zero. Mai există cititori de poezie, însă aşa cum ei acum găsesc foarte greu cartea de poezie, tot aşa şi poezia îi găseşte foarte greu pe ei. De pildă, în cazul meu… Aveam un public de până în 4-500 de cititori, cunoştinţe, amici, colegi de facultate, armată etc. Între timp, e adevărat, şi cu concursul meu, nu ştiu dacă mai am o sută, poate două de cititori fideli. Pentru aceştia am continuat să scriu, dincolo de faptul că asta era o parte a identităţii, nesemnificativă în raport cu preocupările mele. Până la 22-23 de ani am luat în serios această ocupaţie, apoi s-a pierdut uşor din viaţa mea. Pesemne că nu am avut nici vocaţie, cei care cred în asta sunt capabili să facă din literatură o parte indispensabilă. Însă eu am acceptat de timpuriu că nu are nici un rost, că e lipsit de sens să pierd vremea. Viaţa este un timp important, cheltuirea lui cu literatura în spaţiul nostru este aproape identic cu pierderea vremii, m-am maturizat relativ repede. Dacă aş putea repeta nişte ani, chiar m-aş opri la 17-18 ani cu scrisul, nu e rău ca exerciţiu intelectual. Voi mai publica, dar fără pretenţii şi fără aşteptări. Viaţa de cititor este cu mult mai frumoasă decât viaţa de autor. Şi chiar nu are sens. Oamenii se iluzioneză continuu, nici măcar nu vor să înţeleagă…

Care este soarta cărţii de poezie în alte ţări?

În alte ţări, lucrurile stau mai bine, ar trebui să discutăm nu la modul general, ci pentru fiecare în parte, de pildă Germania sau Franţa, dacă ar fi timp şi spaţiu. Cumpărătorii de carte sunt cu mult mai mulţi, implicit şi cei de poezie. Însă acolo instituţiile vin să compenseze o anumită înstrăinare a lumii de literatură. Sunt lecturi publice, programe, festivaluri cu o numeroasă prezenţă de public, inclusiv competiţii oneste, nu ca la noi, unde găştile îşi pun fundurile pe nişte festivaluri şi tot cei din gaşcă se rotesc la premii, tot ei administrează fondurile şi tot ei asigură juriul. Culmea este că inclusiv scriitorii buni acceptă această Periniţă. Sărăcia, nesiguranţa valorică, dorinţa de celebritate, habar nu am, ori o rezultantă a tuturor a făcut ca viaţa culturală din România să fie împărţită între două-trei cohorte de talibani, ornamentate fiecare de chibiţi guralivi, aspiranţi şi ei la identificarea cu una dintre găşti. Am un sentiment de scârbă, dar mai mult de milă. Pe mulţi dintre ei îi cunosc în mod direct, se vor mai supăra încă o dată pe mine. Sper cel puţin să nu moară fără să înţeleagă că îndreptarea lor va fi însăşi îndreptarea literaturii lor.

Decăderea condiţiei scriitorului este un fenomen european sau românesc?

Probabil este planetar, doar în Africa şi Oceania nu am idee cum stau societăţile cu poezia. La noi, decăderea despre care vorbiţi are doar o nuanţă mai accentuată. Acum, lumea pune preţ pe altceva, lucrul simplu, mărunt, fără efort intelectual, fără consum de timp şi fără emoţie. Nu mai există nici măcar în şcoală educaţia necesară care să te predispună la produse culturale autentice. Inclusiv fostul regim politic predispunea la poezie, ca formă de rezistenţă, zic unii, ca manifest, zic alţii. Comunismul, în toată infecţia lui, funcţiona cu demagogie, cu propagandă şi cu diverse alte trucuri identitare, arta era un bun instrument pentru a-i transporta aberaţiile la cei care îi asigurau exitenţa. În consecinţă, artiştii care cooperau erau plătiţi suficient de bine pentru a putea crea fără spaime şi constrângeri. Cei care se opuneau sistemului intrau într-o altă zonă de reacţie autoritară, periferia, închisoarea, ostracizarea. Erau puţini cei care puteau rămâne cu adevărat neutri. Acum, sângele noului sistem politic, cel care ne-a salvat de comunism, nu mai este propaganda, deocamdată, ci banul, capitalul. În mod logic, rolul omului de cultură este la cote extrem de joase, importanţa sa în societate ţine mai degrabă de exotism, de muzeu în aer liber. Şi devine din ce în ce mai riscant, în scurt timp omul de cultură va fi un intrus în masa de semianalfabeţi, de abrutizaţi, un pericol chiar pentru societatea lor, dovada însăşi a prăbuşirii noastre ca oameni, or asta nu se iartă uşor, complexele de acest tip nasc o răutate foarte agresivă.

Citeşti poezie din generaţia ta? Pe cine?

Nu am ţinut cont niciodată de generaţii sau de genuri literare, am căutat să mă bucur de literatura bună, există, în consecinţă, poeţi care îmi plac, nu neapărat din generaţia mea, sunt poeţi pe care i-am prins în viaţa, Mihai Ursachi, Cezar Ivănescu, Ion Mureşan, Ioan Es. Pop, Dan Coman, Claudiu Komartin, Răzvan Ţupa, Dana Banu, Alexandra Mihalcea, Adrian Păunescu, Valentin Taşcu, Mircea Cărtărescu, Mircea Ivănescu, Mircea Bârsilă, Gabriela Melinescu, Ileana Mălăncioiu, Mihail Vakulovski, Elena Vlădăreanu, Nicolae Turtureanu, George Ţărnea. Ordinea este întâmplătoare. Sigur mai sunt şi alţii.

Care este soarta poetului român în anul 2020?

Eu prin soartă prefer să înţeleg ce are de făcut, nu ceva legat de fatalism… Probabil să încerce să nu fie perturbat de la scris, dacă este scriitor de vocaţie, literatura este oricum pentru un grup restrâns de oameni, să reziste, chiar dacă înţelege că odată cu această proiecţie îi trece şi viaţa. Să stea departe de haznaua politică şi chiar de diferitele forme ale puterii, toate acestea contaminează iremediabil caracterul, comportamentul şi opera.

Ceva în plus despre acest titlu trăznit, Am fost martor la fabricarea zeului din omul comun.

            Nu a fost opţiunea mea, volumul avea un alt titlu, mai aproape de mine, acesta însă a fost alegerea editorului Lucian Pricop, pe care îl simpatizez pentru producţia editurii Cartex, a lucrat în Ministerul Culturii. Fiind pasionat, a plecat de acolo şi a făcut performanţă în mediul privat. I-a plăcut foarte mult un vers şi a dorit să fie titlu. Mi-a explicat şi, la rândul meu, am vrut să fac un exerciţiu de cedare, măcar în cele neimportante. Este un simplu vers din volum, pe care Lucian a dorit să îl facă mai vizibil.